Cum cad dezlipindu-se-ncet de pe gură şi mor lângă mine cuvinte! Un gând nu cutez să mai scutur de zgură, un pas să mai fac înainte. Se umple de ţipătul lor de pe urmă la sân încăperea tăcerii. În larg pescăruşii se zbat ca o turmă de miei hărăziţi înjunghierii. Ce leneş destin prelungeşte-agonia rostitelor, peste măsură? Le-am supt pân' la ultimul strop cochilia cu dragoste multă şi ură. Şi totuşi întârzie să moară. Aşteaptă noaptea prielnic adâncă şi vântul să scuture inima coaptă de rodul nespuselor încă. Ce negru de scoici şi spuzit e prundişul la capătul meu de-nserare! Ce verde de păsări şi viu de frunzişul, ce caldă şi umedă boare.