Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Costache Conachi - Cu prietena-mpreună



Cu prietena-mpreună
Fericit am petrecut,
Dar o viață așa bună
O minută mi-a părut
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
Poate fi și-altă frumoasă,
Ș-asemenea a iubi,
Dar așa de drăgostoasă
Ca dînsa nu poate fi.
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?
Acest cîntec ce răsună,
Ce răsuna prin suspin,
Cu iubita dimpreună
ÎI cîntăm ades la sîn
Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,
Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?

La obrazul ce firește
Cer cu stele-nchipuiește
Urmează să se robească
Orice fire omenească;
Căci ochii ce săgetează
Ca luceferii cu rază,
Sub două arce-nghinate
Inimile țin legate;
Aerul ce aburește
Dintr-un sîn ce izvorăște
Nuri, blîndețe și dulceață –
Morților încă dă viață;
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul și simțirea,
Pleacă toată omenirea
A primi cu bucurie
Jertfă-n veci la ea să fie.

Geo Bogza - Esseu


lui Ilarie Voronca

Ce frumos era la piatra neamţ
Aerul tare ca un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtună
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste
Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie
Nu rămânea nici o murdărie.
Şi totul era atât de frumos şi pur.

Radu Stanca - Numai noaptea


Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi între-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e luna plină
Şi pe stanca neagră, lângă-un trunchi,
Presimtindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz!

Radu Stanca - Zic şi eu...


Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!
Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri,
Nicio revoltă, nicio bucurie.

O secetă imensă peste toate.
Emoţii false, măşti şi platitudini.
Poetu-şi face locul dând din coate
Şi-n templu poze ia, nu atitudini.

Unde sunt timpii când feream urechea
De ritmuri încâlcite şi vulgare,
Când şlefuiam imaginea, străvechea,
Cu noi oglinzi albastre, sublunare?
Pe-atuncea poezia, în fiinţă
Şoptită tainic, ca o rugăciune,
Era o profesiune de credinţă.
Astăzi credinţa e o profesiune.

Radu Stanca - Argonautică


Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.

Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vârful catargului,
E stăpâna urgiei şi-a largului.
Niciun val nu-i abate privirile,
Niciun sunet la cârmă rotirile,
Printre pâclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.
Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pân-la urmă scăzură şi apele.
Şi acum iat-o-n limpede curgere,
Lunecând prin vâltori, printre fulgere,
Neatinsă, înaltă imagină.
Pe când toate în jur sunt paragină

Anghel Dumbrăveanu- Ninsori depărtate


Cuvintele scrise de mine
Sunt un fel de-a vorbi
În umilinţa tăcerii
Şi neavând cui să le dau
Le-nşir aici
Ca o mirare.
Acum mă gândesc la o sanie
Care să mă ducă prin depărtate ninsori
Până la casa aceea.
Dar totul a fost mai demult.
Cel ce-a ştiut mângâierea
Scrie aceste flori cu miros de femeie —
Un fel de-a vorbi
În singurătate
Şi-n umilinţa tăcerii.


George Coşbuc - La Paşti


Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare -
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate -
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă -
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Matilda Cugler Poni - Ce vrei


Ce vrei să fac cu mine?
Eu nu mă pot schimba
Şi cum e a mea faţă
Aşa-i inima mea.

Eu nu pot să plec fruntea
Şi nu m-oi umili,
Chiar împăratul lumii
Cu mine de-ar vorbi!

De văd o mişelie,
Încerc s-o biciuiesc.
Iubirea mea-i iubire.
Urăsc ceea ce urăsc.
Nu pot!... Pot toate-n lume,
Să ştiu că mi-i iubi,
Dar mare-ar fi schimbarea.
Eu cred că aş muri!

1883

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971


Matilda Cugler Poni - Iubiţi cu toţii


Pasările cântă pe crengi înverzite,
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori,
Tainic trec prin aer şoapte fericite,
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr'de nori.

Dulce primăvară, drag vis de iubire!
La zâmbirea-ţi blândă, iarna a plecat,
Cât era de lungă, plină de jălire...
Dar tu eşti în lume, răul s-a uitat.

Ce-mi vorbeşti tu încă de chinuri trecute,
Inimă nebună, uită de dureri
Şi de-acele zile în lacrimi pierdute.
N-are primăvara mii de mângâieri?

N-auzi cum şopteşte fiecare floare?
„Amorul domneşte acum pe pământ.
O, iubiţi cu toţii! grabnic frunza moare,
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt".

1878

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971


Matilda Cugler Poni - Întoarce înc-o dată


Întoarce înc-o dată spre mine faţa ta.
Dă-mi înc-o dată mâna, s-o strâng în mâna mea
Ş-apoi rămâi cu bine! Tu vezi că eu nu plâng?
Ce vrei? Aşa trec toate şi stelele se sting.

Pe drumul vieţii mele amar, întunecos,
Un scurt moment lucit-a surâsul tău duios.
Eu nu ştiam atuncea că multe vieţe sunt,
Ce nu le-i scris să aibă vr-un bine pe pământ.

Tu nu erai de vină şi tu nu m-ai trădat.
O tainică putere pe tine te-a purtat
Şi chinurile mele, tot răul ce-ai făcut,
În cartea soartei scrise erau, când te-ai născut.

Mă duc de unde nime nu poate reveni!
Mă duc şi-n astă lume nu ne-om mai întâlni.
Nu mă uita cu totul! Moartea-i atât de grea
Când ştii, că nici un suflet nu plânge-n urma ta!

1876

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971

Matilda Cugler Poni - Numai o clipă


Când ai pierdut în astă lume
Orice speranţă, orice dor,
Când ştii ce grabnic trece iarăşi
Tot ce-ai avea în viitor,

Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăieşte
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.

Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân'la mormânt,
Căci ştii, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.

1875

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971

Matilda Cugler Poni - Ai auzit


Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân'ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul sau rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adînc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

1873

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971


Matilda Cugler Poni - Răchita


Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!

1873

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971


Matilda Cugler Poni - Durerea


Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima ferbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

1872

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971


Matilda Cugler Poni - Din trecut


În visul nopţii câte-odată
Văd încă faţa ta,
Dar tot mai rar mi se arată,
Încep a o uita.

Acuma nu mai ştiu cum sună
Nici glasul ce-am iubit;
Vezi, anii care se adună,
De tot mi te-au răpit!

Şi din trecuta fericire
Se stinge ca un vis
Şi cea din urmă amintire
Şi ultimul surâs.

1890

Text cules din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea,
Iaşi, 1971

Mihai Ursachi - Transversaliile mari sau cele patru estetici.

 Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican

"Un om din Tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit la nimic."

Mircea Ivănescu – Trece şi asta


înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,
şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea - adevărată? -
pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.
şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acuma ştiu. - şi nu-nseamnă nimic asta.-
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ţi mai place.
(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet -).


Geo Dumitrescu – Atac de noapte


Drace! E timpul, se-apropie noaptea!
Am hotărât. Totul se va sfârşi.
Jocul sinistru se va sfârşi. Voi da drumul luminii.
Desfăcând-o din lanţ, o voi asmuţi
asupra celor din urmă neguri amăgitoare şi umbre.

Vino, noapte! Sânt gata. Calul e pregătit:
în cîlţi i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiş, înfăşurat în pelerina nopţii,
voi intra călare
în regatul înflorit al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia-n mână, fioros, spintecând,
tăind orbeşte în dreapta şi-n stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măştile vechi, surâzătoare,
idoli albaştri şi galbeni şi mov,
foşnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantome albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta şi-n stânga
capete uşoare de gumă bălţată, de hârtie,
capete dure de tuci şi de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite -
sânge, sânge pestriţ va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului…
Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârşi!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor
şi plecând, ostenit, plin de răni şi de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părţi, foc voi pune
mincinoasei împărăţii!…
Şi galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea gloriei mele…
……………………………………………………….
O, nu mă credeţi, prieteni – vă mint.
Dar, ştiţi şi voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenităţii.
Şi iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
şi că-mi surâde…
-De ce-mi zâmbeşti aşa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?…
(mânios, fireşte, căci, voi ştiţi, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
-Sânt eu! îmi răspunse un glas. Mi-eşti drag!
Şi nu era, nu era luna.
Lăsaţi, deci, iluziile să vină la mine.



Din vol. Nevoia de cercuri (1966).

Nichita Stănescu - A muri în zbor


Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinîndu-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingînd pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.



Din vol. Epica Magna

Lucian Blaga - Poetul


Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa - atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră

Şi neajuns, neclintit, a ramas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipa
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spin cu foc de albina.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighitorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighitorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar
şi fără semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.

Mihai Ursachi - Eli, Eli...


Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi...
Căci la picioarele sale nu au să plângă
aducătoare de mir,
şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea...
În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară
şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii
şi smirnă.
Părintele său îşi întoarce privirea în nouri
când el, dându-şi sufletul, roagă iertare...

O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte,
nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse... Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut măgărint.
Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.


Din vol. „Aceşti mari poeţi mici”

Petru Creţia - Cântec în stil naiv despre fiinţă şi părere


Nimic nu are în sine puterea
De a fi mai mult decât este
Atuncea când este, în forma-i deplină,
Tot ce poate fi.

Aproape tot ce trăieşte încearcă
Să fie cumva altfel decât este
În golul amar dintre tot ce ar vrea
Şi nu poate fi.
În vorbe e răul, în gesturi deşarte,
În tot ce pare a fi şi nu este,
În biata minciună jucată în lume
Crezându-se-a fi.
Vrem să părem şi să fim mai adânci decât suntem,
Mai puternici, mai mari şi mai buni decât este
Dat firii noastre şi slavei, mai grei de iubire
Decât ştim a fi.
Dar toate acestea fac parte din lume,
Iar hula nemilei un greu păcat este
Al oricărui gând care judecă lumea
Cum nu poate fi.
Căci mulţi muritori trăiesc din puterea
De-a trăi în părere şi de-a crede că este
În ele, sub lună, mai mult decât poate
Într-adevăr fi.
Coboare îndurare
În lumea pieirii
Peste veacul făpturii,
Peste tot ce este
Greul de a fi.

Dimitrie Stelaru - Aici


Mi-am închis inima şi nu mai ştiu
Unde să merg. Spre munţii cerului ori în pământ?
Aici suntem noi oamenii blestemaţi.
Acolo cine e?
Dacă mă caut nu mă mai găsesc
Dacă strig, vânturile mă pierd în ele.
Am fost înainte, ce eram?
Nici gândurile nu mai ştiu,
Nici stelele ori noaptea ochilor.
Cineva cunoaşte viaţa întreagă,
Cineva pe care nu-l ştim-
Câteodată merge prin sânge
Prin inimă,
Ca un străfulger şi cântecul împresoară timpul.
Numai durerea rămâne
Dezvelind morţii şi florile,
Aruncând peste dragoste cercuri
Neîntîlnite şi rupte.

Mi-am închis inima,
Sunt întruna izbit de nisipul deşerturilor
Şi oamenii mă numesc beţiv
Etern însetat de nimic şi veşnicie,
Însetat de scheletul morţilor mei
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei,
De arborii înalţi şi miresmele
Pe care înainte le-am risipit;
Mereu liber pe pământ şi în el,
Mereu înflorit în oameni şi în rodii
Sănătos, bogat şi zeu.

Mi-am închis inima dar aştept
Cheia uitată în tine să mă strige.




(Din vol. Mare Incognitum, Dimitrie Stelaru, Coloane, Ed. Minerva, 1970, pg. 148-149)

Nichita Stanescu - Atât de repede


Atât de repede ne vine insomnia
brodându-ne fiinţe din afară.
Vrei pielea mea să-ţi fie iia
care te-mbracă domnişoară?

Vrei tu să vreau să fii fiind
un fel de trup de arătare
şi să te-nvăţ cum eşti murind
femeie-n pielea dumitale?
În pietre vrei, în recii fulgi
în dulcele meu strigăt de iubire...
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
călcând pe viaţa mea subţire.

Nichita Stănescu - Înger refuzat de păsări


Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea –
somnolent în ea te pierzi.
Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.


din "Oul şi sfera" (1967)