! faţa mea supusă la cîte n-a fost, peste zi, ca untdelemnul au curs pe ea vorbe, rîsete şi plînsete. noapte, te invoc ! vin acasă şi cînd toţi adorm mă trezesc în faţa mesei şi-a hîrtiei albe : blîndă hîrtie, tu-mi eşti ca o mască pe care o scot de pe faţă şi pe spatele căreia îmi scriu viaţa, curată mască, tu nu spui nimic, degeaba faţa galbenă de încordare ! zic o vorbă : între perfecţiunea vieţii şi a morţii un vierme cît un cal sălta, între perfecţiunea vieţii şi a morţii un vierme cît un cal mişca, şi-apoi tac... acest cîntec nu e altceva decît o întrunire de voci care mă apasă !