A.E. Baconsky - Catren

Trece o noapte, trece înc-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se arat-a fi
Elemente tot mai duşmănoase!

(1952)

A.E. Baconsky - Pe Lenin am să-l pot vedea

De mult îmi stăruie un gând:
Pe Lenin cum să-l văd dormind
În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte
Sau despre care-mi spun prieteni întorşi în ţară de curând –
Să-l văd cum odihneşte lin,
Sub semnul vremii care trece,
Când iarna-şi pleacă mâna-i rece
Pe zidul-naltului Kremlin.
(…)Ce-i care-au fost ne povestesc
Cum oamenii în valuri cresc,
Spre Mausoleu, din zi în noapte,
Păşind uşor, vorbim în şoapte;
Din toate colţurile ţării veniţi,
Acolo se întâlnesc.
De-i timp frumos ori mohorât
De-i frig, de-i ploaie ori zăpadă,
Pe Lenin vin mereu să-l vadă
Cum odihneşte liniştit
Bătrânii îşi aduc aminte
De vremurile dinainte
Când glasul lui, vestind victorii,
Chema la luptă muncitorii
Şi parcă vorbele-i de-atuncea şi-acuma
Le răsar în cuvinte.
(…)Afară neaua a-ngheţat
Şi viscolele-n zbor străbat
Şi undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează –
O văd mineri, soldaţi, colhoznici, vreun activist îndepărtat
Acolo Stalin rând pe rând
Căi noi spre comunism croieşte
Şi ceas cu ceas îşi împlineşte
Cutezătorul jurământ
O, ne-ncetat voi aştepta
Pe Lenin – când să-l pot vedea,
Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,
s-aprind arzând mereu mai tare şi luminează-n ţara mea!
Un gând îmi stăruie mereu
Dar calea-i grea şi-ndepărtată
Şi nu ştiu de-am să ajung vreodată
Să-l văd dormind în Mausoleu.
(…)Şi târnăcoapele când bat
Şi stânca din adâncuri frântă
Şi apele când se frământă
Vorbesc de Lenin ne-ncetat.
Şi-atunci când vom sfârşi cu bine,
Vor geme apele bătrâne
Şi vor zbura prin mii de fire lumini cu taza lor subţire,
Luminând câmpii şi sate, mişcând tractoare şi combine,
Atuncea ştiu că-n faţa mea
Printre căderile de ape
La fel de viu şi de aproape
Pe Lenin am să-l pot vedea.

(februarie 1952, A.E. Baconsky, „Pe Lenin am să-l pot vedea”, volumul „Cântece de zi şi de noapte”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, pp. 46-49)

A. E. BACONSKY - Cesare Pavese

Prozator, eseist, autor al unui jurnal celebru, Cesare Pavese e poate mai puţin notoriu ca poet, deşi volumul său de versuri complete, apărut sub îngrijirea lui Italo Calvino ne situează în faţa unei opere ce n-ar putea lipsi dintr-o antologie oricît de capricioasă a liricii contemporane universale. De altfel în poezia lui vom regăsi aproape întreaga problematică a prozei, a eseurilor şi a paginilor lui de jurnal şi chiar formula ca atare a poemelor transvasează discret cu aceea a altor genuri practicate paralel, supunîndu-se umorii secrete a poetului, modelîndu-se mereu în funcţie de pasiunile şi crezurile sale mărturisite sau refulate. Şi poate, dacă uneori meandrele ideative terorizează imperceptibil inspiraţia şi spontaneitatea, transcriindu-se pînă la concretul acelor manuscrise contorsionate, chinuite cum ni le arată fotocopiile reproduse de exegeţi, alteori asemenea interferenţe se soldează cu aventuri spirituale ce n-au fost decît profitabile poetului în limitele structurii sale propice tuturor dialogurilor interioare, sub pavăza căutării şi îndoielilor fecunde.
Originar din mediile ţărăneşti depeizate, născut în 1908 la Santo Stefano Belbo în Piemont, copilăreşte în peisajul ce-l va urmări întotdeauna, urmează la diferite instituţii de învăţămînt liceal, între care un colegiu iezuit şi apoi la Facultatea de litere a Universităţii din Torino. Spirit grav, înclinat spre studii temeinice, pasionat de clasici şi de marii umanişti, învaţă singur atît engleza, cît şi limbile antince, ajungînd să citească în original literatura latină şi greacă. E încă din adolescenţă atras de scriitorii americani moderni, de puterea singulară a realismului lor nou şi de mesajul lor vital. Ambianţa tinereţii sale o constituie cercurile antifasciştilor care nu izbutesc totuşi să-l antreneze în mişcarea lor clandestină; Pavese rămîne în afara acţiunii militare propriu-zise, deşi simpatia lui îl dirijează tot mai evident spre atitudinea mereu mai ostilă statului mussolian ce se instaura treptat. Fondul său anxios, melancolia şi vocaţia singurătăţii se fac simţite încă în anii studiilor universitare, o dată cu obsesia sinuciderii care avea să triumfe atît de tragic asupra lui. Totuşi relaţiile sale cu grupări militante se soldează în cele din urmă cu un proces politic din care rezultă condamnarea tînărului poet şi eseist la un domiciliu forţat ce i se fixează undeva în zonele sterpe ale Calabriei. După un an, beneficiind de o amnistie, se stabileşte la Torino, de unde mai tîrziu va trece la Roma. Viaţa lui e consumată de vicii interioare, iubirea îl îndurerează şi-l face să plonjeze mereu mai adînc în el însuşi, activitatea literară vastă, diversă, ajunsă în anii de după cel de-al doilea război mondial la o consacrare largă, nu poate stăvili valul absurd al tuturor prăbuşirilor ce-l antrenează, activitatea politică nu-i oferă nici ea un suport plauzibil - şi un destin întunecat îl apasă mereu. La 28 august 1950 se sinucide într-o cameră de hotel la Torino. Împlinise patruzeci şi doi de ani. Faima din ultimii ani ai vieţii, înaripată brus de tragicul lui sfîrşit, îi răspîndeşte fulgerător opera în toate ţările globului şi Cesare Pavese devine unul dintre scriitorii cei mai solicitaţi îndeosebi în rîndul noilor generaţii, ca şi francezul Albert Camus.
Poezia e pentru el un punct de plecare şi ea conţine în germene întreaga literatură a lui Cesare Pavese. Lirismul îi apare la început ca un domeniu străin şi preocuparea fundamentală a primei sale cărţi Lavorare stanca este - aşa cum ne-o spune el însuşi într-un eseu intitulat Il mestiere di poeta, datînd din 1934 - de a echilibra poemul cu povestirea: „ogni poesia, un racconto”. „Gustul meu, scrie el, aspira confuz spre o expresie esenţială de fapte esenţiale, şi nu spre obişnuita abstracţiune introspectivă, exprimată în acel limbaj livresc, aluziv, care în mod prea gratuit se vrea esenţial”. Stilistic, tendinţa derivată din acest crez e în direcţia sobrietăţii, mijloacele fiind suspecte de o apartenenţă retorică mai mult sau mai puţin disimulată şi îndeosebi imaginea: „non ne volevo nelle mie poesie e non ce ne mettevo (se non per sbaglio)”. Poetul îşi propune să evite „lirismul facil şi ştirb al metaforicilor”, exagerînd, cum recunoaşte el însuşi, dar aproximînd în fond una din principalele forme de rutină şi de inerţie, ce se prefigurează de pe atunci în lirica europeană: metaforismul suprastructural, artizanal, decorativ, falsul raport poetic. Tocmai dintr-un conflict cu imaginea - conflict instinctiv, iniţial - se naşte revelaţia adevăratei funcţiuni a imaginii pe care o descoperă astfel Pavese: „Quest’immagine era, oscuramente, il racconto stesso” - ceea ce ne aminteşte de arta poetică a lui Machado: poezia e cîntec şi povestire - „se canta una viva historia / Contando su melodia”. Poetul nu povesteşte, ci cîntă o povestire, povestindu-i melodia. A povesti melodia e desigur altceva decît a povesti imaginea; imaginea nu e povestită, ci ea e aceea care povesteşte. În această direcţie se va profila lirica esenţială a lui Cesare Pavese.
Originalitatea lui e poate înainte de toate aceea de a fi configurat drama singurătăţii bărbatului dincolo de toate acţiunile lui, de aparenbţa unei impetuozităţi vitale şi a unei libertăţi prezumtive. Iubirea e o încercare sau o obsesie de a escalada solitudinea, comunicarea e mai mult un ritual decît o realitate, convieţuirea e un mit al falsei armonii, oamenii rămînînd mereu singuri cu ei, în faţa unui destin monoton. O undă de monotonie traversează întreaga poezie a lui Cesare Pavese, o osteneală, o stare abulică. Poetul nu întreabă, nu caută, nu aspiră: fiecare poem e un pas înainte pe un drum ce nu duce nicăieri, viaţa e o meserie pe care o înveţi pentru a şti s-o piezi, şi pretutindenea te urmează singurătatea ca o umbră docilă. E un drum posibil, sau e drumul în sine, e un oraş sau e oraşul, e un timp sau e timpul? Interpretările care fixează şi circumscriu sunt aici mai neavenite ca oricînd.
Pavese descrie, aduce personaje pe care le urmăreşte într-o scenă întîmplătoare: un copil, un bătrîn, un căruţaş, o femeie, un beţiv, sau dialoghează cu cineva nevăzut şi neauzit, poate o iubită imposibilă, poate un semen al său, poate el însuşi devenit un alter-ego ingrat, absent, sfidător. Acel tu e pămîntul şi moartea, e purtător al unei dureri pe care-o ignorează, are vocea răguşită a mării şi chipul îi seamănă cu noaptea, e viaţa şi moartea, e odaia întunecoasă, e tăcerea. E termenul antitetic al existenţei, faţă de care ne împlinim, dacă periplul nostru existenţial poate fi compatibil cu împlinirea. Ceea ce tulbură în poezia lui Cesare Pavese e aerul ei cenuşiu mai presus de culori, e acel perpetuum mobile al melancoliei lui egale, urcînd iluzoriu pe nevăzute şi implacabile spirale.

A.E. Baconsky - Miraj de iarnă

Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare -
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În şarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.

Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.

A.E. Baconsky - Miraj de iarnă

Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În şarpele de fum ce şuie lin
Făptură ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.

Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.

In alb - A. E. Baconsky

Tu care nu m-ai întâlnit
și n-ai să mă vezi, poate, niciodată,
n-aș vrea să crezi că mi-ai rămas străin -
oriunde-ai fost, te-am cercetat adesea.
Pe ușa ta mai stăruie amprenta
mâinilor mele - umbra nevăzută
care se înclină seara printre lucruri
și pasărea care din zbor coboară
tăcută la fereastră și dorința
de-a te vedea mai tânăr decât ești,
de-a fi iubit de cine-ai vrut vreodată,
gândul că poate nu e prea târziu
să mai ajungi din urmă călărețul
necunoscut, al unui anotimp
visat în tinerețe - toate - acestea
si-atâtea altele mărturisite-n gând,
sunt semn c-ai suferit de boala mea
și-adeseori chiar fără să-ți dai seama,
râzând, ți-am dat să porți în piept o clipă
propria-mi inimă. Nu fi umit,
nu te gândi la lucruri necurate,
de boala mea te vindeci mai ușor
decât de vântul mării și de răul
săgeților cu care te rănesc
târziu cocorii - boala mea-i asemeni
cântării porumbelului sălbatic -
și numai celor care-au moștenit-o
demult - nu le mai trece niciodată.

Tu care poate, nu m-ai întâlnit
nu mă cunoști - nu căuta zadarnic
profilul meu: nu sunt nici mai frumos,
nu-s nici mai bun și nici mai rău ca alții.
Urmează-ți drumul tău nestingherit,
nu șovăi, nu te uita în urmă -
iar dacă vrei să-mi spui ceva - vorbește-mi,
oriunde-aș fi, te-aud.

A.E. Baconsky - Anno aetatis suae XL

 
„Unde se duc aceste sloiuri dintre care
unul sunt eu? E poate cel din urmă,
sau poate primul drum adevărat.
Câţi ani mi-au trebuit să-nvăţ
ceea ce n-aş fi vrut să ştiu niciodată ―
şi iată e târziu, şi pentru totdeauna
albul e întinat şi o aureolă pustie
începe să mă urmărească. Semne, semne...
Jumătate din mine a fost, jumătatea cealaltă
îşi aduce aminte. Prea repede,
iubite vânt de nord! Am fost student,
am fost poet de avangardă
şi jucător de basket ― totul
mereu mai demult. Acum
dau sărutare anotimpurilor, şi-ncep să pierd,
şi visez un biograf robust
care scrie, scrie mereu
în limba lui necunoscută.”

A.E. Baconsky - Tu care-ai fost

 
Dusă de vânt — şi-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit şi întinat …
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –
Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată.
Şi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise …
Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău — sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămâne acest
Destin al unor veşnic pierdute giuvaiere,
De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ţi atinge pipetul la care-am stat să-ascult
Vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult …
Sărută-mă-n absenţă şi-n somn — sărută-mi umbra

A.E. Baconsky - Cântec fără cuvinte

  

Tot ceea ce te atinge o clipă
Se topeşte în treacăt că neaua,
Ca neaua atinsă
De răsuflarea lui martie.

Priveşti vulturii care zboară
În cercuri largi peste munţi
Şi simţi cum toate alunecă
Din inima ta şi dispar.

Dar iată vine iarna şi din nou
Zăpada reapare peste câmpuri
Şi din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinţă-n jurul tău şi murmură.

Şi ca fluxul pe plajele galbene
Îţi creşte-n suflet propriul tău trecut …
Vai, cât de rău e atuncea să nu ai pe nimeni aproape
Ca să-ţi pleci fruntea pe umărul lui.

A.E. Baconsky - Transfigurare

     

Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,

Nici negurile toamnei, că sunt ieşit din minte –

Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,

De vreme ce-mi prind viaţa şi moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am

Decât un drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă

Prin care voi pătrunde ca luna-ncet prin geam,

Sau liniştea din sălcii rotind în Marea Moartă.

Mă bucur când mai trece un an şi-un anotimp,

Când prin oglinzi străine îmi rătăceşte chipul,

Şi iar mi-aduce vremea acelaşi dor să-mi schimb

Inelul meu cu-al mării ce l-a-ngropat nisipul.

Trăiesc mai mult cu roua câmpiilor, mai mult

Ca pasărea pădurii şi poate că mi-e bine:

Văd ridicată steauă de-al cărei semn ascult,

Văd risipită ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineaţă pe cer ca un surâs

Pe faţa răvăşită. De-acum e auroră …

Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,

Cu litere tăcute, speranţă tuturora.

A.E. Baconsky - Vântul

   

Mă uit la vânt şi nu-l văd,

Mă uit îndelung şi nu-l văd,

Văd doar arborii cum se clatină

Şi frunzele cum aleargă prin iarbă.

Mă uit la timp şi nu-l văd,

Mă uit îndelung şi nu-l văd –

Văd doar copiii cum cresc

Şi oamenii cum încărunţesc şi se-apleacă.