Victor Eftimiu - Sonetul este-un leu...

Sonetul este-un leu culcat pe labe,
E uraganul ce pândeşte valul,
Nu-i flutur graţios, ca madrigalul,
Ci forţă-ncătuşată în silabe...

Îmi ceri un sfat?... Evită teatralul
În ritmul său; să nu pui rime slabe -
Cizelator, alege-le nababe,
Catrenelor să le-ntăreşti finalul.

Să fie cald sonetul - dar veşmântu-i
Să-l făureşti din cea mai rece formă:
Să-l reîncepi - de câte ori îl mântui...

Şi-oricât ar fi de grea această normă,
Şi-oricât ar fi de greu deznodământu-i,
Să nu se vadă munca ta enormă!


din Sonetele iubirilor defuncte (1925)

Victor Eftimiu - Cu morile de vânt...

Cu morile de vânt, cu Dulcineea
Luptând, iubit, cumpliut, dar fără ură.
Apoteoză anii mei trecură,
Îmi știe universul epopeea.

Cu zâmbetul pe frunte și pe gură,
Am adorat, am preamărit femeia...
O, tu, ce mi-ai rămas o viață, feea
Înseninează trista mea figură!

Am ocrotit orfanul și lăhuza,
Și dacă o nălucă-mi fuse muza
Și Rozinanta mea de-a fost mârțoagă,

Răspundeți voi, ce-n glume și batjocuri,
Din idealul meu făcurăți jocuri,
Vă pomenește, oare, vreo hârțoagă?

19 mai 1963


sonetul 1034, din Versuri (1964)

Victor Eftimiu - Bătrânele oxigenate

Bătrânele oxigenate
Cu gura plină de metal
Slujeau de mult, orizontal
În temple zilnic profanate.

Acuma, cu pensionari,
Mai joacă pocher prin familii:
Lolotte, Clare şi Emilii,
Lucind prin timpii seculari.

Locotenenţi din depărtări,
Lipsiţi de şapte ani de-acasă,
Respectuos le plimbă, ca să
Înveţe bunele purtări.

Cu gura plină de metal
Bătrânele oxigenate
Le spun de frumuseţi fanate
Şi fete moarte la spital.

din Oglinzile (1939)

Victor Eftimiu - Odă limbii române

Alcătuire de cuvinte româneşti
Îţi văd prin veacuri inedita bogăţie
Întinerind, pe zi ce-mbătrâneşti,
O, grai din viitor, mărire ţie !

Din auroră, magic te-arătai
Ai preschimbat bordeiele-n palate.
Te văd cum gloriosul drum ţi-l tai
În falduri de sonorităţi catifelate.

Carpatul ţi-a fost leagăn şi amvon.
Recolte minunate, îţi destină
Vestigiul dac şi farmecul slavon,
Înfipte-n armătura ta latină.

Călugărul elin şi vajnicul cazac
Stambulul şi Parisul te-altoiră.
Supreme deveniri în tine zac
Clamori de corn, înfiorări de liră

Mărire ţie, grai de viitor !
Superbe minţi se vor scălda în tine
Ai fost un lac – eşti valul curgător
Eşti fluviul impetuoaselor destine.

Alcătuire de cuvinte româneşti,
Atâtea năvăliri te fecundară !
Întinerind pe zi ce-mbătrâneşti,
Eu te visez proteică şi lapidară !

Victor Eftimiu - Mama

Cât e de drag cuvântul sacru „mama"!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,
E lângă noi, în clipele supreme,
Din leagăn pan' la cea din urmă vamă.

Din veşnicii, ca focul unei steme, îşi flutură a dragostei maramă
Păstrează-i chipu-n aurită ramă
Şi de nimic, nicicând nu te mai teme!

Ocrotitoare-n oarba vijelie
Chiar umbra ei se schimbă în făclie,
Pe drumul drept menită să te poarte.

În faţă ei de-a pururi te prosternă!
Simbol duios al patriei, eternă,
Te leagănă de dincolo de moarte!

Victor Eftimiu - Mecca

Drumeţ din cine ştie ce locuri depărtate,
În ochii lui albaştri purtând întreg seninul,
La porţile vrăjite s-opreşte pelerinul
Şi-ascultă largul vuiet ce vine din cetate.

S-opreşte şi ascultă, şi tremură străinul
De ce îl roade teamă şi inima îi bate
Acuma când ajuns-a la porţile visate?
De ce nu trece pragul cetăţii beduinul?

Să între?
Nu!
I-e frică
Oraşul poate-l minte
Şi nu-i cum îl visase în ceasurile sfinte,
Când îl ghicea, departe, dormind în somn de lună.

Se-ntoarce pelerinul pe unde-a fost sosit,
Pe când în depărtare amurgul îşi adună
Aripa-i uriaşă de vultur obosit.

Victor Eftimiu - Biografie

Naştere: 24 ianuarie 1889, Boboshtice, Albania
Deces: 27 noiembrie 1972

Victor Eftimiu a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor şi traducător român de origine megleno-română, respectiv membru al Academiei Române şi francmason român din perioada interbelică.

S-a născut la 24 ianuarie 1889 în Bobostita din Epir-Macedonia, fiu al unui negustor albanez. între anii 1895-1897 urmează primele clase elementare, în limba greacă, în comună natală. în 1897 vine pentru prima oară la Bucureşti, împreună cu tatăl sau, şi rămâne aici mai mulţi ani, începând să înveţe limba română.

Din 1905 îl găsim stabilit definitiv la Bucureşti, după ce mai petrecuse o vreme în ţinuturile natale, unde şi-a făcut şi studiile liceale. în 1905 editează revista „Speranţa, în paginile căreia îşi va publică şi prima poezie. Din 1908 editează, împreună cu Octavian Goga şi Ilarie Chendi, revista „ Ţară noastră. între anii 1909-1910 întreprinde o călătorie în Europa şi se stabileşte un timp la Paris; aici scrie piesă înşir-te mărgărite, care îl va face cunoscut şi-i va determina decisiv înclinarea către activitatea de dramaturg.

Între 1920 şi 1921 este director al Teatrului Naţional şi director general al teatrelor; conduce, dealtfel, cu intermitenţe, Naţionalul bucureştean, fiind un timp şi director al Teatrului din Cluj. în 1950 este ales membru al Academiei Române, are parte de numeroase premii şi distincţii de-a lungul prestigioasei sale cariere. Moare în Bucureşti la 27 noiembrie 1972.

A colaborat la ziarele şi revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a şi debutat în 1904), Viaţă literară (1906), Ţară noastră. În 1932 primeşte Premiul Naţional pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Victor Eftimiu ne-a lăsat o opera foarte vastă, de peste 100 de volume, rezultanta a unei exprimări în toate genurile literare.- scrie teatru, poezie, român, povestiri, memorialistică, realizează traduceri. Se reţine mai ales că dramaturg, cu cele peste patruzeci de piese de teatru de tematică şi formă variate: comedii, drame, feerii, basme dramatizate, de inspiraţie autohtonă sau alogenă, antică, medievală sau contemporană. Că poet se remarcă îndeosebi prin cultivarea sonetului, de cele mai multe ori caligrafiat cuminte-, este un bun contemporan cu vremea în care scrie, de aceea seducţia lirică apare, mai ales în ultimele sale creaţii poetice, copleşită de eveniment.

Volume de versuri:

Poemele singurătăţii, Orăştie, Editura S. Bomemisa, 1912;
Candele stinse, Bucureşti, Editura Flacăra, 1915;
Lebedele sacre, Craiova, Editura Samitca, 1920;
Odă limbei române, 1927;
Noaptea subterană, Bucureşti, Editura Universul, 1933;
13 Decembrie şi alte poeme, Bucureşti, E.S., 1947;
Odă limbei române, poezii 1906-1956,
E. S. P. L. A., 1957;
Soliile terestre. Bucureşti, E.T., 1961;
701 sonete, Bucureşti, E. P. L., 1966;
Cosmos, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971;
Omul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973

Poezia Mecca a apărut în volumul 701 sonete, Bucureşti, E.P.L., 1966.

Victor Eftimiu - De nu mă poţi iubi...

De nu mă poţi iubi frumoaso, -
Căci altul ţi-e stăpân pe veci -
De ce, când te-ntâlnesc în cale
O clipă - ochii nu ţi-i pleci?

De nu mă poţi iubi, frumoaso,
Întoarce-ţi ochii de la mine;
Tu ştii ispita ce se-ascunde
În fundul apelor senine;

În prefăcuta-mi nepăsare,
În genele mereu plecate,
Tu nu-nţelegi mărturisirea
Iubirii mele zbuciumate?

De nu mă poţi iubi, femeie,
Întoarce-ţi ochii - căci mă tem
Să nu le-ntunece lumina
Întâiul dragostei blestem!…

Victor Eftimiu - Crizanteme

Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare...
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme,
Să-mpodobim iubirea care moare...

Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme...
Sunt flori târzii, sunt florile din urmă,
În viaţa lor e moartea primăverii,
Cu viaţa lor iubirea ni se curmă...

Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis –
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme
Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris...

Vicor Eftimiu - Marea (sonet)

Neţărmuita mare se frământă,
Eternă pregătire de furtună.
Se-nalţă-n trombe, duduie, detună
Şi-n colcăit de spumă se-nvestmântă.

Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună,
Cu însăşi ea luându-se la trântă,
Pe rând biruitoare şi înfrântă
Îşi macină neliniştea străbună.

Când toate dorm, extaze sau mânie,
A mării nesfârşită insomnie
Se potoleşte iar şi iar s-asmute.

Şi-n vreme ce se zbate fără pace,
O poartă-n adâncimile opace
Augustul calm al fundurilor mute.

(6 mai 1963)

Victor Eftimiu - Cununile de laur

Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovarat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.