Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Pribeagu - Biografie


Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani - d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist evreu originar din România.
Până să se hotărască la pseudonimul literar de Ion Pribeagu, care l-a consacrat, a început prin a-și anagrama prenumele și a folosit primul pseudonim: Sachi Disperatu. Au urmat apoi alte pseudonime: Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraiște, Vasile Ispravă, Vasile Găină.
A scris foarte mult în viața lui: piese, reviste, cronici și în proză, dar mai ales în versuri. Ca poet și umorist, a fost deseori tentat să scrie mai libertin, așa cum au făcut la vremea lor Creangă, Alecsandri și alții.
A scris mult "pentru sertar", iar aceste realizări le ținea numai pentru el, strânse într-un dosar și ferite de priviri indiscrete.
Rareori citea ceva "conspirativ" vreunui prieten bun. În decursul a peste 60 de ani de activitate fecundă, a publicat aproape tot ce a realizat, în afară de aceste creații intitulate chiar de el "impertinente".
În ultimii ani a intenționat să le publice, dar i-a lipsit curajul. Conștiinciozitatea și etica lui profesională nu l-au lăsat să depășească o anumită limită în relațiile lui cu cititorul.
În perioada 1939 - 1944 a scris textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase.
Este autorul versurilor cunoscutei melodii „Zaraza”.
În vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în "Cronica rimată" a cotidianului "Viața Noastră" din Tel Aviv și a fost autorul a câtorva spectacole de revistă.

Curriculum Vitae în versuri
Numele: Ion Pribeagu / Ocupația: scriitor, / Peste un metru înălțime / De la cap pân-la picior. / Data nașterii: octombrie / Locul nașterii: în pat / Semnele particulare:/ Mărunțel și inspirat. / Ochi deștepti ascunși sub lupe, / Nas copoi și barba rade, / După stil și comportare / Par a fi om cumsecade.

Scrisoarea lui Ion Pribeagu către Gheorghiu-Dej
Pentru că i s-a respins cererea de emigrare în Israel de câteva ori, Ion Pribeagu s-a hotărât să-i scrie lui Gheorghiu-Dej.
Aceasta este scrisoarea datorită căreia i-a fost aprobată cererea de emigrare.

„Am depus actele toate / Și bilet de sănătate, / Și fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de naștere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanța / Că-s la zi cu Manutanța, / Am dovada de la "Sacra"/ C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moșie, / Că n-am stat la pușcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am și act de cununie / Și-mi mai trebuie-o hârtie, /Doar atâta: Pașaport." 


Ion Pribeagu - O aventură galantă


Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,

O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.

Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,

Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,

Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,

Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,

Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.


Ion Pribeagu - Vorba aia


La numai 15 anişori,
Aveam o creştere aleasă.
În pension făceam furori,
Dar eram tare ruşinoasă.
Şi când cu Nicuşor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca văpaia...
Ţiu minte, cât de mult roşeam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind cald
Şi cum văzduhul sta să fiarbă,
M-am dus la gârlă să mă scald,
Şi mi-am pus hainele pe iarbă.
Dar Nicuşor sta-n iarbă strâns
Şi mă privea cum făceam baia,
Mi-a fost ruşine şi am plâns,
Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cişmigiu, cu pas grăbit,
De la pension mergeam spre casă
Şi-un ofiţer m-a urmărit,
Spunându-mi dulce că-s frumoasă.
M-am ruşinat şi-am spus "merci"
Şi ca să nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa şi...
S-a întâmplat şi vorba aia.

Deşi sunt ruşinoasă rău,
De toţi băieţii sunt curtată
Şi-aleargă-n urma mea mereu
Aproape Capitala toată.
Şi-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanţa sau Mamaia,
Petrec din noapte până-n zori
Că mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sărman,
Vrei să găseşti a vieţii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindcă iubeşte o femeie.
Aseară s-a-mpuşcat Bebe,
Aflând că l-a-nşelat Aglaia
Şi toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...


Ion Pribeagu - Noi primim martiri aicea !


Din străbuni, e o legendă
Tăinuită-n slova Thorei,
Că oricare om se naşte
Cu-n stigmat: “Memento mori”.
“Vei uimi tot globul, însă,
Oricît mintea ţi-o vei stoarce,
Nu uita: din lut venit-ai,
Şi în lut te vei întoarce!”
Fie că ai fost ministru
Sau măturător, sau rege,
Îţi dau sufletu-n primire:
“Legea-i aspră, dar e lege!”
Ai avut, trecînd prin viaţă,
Şi dureri, şi sărbători.
Ţi-ai îndeplinit menirea?
Gata! Trebuie să mori!
Şi s-a întîmplat ca Moişe,
Din Herzlia, din Mosav,
Din senin, aşa deodată,
Să se-nbolnăvească grav.
Medicii-n consult, decis-au,
După-aproape o săptămînă,
Ca injecţia să se facă,
Nu în muschi, ci drept în vînă.
Să se-observe ca compresa,
Cînd pe burtă o să-l frece,
Să nu fie nici prea caldă,
Să nu fie nici prea rece.
După-atîtea sacrificii,
Ş-oboseli fără sfîrşit,
Tot’ a fost zadarnic, fiindcă,
Bietul Moişe, a murit.
De la Kiriat Shaul, mortul –
Cum îi fuse scris în soartå –
A ajuns în cer, şi grabnic,
A bătut în rai, la poartă.
Intendentul, mare preot,
În hlamida de flanel,
Care ţine totdeauna,
Cheia raiului la el.
Desluşind o mutră nouă,
A-ntrebat cu glas olimpic:
-Cine bate ?
-Eu sînt, Moişe !
-Care Moişe ?
-Moişe Stimpik !
-Si cam ce-ai făcut matale-
Mie să mi-o spui deschis-
Ca să meriţi marea cinste,
De-a intra în paradis?
-Ziua Sîmbetei, părinte,
Am sfinţit-o ne-ncetat.
De Iom Kipur, toată ziua
Am postit şi m-am rugat!
N-am jucat nici cărţi, nici loto,
Jur că nu m-am beţivit,
Şi nici la femei străine,
Niciodată n-am rîvnit.
Toată groisăr, toată viaţa
Pe săraci i-am ajutat
Şi cu bani şi cu povaţă
Şi am fost şi însurat…
-Insurat? – a spus prea sfîntul
Fiule nefericit !
Poţi intra în rai, sărmane,
Că destul ai suferit !
Moişe, să-l înduioşeze,
A mai spus plin de fiori:
-Insurat, Adoiny Meleh
Si-ncă cum? De două ori !
-Două ori? Răcneşte sfîntul –
Ieşi afară! Poţi să pleci!
Eu primesc martiri aicea,
Însă nu primesc zevzeci! 


Ion Pribeagu - Nici lui Nuţă, nici lui Şmil


Doi tovarăşi de afaceri,
Nuţă Gross şi Smil Trombon,
Speculînd diverse mărfuri
Cîştigară un milion.
Deşi unul, faţă de-altul,
N-aveau nici o suspiciune,
Au depus la rabin banii,
Însă, cu o condiţiune :
Rabinul să nu dea banii,
Orice s-ar ivi pe piaţă,
Decît doar atunci cînd fi-vor
Amîndoi de faţă.
Niciodată unui singur,
Chiar dacă a fost la sil,
Nici lui Smil cînd nu e Nuţă,
Nici lui Nuţă cînd nu-i Smil.
Şmil Trombon, însă-şi făcuse
Repede un plan hain:
Profitînd că Nuţă este
Dus cu treburi la Berlin,
Într-o zi, veni la rabin,
Foarte bine pregătit:
-Rabi, ai acum prilejul
Să mă faci om fericit.
Am găsit un stok de blănuri,
Astrahan cu perii deşi.
Dacă-l iau, cîştig îndată
Două milioane keş.
Merg acum să fac contractul,
Să dau drumul la vagoane,
Şi poimîine dimineaţa
Îţi aduc trei milioane !
-Bine, dar avem o vorbă,
Trias Kaf, cum legea cere !
-Stiu, dar dacă Nuţă-i lipsă,
Eu să pierd aşa avere?
-Rabi benemunăs, Zadik,
Jur pe Thora strămoşească,
Crede-mă, dă-mi milionul,
Şi Cel Sfînt să-ţi răsplătească!
Rabi,’nduio şat de lacrimi,
I-a dat banii toţi, iar Smil
A luat, iute, milionul
Şi-a plecat în…Leopoldville.
Nuţă, revenind în ţară,
Şi aflînd povestea, toată
S-a înfuriat pe rabin
Şi l-a dat în judecată.
-Este adevărat – întreabă
Judele cu glas umil –
C-ai promis să nu dai banii,
Nici lui Nuţă, nici lui Smil ?
-Este adevărat, că după
Inţelegerea avută,
Am promis să nu dau banii,
Nici lui Smil şi nici lui Nuţă !
-Dar e-adevărat că, totuşi,
Cînd a fost Nuţă plecat,
Doar lui Smil i-a dat milionul ?
-Da! E foarte adevărat !
-Dacă-ţi recunoşti greşeala,
Cu ştiinta ta făcută,
Vei plăti suma totală
Lire un milion lui Nuţă.
-Nu plătesc nimica! – zice
Rabinul, cu mult temei –
Banii daţi lui Smil excrocul,
Erau bani din banii mei !
“Milionul lor” se află
Incuiat pe-ntreaga viaţă,
Şi nu-l dau decît atuncia
Cînd vor fi ambii de faţă ! 


Ion Pribeagu - Mintenaş


Soarele aprins şi roşu
S-a-mbrăcat într-o tartană
Şi-a  încins c-un brîu de aur
Toată zarea ardeleană.
Din grădini uitate, pomii
Îşi resfrîng noian de ramuri
Peste case mici şi albe
Cu ghivece pe la geamuri.
Pe întinsele ogoare
Trece-alene un păstor
Cu o turmă de mioare
Şi-un dulău în urma lor.
Şi-a purces Tîţoc Mînjoală
Cu Vlăduţ, în spre oraş
Să-şi mai ieie cîte-o ţoală
Pentru iarnă, mintenaş.
Cam slăbuţ e băieţaşul,
Dar voinic şi trăncălău
Şi dintre copii nu-i altul
Mai mintos în Besfalău.
Ştie carte, o grămadă,
Cum şi cîntece, buluc,
Şi-a învăţat pe dinafară
Trei balade de Coşbuc.
Cum treceau de dimineaţă
Pe cărarea din prisacă,
Lîngă-o palmă de verdeaţă
Au văzut păscînd o vacă.
-Ia să-mi spui, tătucă dragă –
Zice Vlad, mirărei prada –
Ce dihanie e asta,
Cu picere şi cu coadă?
- Apăi, nu te uiţi, odraslă,
Că-i o vacă a nu ştiu cui?
Şi să-ţi intre în cap că vaca
Este soaţa boului !
- Cum, şi boii se însoară?
A întrebat Vlad trufaş –
Şi-a răspuns Tîţoc Mînjoală:
-Numai boii, mintenaş!


Ion Pribeagu - Insulte grave


Moişe a venit acasă,
Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.
Goală toată şi frumoasă,
O ispită, - ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimica,
Dar era şi Smil acolo!
Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborîm cortina.
E destul numai să spunem,
Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevasta-n judecată.
S-a mutat în altă parte,
Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: “Insulte grave”.
Cazul a produs rumoare,
Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.
A stîrnit şi controverse
Şi atîta interes,
C-a venit toată Beer Seva
Să asiste la proces.
Sala de şedinţe-i plină
De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prietene-ale ei.
După ce-a citit dosarul,
Judele a spus: - Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!
Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divorţ imediat.
- Da! Menţiu! Insultă gravă!
Urla Moişe, disperat.
A sărit ca o năucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: - “Boule! Cînd intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?
Nu permit la mine-n casă,
O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi…pardon…terţa persoană! 


Ion Pribeagu - Dărnicia lui Avram


Prin văzduhul de aramă
Din al cerului făgaş,
Ziua zvîrle o năframă
De argint, peste oraş.
Cum şedea Avram pe gînduri
Şi cu mintea, dusă glonţ,
A intrat pe uşă, vesel,
Avocatul Goldenspronţ.
-Nici nu ştii ce bine-mi pare
C-ai venit ca să mă vezi –
Zice Avram, cu turburare –
Şezi!
Te-am rugat să vii la mine,
Că eşti om inteligent,
Fiindcă vreau să las, în fine,
Tot ce am, prin testament.
-Bine, îţi fac, dar tu eşti tînăr,
Nici măcar bolnav nu eşti,
Ce rost are, la mateiva
De pe-acum să te gîndeşti?
-Dragă, omul cît trăieşte,
Totdeauna-i imprudent,
Parcă ştie ce-l aşteaptă
Din moment în alt moment?
D-aia m-am gîndit, cuminte,
Ca tot omul grijuliu,
Să mi-l fac mai înainte,
Pînă nu e prea tîrziu.
Pentru ce să se mai certe
Toţi ai mei, că sînt destui.
Dar aşa, o să-şi primească
Fiecare partea lui.
Goldenspronţ s-a uitat la dînsul
Şi nici nu-i venea să crează,
Apoi a răspuns flegmatic:
-Bine, scriu şi tu dictează!
-Casa mea, cea mai frumoasă,
De pe Rehov Iosefthal,
Eu o las comunităţii
Ca să facă un spital.
Casa cealaltă, din Acco,
Cu grădină şi teren,
Eu o las Liskat Avodei
S-o transforme în “Malben”.
Cea din Ramat Gan, şi asta
De la Kiriat Motkin…
-Dragă Avrame, nu te superi
Dacă te-ntrerup puţin?
Vreau să-ţi spun ca între prieteni,
Contraziceri nu încap,
Mie spune-mi numai dacă
Mai eşti sănătos la cap?
-Ce tot case? Care case?
Eu te ştiu un om sărman.
De unde ai tu case în Acco,
Tel Aviv şi Ramat Gan?
-Nu e vorba aici de case –
A răspuns Avram, modest,
Totul ce contează-i gestul,
Şi ce zici mata de gest?


Ion Pribeagu - Lupte Greco-Romane


Se plimbau Avram şi Leibu
Într-un bâlci cu panoramă
Cu menagerii, şi-n faţă
C-o mulţime de reclame

Şarpele boa-constrictor,
Armăsarul Ducipal,
Tot ce-i zugrăvit afară
Înăuntru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebre,
Din Uruguai şi Iliş
Şi în faţa unui circus,
Am citi pe un afiş

500 de lire premiu
Va primi acela care,
Dacă într-un sfert de oră
Va putea să mă doboare

Iar pe podium HERCULE
Sta cu pieptu-i să ne-nfrunte
Muşchiulos şi-nalt şi mare
Ca un taur, ca un munte.

- Eu , mă duc – a zis Avram ,
- Tot sunt eu băiat sărac.
Şi apoi 500 de lire
E o sumă nu e fleac!

- Eşti nebun?- exclama Leibu
Tu plăpând şi subţirel
Cum poţi să te iei la trântă
Cu o namilă ca el?

- Nu se ştie! Dacă ai şansă
Într-o clipă eşti salvat
Parcă mititelul David
Nu, la-nvins pe Goliat?

Şi s-a dus. Iată-i pe arenă
În chiloţi pe amândoi,
Ca un tanc este atletul
Iar Avram, ca un bârzoi.

După două-trei minute
Se încolăcesc vârtos
Se trântesc, se-nping de-a tumba
Şi se tăvălesc pe jos.

Nici Avram nu se lasă
Deşi spart, ghiontit şi rupt
Ba că este iar deasupra
Ba că iarăşi dedesubt.

Cam după un sfert de oră
Ca un trăsnet uriaş
Avramel e scos afară
Ca gunoiul pe făraş.

-Ce ţi-a trebuit Avrami?-
Leibu trist l-a întrebat
- Ştiu şi eu ?, Credeam că prinde
Ei şi cum s-a întâmplat?

- Cum stăteam covrig sub dânsul
Mototol, strivit, năuc
Mă gândeam ca să mă apăr
De unde dracu să-l apuc?

Şi, deodată, o minune!
Îi văd alea... alea două
Pe la noi li se spun altfel,
Dar aici, le zice ouă!

Şi, ştiind de la tăticu
Ce de-l strângi de ouă odată
Cade jos şi se întinde
Ca o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulger
Mă înfig cu mâna-n ele...
- Ale mele sunteţi! , urlu –
Şi erau chiar ale mele!


Ion Pribeagu - Înţelepciune rabinică


În lăcaşurile sfinte,
Unde vin drept-credincioşi,
Totdeauna e-o cutie,
Moştenită din strămoşi.
Ca o pildă, că în viaţă
Nu uităm pe cei sărmani,
Ş-un îndemn, ca toţi să punem
Trei sau patru gologani.
Fie că e sinagogă,
Kirche sau Episcopie,
La o slujbă religioasă,
Sau botez sau cununie,
Unde oficiază-un rabin,
Sau un pastor sau Vlădică,
Din ofrande se adună,
Cîte-o sumă frumuşică.
Într-o zi, din întîmplare,
La o masă – nu de mult –
Trei evlavioase feţe,
Fiecare-a altui cult:
Unul popă, altul pastor,
Celalt rabin la evrei,
Discutau cu vehemenţă,
Şi cu-aprindere, toţi trei.
După ce-au vorbit de-anume
Triburi din străvechiul neam,
De profeţi, Isus şi Moişe,
De Iosif, de Abraham,
De Moab, de Sulamita,
De Canon, de anatemă,
Au ajuns să comenteze
Cea mai importantă temă:
Cum să împartă ofranda
De comun cu-înaltul Cler,
Ca să-mpace şi norodul
Şi pe Dumnezeu din Cer.
-Eu – a spus cu glas cucernic
Popa Stancu din Ghergani –
Mai întîi, răstorn pe masă
Cea grămadă cu cei bani.
Şi cu ochii-închişi spre Ceruri,
Adevărul grăiesc vouă:
Îmi fac cruce şi cu dreapta
O despart direct în două!
Jumătatea, cea din stînga,
Dăruiesc lui Dumnezeu
Iar cea dreaptă, ca să aibe
Şi norodul, o iau eu !
-Dar cum o să ştie Domnul
Fie-n veci slăvit, Amin !
Dacă nu-i mai mult în dreapta,
Şi în stînga mai putin ?
-O să ştie! – spuse popa
Cu un aer majestuos –
Fiindcă Domnul nu se-ncrede,
Într-un preot mincinos !
- Eu am alt sistem, mai sigur –
Spuse pastorul, agale –
După ce îmi număr banii
Şi fac două părţi egale,
‘Nalt spre Himmel “Pater Noster”
Către Iezus cel Divin
Să nu fie-n nici o parte,
Nici un gulden mai puţin.
- Dar, matale, domnul rabin,
Spune, cum faci, dragul meu,
Ca să-mpaci şi credincioşii
Şi pe bunul Dumnezeu ?
- Eu – răspunse Rabi Ioiliş
Predicînd ca la amvon –
Îmi îndrept, umil, simţirea
Spre-înţeleptul Solomon
Mai repet, în gînd, din Psalmii
De înţelepciune pline,
Ca să nu supăr pe Domnul
Şi nici obştea, nici pe mine.
Zvîrl, apoi, în sus ca jertfă,
Între lumi să fie pace,
Toată suma :
Să-şi ia Domnul
Cît vrea El
Şi cît îi place !
Tot ce cade jos, din Ceruri,
Din a Lui filotimie,
Este semn c-aşa vrea Dînsul
Şi mi-o dăruieşte mie ! 





Iancu Văcărescu - Biografie 1


Iancu Văcărescu (n.1792, Bucureşti - d. 1863) a fost un poet român, fiul lui Alecu Văcărescu. Atras de ideile înaintate ale epocii, a salutat răscoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturală și națională, sprijinind începuturile școlii, teatrului, presei și tipografiei românești. A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societății Literare din 1827, al Societății Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819) și pe tinerii poeți (a îndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Rădulescu).

Atitudinea politică antirusească și naționalistă îi aduce arestarea și exilarea în anul 1831.

Opera sa (reunită în volumele „Poezii alese”, 1830 și „Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu”, 1848), deși lipsită de strălucirea poetică a tatălui său, introduce cu timiditate structuri lirice noi, anunțînd pastelul sau meditația. În ciuda ecourilor manieriste (multe poezii sînt idile cu personaje mitologice), e un poet de tranziție între neoclasicismul secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist. A scris printre primele sonete în limba română și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice: simpatizant al Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”

Lirica sa erotică, de factură neoanacreontică („O zi și o noapte la Văcărești”, sau „Primăvara amorului” ș.a.), manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendința de a depăși vechile canoane ale epocii. A scris poeme filozofice („Adevărul”) sub influența iluminismului, balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile și epigrame.

O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convențională, dar cu detalii preromantice, ca ruinele orașului.

Poeziile sale anunță tonul „veselului Alecsandri”.



Iancu Văcărescu - Primăvara amorului


N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munți;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea își face punți.

La Carpați mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc!

Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.
........................................
Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpați,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudați;

Surpături sunt de o parte,
D-un oraș ce a domnit;
O gârliță-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară
Pe un vârf de delișor;
Curge-n vale-i o apșoară
Murmurând încetișor.

În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ș-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, șăd.

Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi și fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredințare,
Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoțit,
Toat-a vieții bunătatea
Dobândeam eu îmmulțit.

Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puțină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin țevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulți din lăcuința
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câți, dând la-nșălări credința,
Undiți lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Și-mi dau-nvederat folos.

Curăția și măsura
Masa mea împodobia,
Mulțumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceață
Mințile mi le-mmulțeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viață
Toate mi le-nsuflețeau.
Atunci cu încredințare
Deslușeam un veac mai bun;
Cu a cărui așteptare
Răul, oamenii suppun.

D-amărunt privind natura,
Planeți, răsărit, apus,
Stam gândind: Așa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ș-însumi mulțumit cu mine
Mă duceam și mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deștept, înțeleg șoapte,
Simț că de copil e glas.

Strigând întreb: "- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"

Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaș
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaș.

Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâșiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ți-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".

– „Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îți mulțumesc;
Ți-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareșce am să-ți vorbesc.

Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Și acei ce sunt cu mine
Prea puține ori adorm.

Somnul, celor care place,
E vrăjmaș omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor.

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te țiu tot deștept;
Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aștept.

Vorbind nu știu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu știu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbește,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândețe el vorbește
D-aș vrea tot ca să-l ascult.

Zice: -"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ți spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".

Binișor mă ia de mână,
Ș-într-o clipă m-aflu eu
În crângșor, unde-o fântână
Curgând face heleșteu.

Pe acelui undă lină
A nopții făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreții.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeții,
Ș-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simțirea atingea.

Înfoca spuindu-și tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem șezând jos.

Ast loc, el, și vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"- Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei ști,

Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzește tigrii, leii,
Ș-înalță pe om, sunt eu".

Câte-a făcut biruințe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuințe;
Ercule cum umple fus.

"- Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braț viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu
Și de tot ne-așteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârșire,
Frumusețele deplin,
Daruri mari au strâns oștire,
Și oricâte spui, zic puțin.

La un loc toți nurii crește,
Șaisprezece anișori,
Ș-în fetiță-nchipuește
Fulger de biruitori!

Tocmai prin această țară
Ce-o știam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppușii mei venind.

Zăresc, văz așa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meșteșugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deșii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmașul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.

Aș zbura d-aș avea stare,
La maică, la dumnezei;
De rușine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Și mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aștept!

Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".

Mișcare puțină face,
Stă, ș-îl văz iar se mișcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea,
Și cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Și deodată lună, stele,
De tot fața-și perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător și ciobănaș;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraș.

Toate se deștept, simt, cere
Magnetul însuflețit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.

Se deștept cele-nsoțite
Spre-a-nălța slavă l-Amor;
Ne-nsoțite, despărțite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din brațele lui Titon
Veselă și rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feți
Vine, porți deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineți.

Focurile-și respândește
Noaptea lor se suppuind,
Norii toți îi aurește
Viața firei înnoind.

Bășicuțele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici și colo se jucând.

Arătorul ce silește
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce dorește
Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Călușaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălțând.

Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verzi, munți d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetițe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobănițe
Că sunt bine câți sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire
Și desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-și torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraș ușor;
Albini fac din floare-n floare
Furtișag nestricător.

Se înalță cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mișcare pusă;
Orice ton resun-amor!!

Înlățită mi-e simțirea
Acum simț deosebit,
Simțind văz deosebirea
De simțit și de simțit.

Sângele mi s-înnoește,
Mințile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbește,
Orice ton eu înțeleg.

Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simțirile-nălțate
Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă
Ș-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simț mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deșteptat.

"- Tinere iubite!-mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ș-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omenești;
Gând, păreri, încredințare,
Toate să mi le jertfești!"


Iancu Văcărescu - La mincinosul


Tu, ce pui cucul în colivie
Ș-îl faci și iarna de cîntă ție,
Tu îmblînzești lei și orice fiară,
O-njugi la caru-ți, și ea nu zbeară;
Vel-mincinoase boier preamare !
Preț adevărul te juri că n-are ?!


Iancu Văcărescu - Bineînțeleșii


Preotului, ce citise
Pe una ce-n grab' murise,
Zicea o cocoană bună:
"— Șade rău să spui minciună !
L-alții n-ai tăgăduit-o,
C-ai fost d-ai și spovedit-o !
Părinte-o socotești glumă ?
Ori nu știi ce este ciumă ?
Astfel cugetă creștinii,
Să zmreduiești toți vecinii ?
Nu știi că-ți rîdică daru ?
Dar an nu băuș paharu ?
Ba două pahare rele,
Doi feciori nu-s bagatele !"
Fără multă judecată
Preotu răspunse-ndată:
"— Cocoană, ce-ți spun nu crede
Cîți cu ochii lor nu vede !
Paharele seci sînt rele;
Dar nu-s astfel ale mele.
Zeu, Dumnezeu, le beau pline,
Și eu cîte beau ? puține !
Nu le număr să țiu minte !
Că opt abia-mi ud un dinte;
Și mi-au spus mulți că e-a minții,
Des așa tot să-mi spăl dinții,
De a cărora păstrare
Îngrijesc ca lucru mare".



Apărută în volumul Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt I. Văcărescu, cap. Epigrame (1848)

 

Iancu Văcărescu - Adevărul


Nimic nu e nou,
Nimica neștiut
Din cîte arăt vouă :
Lumina nouă nu e,
Dar ea desființează
Grămada-ntunecimei.
Cercarea am pornit-o,
V-am dat făgăduială ;
Dar n-alerg să vă-mbăt.
Precum fac demagoghii,
Ce, îmbătați de fumul
Atotputerniciei,
Umblă ș-înșală lumea
Cu jertfe, mîglisire
Sub fățăria
Blîndeței, omeniei
Și facerii de bine,
Cît izbutesc d-ajunge
Aleși să stăpînească ;
Îndată dau de față
Cumplita tiranie,
Cheamă pre înțeleșii
Ministri să slujească.
A lor deșertăciune.
Adun, ascund comori
Din biruri înfocate,
În sfaturi tot greșite,
Mii izvodiri fac nouă ;
Vor să dezgroape morții,
Cînd nu le mai ajunge
A viilor avere.
În lupta desfrînării
Iubirii de domnire,
Se-nșală între dînșii,
Se rod în vicleșuguri,
Se luptă să apese
Strigarea pătimirii !
Stau pînă cînd vîlvoarea
Odată-i prididește ;
Atunci tiranul vina
Descarcă pre ministri,
Ministrii pe tiran ;
Cuvinte de-ndreptare
De joc, de rîsul lumei !
Întărîtînd norodul
Pînă cînd se deșteaptă,
Și cere socoteală,
Și răzbunare cere,
Groaznică-n sfîrșit vine,
Nu de la cer pedeapsa,
Ci de la harnici oameni :
Oameni ce s-înțeleg
Ca dumnezeii vieții !
Vrednici de închinare,
Dar prea puțin folosul !
Numai un punt de vreme
Răsare-a minții floare ;
Rodul al ei, dreptatea,
Puțin ca dînsa ține :
Abia cît rugăciunea
Către cerescul tată.
Îndată zdrevenia,
Frumoasa bărbăție
Se duce, piere,
Nu i se mai află urma.
Nenumărate rele
Ca norii se răscoală.
În suflet-se-mbuibează :
O zmreduire
Ca-n trupuri încuibată,
Suflet lipind de suflet,
Le dă turbarea
Furtunei mării,
Se luptă vijelie
Cu vijelie :
Turlace bubuie,
Se sparg în răcnete,
Mințile omului
Uimirea întunecă,
Îl lasă îngerii,
Dumnezeu n-are,
Soțietatea turmă
De lupi se face,
Orbiri de pătimi
Iau năvălire,
Desăvîrșită
E sfîșierea !!!
Pre leu
Strein, sălbatic,
Prileju-l bucură,
Pe turmă tabără
Și prad-o face.
Se liniștește iarăși !
Iar vezi pre om
Sub tirania nouă,
Ca vita ce cu jugul
A fot obicinuită,
Cu soarta-și mulțumit,
Visează fericire ;
Ba crede că e slobod
Sub prefăcute pravili ;
Și iar din cap începe
Ș-înșale, să s-înșale :
D-ăst cearcăn al greșalei
E toată istoria.
Doresc ca floarea minții
A fi nemuritoare,
Și rodu-i să ne fie
Pîine, de totdauna.
Voi, înțeleșii zdraveni
Să-i fie grădinari
Și săditori, și paznici,
Împlinitori de lipse,
În veci să nu lipsească !
Voi, cei d-aproape mie,
Românii să dea pilda
Ca cei ce se coboară
Din neamu-ntîei pilde !
Cunoaștem pre mulți oameni
Cu mare-nțelepciune
Ce-au săvîrșit științe,
Arte și meșteșuguri.
Sînt monumente, vrednici
Dovezi de nemurirea
A duhului de om ;
Dar n-au făcut ispravă,
Căci partea muritoare,
Partea ce are vita
Plămadă-n firea noastră,
Tot spre dărăpănare
Ne-atîrnă și spre moarte.
E-n veci neînțeleasă :
Noi lesne n-o supunem
Și vîrsta de mirare,
Ce preschimbări croiește
Din șapte ani în șapte :
Năravuri felurite,
În om se pun altoaie
Cînd rele, și cînd bune.
Pravila-nvățătura,
Religia, guvernul
Nu pot să mîie frîul
Al regulării vieții,
Opinia a lumei
Prea slab se-nfiorează.
Așa n-avem zăbală,
S-înduplece pornirea.
Soțietatea încă
Nu-și cată izvodirea
De om îngrijitoare,
Ca p-un copil să-l poarte,
În veci să-l ție slobod
Cu cele spre odihnă-i,
Ferit de tiranie !
Ș-în veci răspunzătoare
Să ție a lui ființă
De orice lenvire-i !
Molranic lui, și lumei
Lucrînd l-al vieții bine.
Religii de tot felul
Tot s-au crezut de oameni,
Din toate-n hristiana
Lucește adevărul :
Pe toate tirania
Și le-a făcut unelte !
Guvernurile toată
Încrederea pierdură,
Căci lege, pravili, școale
Și toate vicleniră.
Albinele, castorii
Statornic ne dau pilde,
Ce-ar face omenirea
La ei s-ajungă țintă !
Cum să-aibă lăcuințe
Cum duhul să-și hrănească
Cu trupul dopotrivă,
Roduri să dea prin fapte,
Secundă făr-a pierde.
Nu în de păsări cuiburi
Nu-n vizuini de fiare,
Să aibă constituții
Ce-ncrederea înșală,
S-încep a forma oameni
Din jos de două vîrste,
Îngrijitor părinte
Constituindu-și rege,
Ființă, iar nu vorbă...
În faptă să n-adoarmă
Nici mintea-i, nici iubirea-i
Să ție-ntru dreptate
El, loc de Dumnezeu.
Tot vie moștenirea
De înțeleși păzind-o,
Întocmai ca vestale
Nestinsă să păstreze
Aprinsa lor lumină
Să poată adevărul
Minciuna s-o zdrobească,
Prin focul său de viață,
Materia a morții
Cu duhu-mpreunînd.


Iancu Văcărescu - Adevărata iubire


Din ceasu-n care te-am văzut,
Nu am odihnă nici minut,
Și nicăiri nu găsesc loc
Să dau astîmpăr l-așa foc,
Plec grabnic, cînd voiesc să șăz,
Cînd voi să plec, atunci m-așăz.

Deștept sînt, dorm, aievea-n vis
Chipul tău stă-nainte-mi scris!
Cu orice om mă întîlnesc,
Întîi de tine-oi să-i vorbesc,
Oricum simț bine, ori simț rău,
Spui, cer, chem, cînt numele tău.

Dar cînd te-ntîmpin undeva,
Rîz, plîng, încep a tremura,
Și gat-a fi prea vorbitor,
Vrînd mila-ți cere l-al meu dor,
Cînd sînt aproape s-îndrăznesc,
Cuvîntu-mi piere, amuțesc.


Iancu Văcărescu - Pacea


Crești în sîn pe Plutu, pace mult bogată,
Ramură măslinu-ți dă veselitoare,
Șarpe la picioare ai nevinovată ;
D-orice măiestrie, zboară, iubitoare !

Cornu-nbilșugării adun-ne îndată !
D-armaturi, de păvăzi, vino arzătoare,
Grasul, roditorul, albul piept ne-arată,
Puie caduceu-ți iar negoțu-n floare.

Scump însărcinată de flori, spicuri, poame,
Dăruiește nouă faceri mii de bine !
Izgonește rele, boale, ciumă, foame !

Prea întemeiete fă s-avem cu tine
Sfintele de neamuri prăvili econoame !
Fericirea noastră nezmintită ține !


Iancu Văcărescu - Stanțe la List

I

    Cum va-ndrăzni poetu
    Să cerce să te cînte,
    Ș-a-ți nemeri portretu
    Văpsele să frămînte ?

II

    Cînd însuți ți-ești cîntarea,
    Zugravu și sculptoru,
    În inimi sapi mirarea
    Și lauda-ți și-amoru ?

III

    Dar lumea ce te știe
    Mult să se-nveselească !
    Talentu-ți se descrie
    Prin limba românească :

IV

    Acum l-a ei rostire
    Dă adevăru biru ;
    Prin a virtute-ți fire,
    Tu list, cînți cu claviru

V

    Tu cînți ca melodia
    De glas, susur, murmură,
    Tu cînți ca armonia
    De stele, de natură.

VI

    Tu cînți și ca lumina,
    Ca fulgeru, ca tunet ;
    Cînți d-aure, zefiri lina
    Suflare și răsunet.

VII

    Tu cînți ca libertatea
    În inimi împilate ;
    C-amoru, ca dreptatea
    Cînți ; răni sînt alinate.

VIII

    Tot tonu-ți din simțire
    Românul nu-și mai scoate ;
    A ta întipărire
    El a uita nu poate.

IX

    Adu-ți și tu aminte.
    Oriund-ei fi ferice,
    D-aceste dragi cuvinte,
    Ce dragostea-i îți zice.


Iancu Văcărescu - Ceasornicul îndreptat


Tu, care vremea ne spui că trece,
Ne aduci aminte des mortea rece,
Vino acuma, ia 'nvățătură,
Schimbă nedreapta ta măsură!
Scii, ticălosul om, ce puține
Pote să aibă cesuri de bine.

Când dar asupră-i răul se scolă,
Când stăpânesce războiu sau bola,
Vezi sărăcie, necaz, durere;
Când vezi primejdia 'n putere:
Atunci fă anul d'un sfert să fie,
Ș'ăl sfert să trecă, să nu mai vie!

Iar când tu vrajba vezi lepădată,
De soț soția apropiată,
Părinți, fii, frați 'și arăt iubire,
Cum lor povață dă sfînta fire;
Când a orî-căruia cuget spune
Mulțumiri scumpe de fapte bune,
Chiar când vrăjmașului meu fac bine:
Cât ziua sfertul atuncea ține!

Vezi a mândriei la om peire,
Nemilostivă neomenire,
Nelegiuire că se uneltesce,
Prieteșug că se răcesce;
..............................
Vezi tu un cuget fără de lege,
Că sfinte noduri va să deslege,
De simțiri inima când vezi secă:
Fă ca minutul, anul să trecă!

Când vezi dreptatea că biruesce,
Când despărțiții înger unesce,
Când toți Românii au cinste mare,
A simpatiei când vezî lucrare,
Când obștea nostră e fericită:
..............................
Atunci secunda fă s'întârzie,
D'un bun an visect fă-o să fie!

Așa, plăcută, tu dându-mi pace,
Și eu prieten al tea m'oiu face;
Iar cum bați cesuri de vel mal bate,
Nemu-ți dărăpăn, după dreptate!
Căci fără nici o milostivire
Superi auzul ș'ori-ce simțire,
Când fără vreme spui că e vreme:
De rău, de morte, tot a ne teme


Iancu Văcărescu - La pravila țării



Ah! de-ar putea a ne dobîndi
   Și câte avem pierdute!
Atunci, ce duhuri n'ar grăi?
   Ce guri ar mai fi mute?

Atunci și acest Corb sîrman
   Iar Aquila s'ar face,
Și ori-ce Român ar fi Roman,
   Mare 'n războiu și 'n pace!


 1818

Alexandru Macedonski - Romanța garoafei


Garoafele ce le-ai purtat
Au sângerat și s-au uscat.
Dar alte flori de foc nestins
Pe buze ele mi-au aprins.

În ochii tăi, — de raiuri porți, --
Al tinereții soare porți
Și neștiind de ce nicicum
Eu te respir ca un parfum.

Mă-mbăt de tine ca de-un vin,
De câte ori spre tine vin,

Un vin de struguri de Șiraz
Ce pune flacări pe obraz.

Când dormi străbat în al tău somn
Și-ți sunt și rob, și-ți sunt și domn,
Iar cu plăceri ce istovesc
Te-nnebunesc, și-nnebunesc.

Știu că voiești și nu voiești,
Știu că dorești, și nu-ndrăznești
Dar eu voiesc, și îndrăznesc,
Și te urăsc, căci te iubesc.



Alexandru Macedonski - Moartea este o minciună


Sub a soarelui lumină
Șoapte umblă prin grădină,
Fluturi zboară sub cais...
Bătrânețea e un vis.

Apa cântă la fântână
Și cu trestia se-ngână,
Iar sub soare sau sub lună
Moartea este o minciună.


Iancu Văcărescu - Glasul poporului subt despotism


(1821)
Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală !
Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală !
Să tremure, să tremure cumplita tiranie:
Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie !
Ființa ei și numele în iad să se coboare !
Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare !
Drept îndreptînd oricare drept poporu n-are plată;
Minte-nțeleaptă mintea lui prin fapte se arată.
Ai libertății fii sînt toți sub steagu-i cîți se-adună,
Toți robii își rup fiarăle ! Toți bunii s-împreună.
Poporu-ncrede cîrmele-i la fiii făr'de lege.
Să tremure ! să tremure cumplita tiranie !
Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gînd de tiran să-i vie.


Iancu Văcărescu - Buna vestire



Îmbărbătați-vă, români! Vă îndreptați greșala,
Acestor Table voi urmați și lepădați sfiala;
D-întâi temeiuri, Legea aveți și-întreaga moștenire
De nume, fapte de români și a Patriei iubire.
Oricare om veți auzi, ce către voi vorbește
Cu-al maicei voastre dulce glas răspundeți-i frățește,
Prea nobil este orice rang de orice stăpânire,
Dar toți românii sunt datori nobili a fi din fire.
Iubiți mărirea de români, cinstiți acest sfânt nume,
Și a-l cinsti îndatorați prin fapte mari pre lume,
De neamuri câte sunt greșeli vedeți în istorie,
De nedreptate vă feriți, de lene, de mândrie,
Pravili temeinice clădiți, fiți Bruți spre a le ține,
Ciceroni și Coriolani având, păstrați-i bine.
Voi duh aveți curând să fiți orice, puind silință,
D-ostași, plugași și învățați acum e trebuință,
Trei căpetenii d-aste stări ținând oblăduirea.
Pre toți ca mădulari d-un trup să-i poarte-n veci unirea,
Ostașu făr' a fi semeț, să simtă bucuria,
Când a lui sânge șiruind căștigă bătălia,
Plugașu nu pentru câștig, ci pentru cinstea mare,
Că și-a hrănit mulți frați ai săi, verse cu drag sudoare,
Iar învățatul e dator să dea poveți la toate,
Și-a fi-nvățat desăvârșit, iar nu pe jumătate;
El fie tot respunzător, el aibă îngrijire
De-a fi-ntre câte trele stări unire și iubire,
Urâți și numele de lux, de jaf, de tiranie
Și cel de aur veac la voi îndată o să vie.



Şt. O. Iosif - ielele


În farmecul serii
Supuse-s tăcerii
Cîmpiile-n floare,
Doar luna bălaie
Se scaldă-n păraie
Încet curgătoare.

e molcome vînturi
Vin tainice cînturi
Și glasuri ciudate...
Căci duhul pierzării
La marginea zării
Din aripe bate !

Îndeamnă-ți fugarul
Să taie hotarul
Ca gîndul de iute !
N-auzi tu pe cale
Cimpoaie, țimbale
Și glas de-alăute ?

Sunt iele măiastre
Pe urmele voastre,
Pe voi vă vînează !
Preasfînta Marie
Din nalta tărie
Ne aibă în pază !

Voinicul dă pinten,
Fugarnicul sprinten
Pornește, săgeată,
Și zboară șoimește...
Tîrziu ! Căci sosește
Năprasnica ceată...

La mijloc îi prinde
Și-n juru-le-ntinde
O horă păgînă.
Lung clocote dealul :
Voinicul și calul
Se zbat în țărînă !

Iar ielele, fetele,
Nouă surori,
Își spulberă pletele
Pînă la nori,
Și șuieră,
Fluieră,
Chiotă-n lună ;
Și-n lanțuri
De danțuri
Se-ntind și s-adună...
Sălbatece cîntă
Și iarăși s-avîntă
În goana nebună !

Alexandru Macedonski - Răspuns la câțiva critici


(Fragment)

Nu pot să zbor cu voi pe-o rază...
Mi-e frică luna să nu cază,
    Să ne turtească împreună,
Că-n Iadul cel de grozăvie
Am merge în tovărășie,
    Ș-atuncea: Noapte bună!

Dar dintr-a mea junie dusă
În întristarea mea nespusă
    Mai am pe neașteptate
Ca să-mpletesc încă ghirlante
Pe fruntea sfintelor amante
    Un șir de foi uscate!

Voi preferați în lăcrămioare
Ca într-o baie răcoritoare
    Să v-afundați până la gât,
Ș-astfel din apa lor căldicică
Să dați afară o cărticică
    Bună de leacuri și de urât.

Ei! Zău!... Voi poate c-aveți dreptate
Și puteți plânge, în libertate,
Dureri pe care nu le-ați simțit!
Le puteți pune și pe hârtie...
Lumii ce-i pasă?... Ce-mi pasă mie?...
Nu vă voi spune ce-am suferit!
Marturi zadarnici nu vă voi face
A suferinții care-n piept zace,
Adevărata durere tace!
Și-ascunde fața și plânge-n umbră,
O știe numai noaptea cea sumbră,
Care-o-nvelește ca-ntr-o manta!
Încât de visuri, vă cer iertare,
Nu pot să umblu pe nori călare
Când pot la dânșii a mă uita!
Ca să bat câmpii, cum fac nebunii,
Nu se mai poate ca să mă-nvăț...
Alții să umble călări pe băț...
Genul meu este al Rațiunii!

Rima din urmă mi-aduce-aminte
C-am pus pe iune de trei silabe;
De la pășune venind pe labe
Un critic, însă, mă cam dezminte;
Urmeze-și treaba, că-i fac hatârul...
De-o vrea pășunea să-și prelungească,
Nimenea n-are ca să-l oprească,
Și cal de astăzi va fi catârul!
Aici desigur că este vreme
A-mi lua seama și a mă teme
C-am început-o cu foi uscate
Și le pui toate amestecate;
N-am spus nimica despre delire,
Și n-am în versuri nici o simțire,
Ba chiar și șchioape, când isprăvesc,
Cu foarte multe mă pomenesc.

Nu e-ndoială, până la ceruri
Nici de-astă dată nu m-am urcat
N-am pus enigme de dezlegat!
În poezie nu am misteruri...
Tot ce-am scris este raționat!
Proză rimată, curată proză,
Că-n cer aș face stranie poză!
Calea de mijloc iar n-am ținut
Dacă-n văzduhuri nu m-am pierdut,
Ș-ar fi fost bine, barem pe-o stea
Ca să-mi iau zborul până la ea.
Ș-ajuns acolo, să bat în cer
Un cui de aur sau chiar de fier,
Ca să-mi leg sacul și să mă leagăn;
Închis într-însul ca într-un leagăn,
Să văd pământul stând la picioare
Și dând târcoale pe lângă soare,
Iar între soare și-ntre pământ
    Să stau să cânt!

Vânturi turbate găseam destule,
Câte și-n lume ființe nule!
Raze de stele lesne găseam
Puteam prea bine să iau un dram!
Praful de aur, oricum, nu strică,
În cantitate mare sau mică!
Destul s-ajungă să poleiască,
Că treci chiar marfă dobitocească;
Găseam, în fine, un dram sau două
Din aurora cu buzi de rouă,
Și chiar acele comete antici
Care se plimbă cu cozi gigantici
Puteau prea bine ca să-mi dea mie
Dintr-a lor coadă portocalie
Măcar un petic, să-mi înfășor
Gândul meu vecinic rătăcitor!
. . . . . . . . . . . . . . . .



Alexandru Macedonski - Filozofia morții


Toast purtat la un banchet

Eu nu voi zice Morții c-o voce nențeleaptă
„Din mersul tău o clipă mai stai și mă așteaptă!"
Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit!
În ea e libertatea, și-n viață, e robia...
Cu brațele deschise ne-așteaptă Vecinicia...
Reintri iar în sânul din care ai ieșit!

 

Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;
Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
În ea se oglindește întregul Nenceput!
Pe granița lumească e-o poartă triumfală,
Și flacăra din preajma-i de patime ne spală,
Iar sufletele noastre le curăță de lut!

 

De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credință!
Atunci e demn de viață și demn de suferință!
A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi!
Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau și iară
Să-ncep același lucru din zi și până-n seară,
Să pot trăi, nu însă, să pot a și muri!

 

Dar ce e după moarte?... Mai este altă viață
Când sângele s-oprește de frigul ce-l îngheață?...
Un Nu ca să rostească ce om ar îndrăzni?...
Și moartea ce e oare?... — Un somn de-odihnă sfântă,
În care, lutul nostru, prin lut iar se frământă,
Suprema preschimbare să-și poată înlesni!

 

Hârtia dacă arde, cenușă este-o parte,
În fum ușor pe dată cealaltă se desparte;
Așa și corpul nostru din două e-ntocmit
La lut, rămâne lutul, de flori ca să-l brăzdeze,
Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze
Aceleași elemente din care au ieșit!

 

Sfintelor umbre care-ați trecut,
Nu, voi prin moarte nu ați murit,
Trăiți în totul ce e văzut
Din nevăzutul unde-ați pierit;
Al vostru suflet este-n tot locul,
Zboară cu vântul, arde cu focul,
Se află-n frunza care-nverzește,
Șoptește-n apa ce șerpuiește,
Respiră-n floarea ce-mbălsămește,
În noi trăiește, trăim într-însu.
Mume cernite, ștergeți-vă plânsu,
Copiii voștri sunt tot cu voi!

 

Nu, nu se pierde-n lume nimic,
Nimic nu trece, totul e viu
Firul de iarbă oricât de mic
Ca și țărâna care-o să fiu!
Zadarnic piatra cea mormântală
Ne țintuiește sub umezeală;
Paseri pe dânsa vin de s-adapă;
Vântu-o izbește, ploaia o sapă!
Mușchiul o roade, timpul o crapă;
Cade-n rugină lacăt și toarte
Soldați ai țării, mergeți la moarte,
Veți fi-n tot locul, veți fi și-n noi!

 

Nu mă voi duce-n iad ca să cat
Pe câți din lume nălucă pier,
Și-n rai îmi pare prea depărtat,
Că-i lungă scara până la cer!
Ci-n două vițe tânăr unite
Voi afla inimi îndrăgostite,
Iar în răchite lăcrămătoare,
Poeți cu harpe dezmierdătoare,
Amante june în orice floare!
Mume,-ntr-acele tulpini puternici,
Și în stejarii de munți — eroi!

 

De moarte să se teamă ființa mărginită
Ce pune, ca să scape de-o vecinică ispită,
Sfârșitul veciniciei l-al traiului hotar;
Dar dincolo de groapă acei ce pot să vadă, --
De-ar fi pe-ale ei margini și gata ca să cadă, --
Ca mine, pentru Moarte, deșerte-acest pahar!



Alexandru Macedonski - Calul arabului



Arabul căzuse în aspră robie,
Mușchioasele-i brațe legate era...
El n-o să-și mai vadă nici cort, nici soție,
 
Nici larga pustie  
Ce-n veci treiera!
 

Și turcii-l vor duce cu dânșii-n cetate,
Și sclav ca să fie va fi destinat,
Și până ce-n pieptu-i un suflet va bate,
 
De-un dor ce abate  
Va fi dominat!
 

Iar calul său falnic, ușoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor,
Și ce, la săgeată, — nainte apucă, —
 
În dar o să-l ducă  
Sultanului lor!
 

L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!...
Toți dorm; numai luna plutește bălaie,
 
Scăldată-n văpaie  
Pe-un nor de atlaz!
 

Lumina-l ajută și calu-și zărește,
Dar trist, la o parte, ședea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbește,
 
Părea că-l jelește  
În dor adâncit!
 

Arabul atuncea, pătruns de simțire,
Pe brânci se târăște s-ajungă la el;
Mișcat de-o înaltă și dulce gândire,
 
Spre-a lui mântuire  
Lucrează cu zel!
 

Cu dinții apucă priponul cel tare,
Îl mușcă, îl roade și-l rupe,-n sfârșit
Deschisă îi este pustia cea mare,
 
Cu albă cărare,  
Cu sân împietrit!
 

Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mișcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,
 
Nimic nu-l abate  
Din falnicu-i zbor.
 

Și-n tropotul mare, trei zile gonește,
Când, iată că-n zare albește un cort,
Arabul e-n viață, și calul sosește,
 
Dar vai, când s-oprește,  
S-abate jos mort!