De un dor fără sațiu-s învins și nu știu ce sete mă arde. Parcă mereu, din adânc, un ochi răpitor de Himeră ar vrea să mă prade. Și pururi n-am pace, nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații, nici timpii de aur, nici anii lumină, izvoare sub lună, ori dornică ciută, nimic nu mă atinge, nimic nu m-alină și parc-aș visa o planetă pierdută. E atâta nepace în sufletul meu, bătut de alean și de umbre cuprins... Un dor fără sațiu m-a-nvins, și nu știu ce sete mă arde mereu.