Trosnesc pe uliți pietrele de ger. Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme? Lățos se culcă vântul și adoarme ca un dulău cu labele pe cer. Se-oprește vremea-n aer fără glas, și-atât de albe-s crengile afară, că nu par crengi, ci îngeri ce coboară de undeva, de pe-un iconostas. Și-atât de alb e visul, și, ca el, atât de albă-i lumea în lumină, că fiecare gând care suspină ca Duhul Sfânt se face porumbel. În țurțuri clari și scânteiri de sloi, surâsul Maicii Domnului s-aprinde. La ceas târziu, cu glasuri de colinde, vin amintiri la ușile din noi. Ne bate-n geam o stea ca din povești. E poate steaua magilor, curată, sau poate-i numai inima de-alt’dată, care ne cheamă încă la ferești.