Oricine iubeşte o floare e-aproape de-un sacru mister. Oricine se-opreşte-n cărare s-asculte un glas de izvoare e-aproape, aproape de cer ... Oricine iubeşte seninul, cind soarele urcă-n eter, oricine-şi înalţă suspinul, cind licăre-n mare rubinul, e-aproape, aproape de cer ... Oricine pe munţii albaştri priveşte granitul sever, oricine pe căi de sihaştri, străbate păduri de jugaştri, e-aproape, aproape de cer ... Dar cine-a primit îndurarea din rănile blîndului Miel, acela e frate cu floarea, cu riul, cu munţii, cu marea, şi-orunde îl duce cărărea, tot cerul, tot cerul e-n el.