Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stănescu - A doua scrisoare (Către Johnny Răducanu)

 
Să te ferească Dumnezeu
dacă te poate şi feri
nu de cuvânt să te ferească dânsul,
ci de cântec.
El pare tuturora a zâmbi
în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.
Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt
şi nici prin cel care cuvântă.
Te-apucă moartea-atunci când vezi
o piatră care cântă.
 
 

Gheorghe Tomozei - Călătorie în icoane tracice


Marea Messembriei şi pietrele ei,
şi femeile cu trupul de acum,
ce se cojeau de pământ, şi-am pătruns
prin năvoade cu miros de sare
şi sudoare de dragoste
printre stâlpii de chiparos ars, ai caselor
moarte, năclăiţi de smoala corăbiilor,
în vechime, în viscolul
icoanelor Traciei...
Cădeam din icoană-n icoană. Am văzut
un războinic palid, înfipt, întreg, într-un balaur
din rănile căruia ţâşneau tulipe,
şi am văzut o madonă cu chip de prescure,
cu o singură pleoapă, închisă
de parcă, strivind-o, asupră-i ar fi respirat
un bărbat,
despicată în două
de o lovituă de bară.
Mai era şi o femeie cu veşmânt de iarmaroc valah,
dincolo de care,
prin cioburile zugrăvelilor stratificate,
se zărea un mag podidit de frunze si păsări.
Piciorul femeii întâlnea coastele lui
şi oasele lui sterpe se îngropau în
carnea ei de pământ alb...
În preajmă, ca într-un cuibar cu ouă
în care cad raze de lună
se prăfuiau capetele unor bătrâni, cu aure rotunde,
strânşi la ceasul de taina al cinei
în jurul unei mese de han.
Din ţeasta celui care
avea să trădeze, tâşnea iarba înaltă,
iar cel mai tânăr dintre ei
surâdea
neînţeles, depărtat, cu gesturi singure.

Prin fibrele lemnului plesnit,
scris pe elineşte de carii
şi-nceţoşat de-o lene-nduioşată,
osteni pe cai roşii şi cai albaştri
tropăiau pe creneluri de cetăţi
în căutarea tânărului prelins în sângele unui copil,
vegheat de boi minusculi şi de oi voioase...
Oglinzi compunându-se absurd, năruindu-se,
fierbând în culori, sparte de potcoave,
sporind distanţa dintre om şi moarte,
lâncezind pe sângele unor lumi vechi
icoanele ne ardeau, ne rodeau chipul.
Ne-am rupt din ele, cu vopseaua curgând din urechi,
apoi ne-am privit în lespezi,
ne-am spălat de adorare, uimire şi teamă,
îngrijoraţi de clipele
pe care încetasem să le mai trăim,
şi-am gândit cu inima strânsă la imaginile
noastre de pe ziduri şi gesturi, întrebându-ne
cum vor vibra
sub ochiul viitorimii.
Ne despovăram
de viscolul depus în noi, clătinându-ne încă
între aur şi verde...
Cei care vor coborî
în fotografiile noastre, ne vor găsi
ca acum.