Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul, sub cortul adormiţilor gutui şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge, zvelţi vânători, în arcuiţii lei din goana calului, cum îşi subţie arcul. 0, tinde-ţi mâna stânga către ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire pe care ramurile l-au aprins, suind sub lună-n seve caii repezi ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii În ochii tăi cu luna mă răsfrâng ... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.