Iancu Văcărescu - O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti

Se întinde o cîmpie
De subt poale de
Carpaţi,
Cîmp deschis de vitejie
La românii lăudaţi ;
Surpături sînt de o parte,
De-un oraş ce a domnit;
O gârliţă-ncoaci desparte
Un crîng foarte-nveselit.
Acolo am eu căscioară,
Pe un vârf de delişor ;
Curge-n vâlce-i o apşoară
Murmurînd încetişor.
Inpotrivă smălţuite
Dealuri altele se văd,
Ş-în vâlcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc,
Lăsînd ale lumei mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredinţare,
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci ;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihnă însoţit,
Toat-a vieţii bunătatea
Dobîndeam eu îmmulţit.
Cînd la vie, la grădina,
Cînd la cîmp, de multe ori,
Cu o muncă prea puţină
Pildă dăm la muncitori.
Cînd cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor ;
Cînd prin ţevi fulgerătoare,
Cu plumb le-azvârleam omor.

Cînd cu cîinii, prin pădure,
Vulpe, iepure fricos,
Lupul nărăvit să fure
îl răneam mai cu prisos.
Trăgeam mulţi din lăcuinţa
Ce-au adînc l-al apei fund ;
Cîţi, dînd la-nşalări credinţă,
Undiţi lesne îi pătrund.
Muncă, lupta, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
Mă-ntăreau cu veselie
Şi-mi dau-nvederat folos.
Curăţia şi măsura
Masa mea împodobea,
Mulţumea stomah, ochi, gura ;
Dar mă satură d-abia.
Muzele, ce-mi sînt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărît,
Cînd cu cei carii n-au moarte
Mă-întîlneau numaidecît.
Cu nespusa lor dulceaţă
Minţile mi le-mmulţeau ;
Mînă, duh, ochi, limbă, viaţă,
Toate mi le-nsufleţeau.
Atunci cu încredinţare
Desluşeam un veac mai bun ;
Cu a cărui aşteptare
Răul oamenii supun.
D-amărunt privind natura,
Planeţi, răsărit, apus,
Stam gîndind :
Aşa făptură
Cine-ar fi-nvârtind de sus ?!

Cîtă slavă se cuvine
La unul ca el, i-o dăm !
Ş-însumi mulţumit cu mine
Mă duceam şi mă culcam.
Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntîi, ca vre un ceas,
Mă deştept, înţeleg şoapte,
Simt că de copil e glas.
Strigînd întreb : — Cine este ?
Cine-aicea s-a băgat ?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăznit de a intrat ?
Mă uit !Ce să văz ?
Minune !
Preaciudat un copilaş,
Fricos cere iertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaş.
Văz în spate-i arepi smulte,
Port frumos, dar sfîşiat;
Gata el să-mi spuie multe,
Eu, de somn îngreuiat,
— Las' — îi zic — om vorbi mâine,
Acum culcă-te, de vrei,
De ţi-e foame, iată pîine ;
Apă, vin, de-i vrea să bei.
— Dragul meu ! d-acestea toate

— Zice el — îţi mulţumesc ;
Ţi-e somn, văz ; dar, de se poate,
Oareşce am să-ţi vorbesc.
— Cît de mic sînt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănînc, nici dorm,
Şi acei ce sînt cu mine
Prea puţine ori adorm.
Somnul, celor care place,
E vrăjmaş omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Şi mai multă viaţă mor .

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te ţiu tot deştept ;
Ş-orice-i vrea-ţi dau făr-a cere,
Să te rogi, mult, nu aştept.

Vorbind nu ştiu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a pierit ;
De unde dormeam în pace
îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrînd, mă poartă
Un puternic nu ştiu ce !
Ce-al ţicnitei mele soartă
Fir, cînd el veni, tăie.

Frumos caută, îmi zîmbeşte,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blîndeţe el vorbeşte,
D-aş vrea tot ca să-l ascult.

Zice : — Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ţi spui
Cine sînt, la ce norocu
Mă făcu să mă supui.
Binişor mă ia de mînă,
Ş-într-o clipă m-aflu eu
În crîngşor, unde-o fîntînă
Curgînd face heleşteu.

Pe acelui undă lină
A nopţii făclie stînd
îndoită da lumină
Din oglindă-i se-întorcînd.
Pe cer, mii de mii de stele
Semănate străluceau ;
La cîmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant varsă cu fală
Al fîntînei viu susur ;
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.
Firei, glasul cîntăreţii,
Blîndei, dulci privighetori,
Spunea-n toarcerea verdeţii
Ş-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte.
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simţirea atingea.
Înfoca, spuindu-şi tîngu,
Sub ea un copaci stufos,
Ce de-nalt stăpînea crîngu,
Ne-a dat razem şezînd jos.
Ast loc, el, şi vreme-alege,
Astfel începînd vorbi :
— Că e cea mai veche lege
Pe pămînt că-n cer, vei şti,
Cu plăceri, sau cu durere,
Cîte trăiesc, vor, nu vor,
Curînd ori cu-ntîrziere
Stăpînite-a fi d-Amor.
Amor care dumnezeii
îl slăvesc de
Dumnezeu,
Ce-nblinzeşte tigrii, leii.
S-înalţă pe om sînt eu.
Cîte-a făcut biruinţe,
Cîte jocuri, cui, mi-a spus ;
Cum ia
Joi-nchipuinţe ;
Ercule cum umple fus .
— Slavă — zice — îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braţ viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.

Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.
Mare foarte a fost jocu
Şi de tot neaşteptat ;
într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.
A puterei săvîrşire,
Frumuseţele deplin,
Daruri mari au strîns oştire,
Ş-oricîte spui, zic puţin.
La un loc toţi nurii creşte,
Şaisprezece anişori,
S-în fetiţă-nchipuieşte
Fulger de biruitori!
Tocmai prin această ţară
Ce-o ştiam de tot a mea,
D-astfel d-întîmplare-amară
Eu nu mă puteam temea.
Neferit, fără gătire.
La arme nici mai gîndind,
Plin de rîsuri, de iubire,
La supuşii mei venind,
Zăresc, văz aşa copilă,
Abia seama i-am luat,
Cînd mă aflu fără milă
Totodată dezarmat.
Norocu gîndea să poată
Ca, prin ea meşteşugind,
Să mă-njuge-n veci sub roată ;
De-abia am scăpat fugind-
Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult ;
Mă tem cînd o frunză pică ;
Deşii mărăcini m-au zmult.
Cînd mi se părea d-aproape
Că vrăjmaşul m-a sosit,

Nezburînd, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit,
A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredinţat,
Şi d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.
Aş zbura d-aş avea stare,
La maica, la dumnezei ;
De ruşine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei !
Răsplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în piept,
Şi mirare mă coprinde,
Eu atît, cum mai aştept !
Biruirea mea în grabă
A putut a mă slabi :
Dar din stare cît mai slabă
Mai curînd poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sînt legile schimbate
După cum norocul vru.
Mişcare puţină face
Stă, s-al văz iar se mişcînd

Filomel-atunci, cînd tace,
Cînd iar s-aude cîntînd.
Ea îi simte-ntîi puterea,
Şi cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.
Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind ;
Şi deodată luna, stele
De tot faţă-mi pierd albind.
Saltă-n sus, pe lîngă focuri
Călător şi ciobănaş ;

Prerasună-n multe locuri
Dulce glas de fluieraş.
Toate se deştept, simt, cere
Magnetul însufleţit ;
Ce va prin înpărechere
Sufletul a fi-ndoit.
Se deştept cele-nsoţite
Spre-a-naltă slavă l-Amor ;
Nensoţite, despărţite ,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din braţele lui
Titon
Veselă şi rumeoară,
Fără teamă de vrun zvon.
P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feţi
Vine, porţi deschide-ndată
Zîmbitoarei dimineţi.
Focurile-şi răspîndeşte
Noaptea lor se supuind ,
Norii toţi îi aureşte
Viaţă firei înnoind.
Băşicuţile de rouă,
Ce pe iarbă strălucesc,
Cîmpului dau smalţuri nouă,
Florile-l înveselesc.
De miroase îmmulţite
Balsam viu, din ele dînd,
Zefir dulci suflări trimite
Ici şi colo se jucînd .
Arătorul ce sileşte
Boii săi cei grei la pas
Cîntînd spune ce doreşte —
Tare rasun-al lui glas.
Plăcute zbierături de turme
Aerul îl umple tot ;

Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Căluşaua d-altă parte,
Lor răspunde nichezind ;
Ecco prelungind înparte
Al ei glas tot se-înălţînd .
Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munţi verzi, munţi de o zăpadă
Lucitoare fiind plini.
Ducînd apă cînt fetiţe.
Mai încolo, lîngă oi,
Spun că ele ciobăniţe,
Că sînt bine cîţi sînt doi.
Ecco prea cu îngrijire
Al lor cîntec răscîntînd,
Drag îl duce la simţire
Şi dezmiardă orice gînd.
Rîndurele zbor se-întrece,
C-o aripă răzuiesc
Unda ce-şi torn pe trup rece,
Răcorite se-întăresc.
Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraş uşor ;
Albini fac din floare-n floare
Furtişag nestricător.
Se înalţă cu mîndrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător ;
Firea c-n mişcare pusă ;
Orice ton răsun-amor !!

înălţată mi-e simţirea :
Acum simt deosebit —
Simţind văz deosebirea
De simţit şi de simţit.
Sîngele mi se-înnoieşte,
Minţile mi se dezleg,
Orice glas mie-mi vorbeşte,
Orice ton eu înţeleg.
Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau răspuns
La simţirile-nălţate
Al meu glas e neajuns .
Dar mi-e inima deschisă
Ş-înlăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simt mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire
De plăcere îmbătat,
Cînd d-Amor cu o zîmbire
Ca din vis sînt deşteptat.
— Tinere iubite-mi zice
Destul, te cunosc acum :
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum !
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Şi-orice întîmplare vie
Nu fi deznădejduit !
Ce-ai mai scump, mai sfînt, mai mare
Legăminte omeneşti :
Gînd, păreri, încredinţare,
Toate să mi le jertfeşti !

Iancu Văcărescu - Logogrif

Întreg cunoscut sunt nume (DINU)
Fără cap îmbrac pe lume (INU)
Coada-mi e nemilostivă,
Căci la toate stă-mpotrivă. (NU)

(Logogriful este genul enigmistic în care, prin eliminarea succesivă a unei litere dintr-un cuvânt, se obţin altele.) 

Iancu Văcărescu - La mincinosul

Tu, ce pui cucul în colivie
Şi-l faci şi iarna de cântă ţie,
Tu îmblânzeşti lei şi orice fiară
O-njugi la caru-ţi şi ea nu zbiară;
Vel-mincinoase boier prea mare!
Preţ, adevărul, te juri că n-are?!

Iancu Văcărescu - Ielele

I

Umbre se plimbă,
Vântul se schimbă,
Neguri s-adună,
Maluri răsună,
Chiote !
Ţipete !
Chicote !
Urlete !
Hurur brumb !
Brumb ! (bis )
Trec zgomotoase
Scrâşniri dinţoase,
Fluieră
Relele,
Dantera
Ielele !

Cu mac pe frunte,
Păşesc spre munte
În pielea goală ; înghit din oală
Prea nodoroase
Găluşti vârtoase ;
Deşert pahare
Acre, amare,
Capul îşi
Cleatănă,
Trupul îşi
Leagănă,
Hurur brumb !
Una e chioară,
C-un ochi de cioară ;
Alta spetită,
Mult obosită ;
Alta guşată
Tot ceartă cată ;
Alta bârfeşte.
Prea neghiobeşte ;
Una gângavă
Stă pe gâlceavă ;
Alta bogată,
Şchioapă-ngânfată ;
Alta calică,
Gheboasă, mică ;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă ;
Şi cea mai bună
E cea nebună ;
Toate pizmaşe,

De om vrăjmaşe.
Neruşinate,
Înverşunate ;
Cât simt răcoare
Dau din picioare ;
Toţi dracii strigă,
Că să le frigă ;
Ei lor plăcere
Fac cum le-o cere.
Cu draci voioase
Zbor piste case ; înfricoşate
Trec piste sate,
Mult mai trufaşe
Merg la oraşe,
Hârâie
Mârâie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb !
Hurur brumb !
Tot miaurlăire !
Tot cliiuire !
Tot de turbare
Râs !
Văietare !
Hurur brumb !
Cârduri şi gloate
Se car pe roate,
Hurur brumb !
Brumb ! ( bis )
Iar când frâng cară
Osând-amară !
Foc şi pieire !
Pe omenire !
Hurur brumb ! ( triş )

De om oricare
Iau mădulare.
Lipsa să-şi dreagă ;
Cu sânge-o-ncheagă.
Ard şi usucăOrice apucă
Chiote !
Ţipete !
Chicote !
Urlete !
Fluieră
Relele,
Dantera
Ielele,
Capul îşi
Cleatănă,
Trupul îşi
Leagănă.
Hârâie
Mârâie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb !
Brumb !
Iar miaurlăire !
Iar chiuire !
Iar de turbare
Râs !
Văietare !
Hurur brumb !

Iancu Văcărescu - Biografie 2

Iancu Văcărescu
Nastere: 1792, București
Deces: 1863

Iancu Vacarescu a fost un poet roman, fiul lui Alecu Vacarescu. Atras de ideile inaintate ale epocii, a salutat rascoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturala și naționala, sprijinind inceputurile școlii, teatrului, presei și tipografiei romanești. A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societații Literare din 1827, al Societații Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, in 1819) și pe tinerii poeți (a indreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Radulescu).

Fiul lui Alecu Vacarescu si al Elenei Dudcscu se naste la Bucuresti, in 1792. Asupra datei nasterii sale, istoria literara are numeroase ipoteze. Astfel, Aron Densusianu propune 1785, Gheorghc Adamescu, 1786, iar Ovid Densusianu, 1791, ca si G. Calinescu in „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", care noteaza ca: „se nascu prin 1791".

Alexandru Piru aduce ipoteza lui 1792, an cu care au fost de acord si alti cercetatori: G. Bogdan-Duica, Paul Cornea, Dimitrie Pacurariu, Cornel Carstoiu. De altfel, pe inscriptia funerara de la cimitirul Bellu din Bucuresti se consemneaza acest an: „Ioan Ienachita Alexandru Vacarescu, parintele poeziei romane. Nascut Ia anul 1792, mort la anul 1863, martie 3 ".
In „ Curierul romanesc "din 14/26 iunie 1829, raspunzand lui Heliade Radulescu, Iancu Vacarescu afirma: „ un lucru intr-adevar mi-a placut, ca dumneata numesti tanar poet pe unul ce te-a crescut orice cercare a limbii noastre am ravnit sa fac, a fost dupa intoarcerea mea de la Viena - 1810 pana la 1819, cand eram atunci de ani 27". Deci, daca in 1819 avea 27 de ani, anul nasterii este 1792.
In 1799 ramane orfan de tata, Alecu Vacarescu murind asasinat in inchisoarea din Tulcea. Va fi crescut si educat de mama sa, Elena Dudescu, care apartinea unei familii de mari boieri, cu o casa impunatoare in Bucuresti.

Invata romaneste cu un dascal, dupa cum afirma Ion Ghica in „Scrisori catre rasile Alecsandri": „De pe la de-alde Chiosea ieseau dieci de vistierie si calemgii; la de-alde el au invatat sa scrie romaneste logofatul Greceanu, Vacarestii, Anton Pann, Nanescu, Paris Momuleanu etc.. Nu se preciza totusi daca Iancu era printre ei.
In 1804 este trimis prin grija mamei sale la studii in Viena, impreuna cu Costache, fiul paharnicului Ionita Falcoianu, insotit de dascalul grec Zaharia, dupa cum afirma Nicolae Iorga2. Ion Ghica, in scrisoarea XXI („Legile"), datata 1 noiembrie 1884, din Londra, face o biografie a lui Iancu Vacarescu. El preciza ca Elena Dudescu si-a trimis fiul la Viena „impreuna cu nepotii ei Alecu, Filipescu, Drajneanu si cu fratii Dimitrie, Niculae si Iancu Ghica, sub ingrijirea profesorului Colson"3. De asemenea, Ion Ghica afirma ca ar fi trecut, pentru scurt timp, pe la Universitatea din Pisa. „Din scolile de la Viena, tanarul Vacarescu a trecut la Universitatea de la Pisa si a petrecut mai multi ani in patria lui Dante si a lui Michelangelo, unde a asistat la desteptarea spiritului de nationalitate si de libertate al marelui popor italian"4. Lucru probabil, unii sustinand ca ecoul celor vazute in scurtul voiaj in Italia sunt poeziile de mai tarziu: „Roma cum este", „Roma cum era". Cert este faptul ca perioada vieneza va influenta puternic atat orizontul cultural cat si creatia sa. Studiaza franceza, germana, italiana.
Alexandru Piru afirma: „Din vremea studiilor au ramas extrase din „ Voyage en Moree a Comtantinopole, en Albanie et dans plusieurs autres parties de l'Empire Othoman, pendant Ies annees 1798,1799,1800 et 1801" de F.C.H.L. Pouqueville (Paris, 1805), copii din poeziile lui Voltaire, Delille, o arie din opera „Ferdinando Cortez" de Spontini, diverse alte poezii"5. De asemenea, tot in aceasta perioada cumpara numeroase carti care vor imbogati calitativ si cantitativ biblioteca Vacarestilor6. Sederea la Viena va influenta preferintele sale privind activitatea de traducator.

Manuscrisul 1651, existent la Biblioteca Academiei Romane, dezvaluie si alte preocupari ale tanarului Iancu Vacarescu: obiceiurile romanilor, date privind clima, gastronomia. De asemenea, intocmeste fise ale unor scriitori: Metastasio, Gilbert, Delille, Voltaire, J.B. Rousseau sau aminteste eroi legendari: Solon, Caton, Licurg,
Curion, Aristides, Regul.

Se intoarce in tara la 1810, „dupa o sedere de 6 ani cum insusi marturiseste"1. La putina vreme este exilat la Buzau „pentru oarescarepricini ale tinerelelor", din porunca generalului Kutuzov. Motivele nu se cunosc nici pana astazi, unii cercetatori inclinand spre un diferend intre poet si generalul - feldmaresal Kutuzov. Este o varianta posibila deoarece, la doar cateva zile de la numirea amiralului Ciciacov, la interventia in numele divanului a mitropolitului Ignatie, a lui Barbu Vacarescu si a lui Constantin Samurcas, exilul inceteaza, in iunie 1812.

V. A. Urechia ne da date despre aceasta interventie8: „Cu plecaciune facem aratare excelentei-tale, ca inca de cand se afla aici Glavnoe Comandir, luminatia sa graf Kutuzov, din porunca luminatiei-sale s-au trimis in judetul Buzaului Iancu Vacarescu, fiiul dumneaei cluceresei Dudeascai, spre inteleptia sa, pentru oaresicare pricini ale tineretelor lui si pana acum se afla petrecand tot la numitul judet; ci fiindca de atunci este trecuta catava vreme, si muma numitului, ncavand alt fecior, patimeste indestula intristare, divanul face rugaciunea excelentei-tale ca sa binevoieasca a se ierta numitul Iancu Vacarescu, si divanul sa aiba cinstita porunca de voie si slobozenie, ca sa scrie ispravnicilor de la Buzau pentru venirea sa aici".

In 1814 este vel-comis, unchiul sau, Nicolae, adresandu-i-se astfel in scrisoarea din 17 iunie 1814:,, biv-vel comisului Ianco Vacarescul". Intre 1815 - 1817 se afla la Targovistc, ca ispravnic de Dambovita, locuind la Vacaresti. Este totodata caminar pana la 22 noiembrie 1816 si apoi din 1817. Marturii despre aceasta perioada, gasim in corespondenta sa cu Nicolae Vacarescu, una din primele de acest gen din literatura noastra.

„ Curierul romanesc " il evidentia ca autor al traducerilor Regulus, Britannicus, Ermiona si „al unei drame foarte morale care s-a jucat si pe teatru, numita Ceasul de seara de Kotzebue". in acelasi ziar, Heliade Radulescu dadea ca sigura data reprezentatiei: 20 aprilie 1830". Va intra si in repertoriul teatrului din Iasi.
Inspirat din numeroasele sale lecturi frantuzesti, sub impulsul sentimentelor privind libertatea si demnitatea nationala, in 1847 tipareste dramele istorice „Napoleon la Soenbrun " si „ Santa Elena "' " Ele sunt prelucrari dupa autorii minori: Charles-Desire Dupeuty, Hyppolitte-Francois sau Regnier-Destourbet.

Personajul principal este Napoleon, pentru care Iancu Vacarescu avea o mare admiratie. A trait evenimentele la Viena, era la curent cu campaniile militare victorioase ale acestuia. Ideile erau concordante cu cele ale generatiei care va declansa revolutia in Tarile Romane. La intrebarea lui Napoleon, intrat triumfal in Viena: „Frideric Staps, de ce vrei sa ma omori? Tu esti nebun? "U1, acesta ii raspunde: „Noi nu voim protecsie streina, lasa-ne sa ne facem singuri libertatea noastra. Sire, vaz ca te silesti sa-mi scapi viata; dar singurul chip cu carele poci sa ma arat vrednic de generozitatea voastra, este dandu-va de stire ca nimic nu ma bucura. Voi ati siluit pamantul patrii[i] mele; inca o data va spui, orice ati vrea ca sa-mi faceti eu nu va sant dator decat o lovitura de stilet""*.

Ideile sunt asemanatoare cu cele ale autorului, opozant al Regulamentului Organic, in cea de a doua piesa, „Napoleon la Santa Elena", drama istorica in cinci parti, subliniaza maretia in lupta cu destinul a celui care a cucerit Europa si care nu suporta tirania: „Aceasta tiranie, domnule, nu poate fi ingaduita Nu, nu vei intra la mine decat trecand peste trupul meu Du-te de iti chiama soldatii; veti avea atunci deplina putere asupra trupului meu; dar asupra sufletului meu nu vei avea nici o putere Acest suflet este tot asa de mandru precum era cand comanda Europa ".
Influentat de ideile „Asociatiei Literare ", al carei presedinte era, Iancu Vacarescu isi continua activitatea in slujba Thaliei. in 1847 va publica „Dragostea din copilarie " si „Bertrandsi Raton sau Mestesugul de a conspira "m. Aceste lucrari nu au numele autorului, ceea ce este de inteles daca observam ca ele apar in 1847, inaintea evenimentelor revolutionare din Tarile Romane.

„Dragostea din copilarie" reprezinta o incercare de radiografiere a societatii in care traia poetul, fiind o creatie originala, cu multe elemente autobiografice, personajele purtand insa nume romanesti. Tanarul boier Valin este exilat, traind o perioada la dascalul din sat, Mos Trifan. Zinca, sotia zapciului Marghilescu, casatorita nu din dragoste, avand sentimentul nefericirii se indragosteste de tanarul boier. Ii citise acestuia versurile din „Soarta in viata", poezie a lui Iancu Vacarescu. Sfarsitul este in spirit romantic, Zinca preferand Manastirea dintr-un Lemn.

Indiscutabil, autorul este Iancu Vacarescu. Datele din biografia sa se constituie in momente ale inspiratiei. Exilarea la Buzau „ undeva mai aproape", interventia mamei sale, Elena Dudescu, pentru care va avea un adevarat cult si in memoria careia va scrie poezia „Laportretul maicii mele ", sunt doar cateva dintre argumente. Despre aceasta afirma in piesa: „ O, maica ! O, eroina ! Tu nu visezi decat fapte de romani, decat fapte mari !! Acum intr-adevar eu nu am avut nimica a intreprinde, nici spre folosul patriifij, nici vrednic de lauda care mi se prepune. Dar sant alle flori ale stradaniilor mele, de care nu sant sigur precat nici de florile acestui pom ca se vor coace in roduri, si nu se vor scutura de suflarea unei viforoase vijalii ".
Cealalta lucrare, „ Bertrand si Raton sau Mestesugul de a conspira ", este tradusa din Augustin-Eugene Scribe, autor francez prolific, cunoscut in epoca, jucat la Bucuresti de o trupa germana intre 1833 - 1835. Are, de asemenea, autor necunoscut. In efervescenta revolutionara a anului 1847, Iancu Vacarescu aduce in discutie ideea ca schimbarile politice nu sunt decat rezultatul unor intriganti sau naivi care se considera conducatori, ei fiind de fapt simpli executanti ai unei puteri de care depind in mare parte. Actiunea piesei se petrece in Danemarca, la curtea regelui Cristian. „Mestesugul de a conspira" al mamei vitrege a regelui, Maria-Iulia, ajutata de negustorul Raton si de contele Bertrand de Rantau, este pueril dar pana la urma castigator. Sotia regelui, Matilda,. ce avea legaturi amoroase cu primul-ministru Struenzee, este arestata iar regenta devine Maria-Iulia. Singura realizare a traducatorului este „grija de a intrebuinta mereu cuvinte proprii*romanesti, de a evita neologismele", dupa cum afirma Horea Radulescu, trebuind a fi recunoscut „ ca adesea el reuseste sa gaseasca termenii cei mai potriviti poetici si sa faca o buna traducere ".

Care sunt elementele ce merita a fi evidentiate din preocuparile lexicografice? In studiul sau G. Ivanescu, referindu-se la Iancu Vacarescu, sublinia: lexicul unui scriitor oglindeste temele, imaginile, (reprezentarile) scriitorului. Lista elementelor lexicale ale unui scriitor constituie, asadar, un fel de indice al elementelor poetice ale scriitorului respectiv al temelor si imaginilor lui. Dar lista cuvintelor unui scriitor are nu numai o semnificatie artistica, ci si una culturala, mai ales la un popor care isi insusea atunci elementele culturii europene "m. Este o caracterizare pertinenta in cazul acestui poet. El incearca, cu posibilitatile oferite de cultura si stadiul de expresivitate al limbii romane din vremea sa, sa-si modernizeze neincetat mijloacele de expresie. Un loc important il ocupa neologismele fara forma lor in neogreaca, ci in greaca veche sau latina, luata de cele mai multe ori de poet din limbile romanice, aceasta fiind o dominanta a scrisului sau: amor, acord, briliant, cristal, magnet, palatu, simpatia, susur, tipografie. Printre neologisme intalnim si nume proprii: Apollo, Aurora, Bachu, Ceres, Diani, Ercule, Joiu, Mart, Neptun, Pluton, Titon, Zefir.
In calcurile lingvistice facute, putine cantitativ, care s-au impus foarte rar, cauta sa alature unui cuvant deja existent, un nou sens, acesta fiind apoi inlocuit printr-un alt neologism: indumnezeit pentru divin; surpaturi - ruine. Unii din termeni sunt comuni scriitorilor sau publicistilor din epoca.
Scriind intr-o perioada de tranzitie spre epoca moderna, avand temeinice cunostinte privind cultura si literatura greaca, traind intr-un mediu dominat in mare masura de neoelinism, intalnim in creatia sa si unele arhaisme, multe disparute ulterior din limba noastra. Ponderea lor este mica, ceea ce subliniaza din nou eforturile spre alte surse pentru imbogatirea limbajului poetic. Astfel de cuvinte sunt: curatia -pentru curatenie; folosirea sintagmei Dumnezei pentru zei; a duhului pentru suflet, spirit; fire pentru natura; obstea pentru societate.
De multe ori inspirandu-se tematic din poezia populara, Iancu Vacarescu uziteaza de o terminologie specifica acesteia, exemplu fiind o serie de muntenisme, expresii dialectale sau familiare: colcai - a fierbe in clocot; au conacit - au poposit; gatire -pregatire; petrece — a trece; soroc — termen; vapai — a arde cu putere. Unele sintagme sunt atribuite tot vorbirii populare: d 'amarunt - cu de 'amanuntul; a scoate la cale -a o scoate la capat.

Poetul va incerca si unele constructii originale, derivate lexicale, prin care dorea sa aduca inovatii, multe dintre ele stangace, greoaie, care nu s-au pastrat: circira, inchipuinte - infatisari, ipostaze; luciala - lucire, lumina; nezabava - neintarziere; prerasuna - rasuna;primejduiala -primejdie; tang-tanguire, tanguiala; vrednicite - invrednicite. Apeleaza la astfel de constructii pentru nevoile rimei, sacrificand forma initiala: petrecator, cautatori, prisoseste. Foloseste un numar important de substantive abstracte verbale in „re" (forma infinitului lung), pentru a crea o noua categorie gramatical-lexicala: amagire, armonire, imflorire, inaltare, intoarcere, intristare, lacramare, lecuire, lucrare, placere, pornire, rabdare, scapare, simtire, unire, vedere. Multe s-au fixat in limba. Acestea il ajutau pe poet pentru abstractizarea ideii, fiind deficitar in ceea ce priveste expresivitatea, veridicitatea trairii sentimentelor.

O alta caracteristica a scrisului sau este abuzul de derivate diminutivale, influentat de poezia Renasterii pe care a cunoscut-o foarte bine si din care s-a inspirat deseori sau chiar de creatia lautareasca, in care procedeul era frecvent. Dam cateva exemple: anisori, apsoara, basicutele (de roua), cascioara, copilas, crangsor, delisor, fluierasi, garlita, valcele, zefiras. Multe dintre acestea sunt specifice poeziei de tinerete, gasindu-se mai ales in „O zi si o noapte de primavara la Vacaresti" sau „ Primavara amorului".

Ladislau Galdi, facand o radiografie a evolutiei versului romanesc in specificitatea sa, evidentiaza o serie de caracteristici ale metricii lui Iancu Vacarescu, deosebit de bogata in mijloace de expresie. Utilizeaza heptasilabul, octosilabul trohaic ca forme autonome. Dintre cele lungi se remarca „endecasilabul trohaic, ca forma rara, precum si dodecasilabul cu cezura mediana "'". intalnim rar versuri trohaice de 15 si 16 silabe, preferintele indreptandu-se spre cele iambice. Se evidentiaza ca datorita temeinicelor cunostinte de literatura franceza, impreuna cu Heliade, el contribuie „intr-o anumita masura la introducerea alexandrinului, care, din epoca romantismului incoace, va fi o forma de baza a intregii versificatii romane".

Poezia lui, in incercarea de a-si crea un limbaj cat mai expresiv, aduce valente noi si pe plan estetic. Epoca in care a creat, considerata de inceput pentru lirica romaneasca culta, era supusa multor influente atat conservatoare cat si novatoare, sub impulsul contactului cu realizarile Occidentului. Totodata se manifesta si o puternica tendinta de vulgarizare a limbajului, influentata direct de circulatia orala a mesajului poetic, din cauza imbracarii acestuia intr-o haina melodica sau a deselor interventii in text facute de anonimi. A reusit sa evite acest lucru, contribuind, credem noi, decisiv, la efortul de autonomizare a poeziei, prin abordarea curajoasa a multor specii poetice, propunand modele, uneori deficitare, care nu s-au impus in creatia contemporanilor sai si, cu atat mai mult, in cea a urmasilor.

Mircea Scarlat evidentiaza „dexteritatea prozodica" a lui Iancu Vacarescu „care a scris si multe poeme ocazionale, importante pentru indicarea nivelului mediu al climatului literar al vremii".
Depasind limbajul poetic invechit, incearca alte modalitati de comunicare a sentimentelor, precum si noi instrumente poetice de realizare. Contribuie la progresul si fixarea unei limbi literare moderne, apropiindu-se de intelegerea, in maniera profesionista, a actului creator.

Iancu Văcărescu - Biografie 1

Iancu Văcărescu (n.1792, Bucureşti - d. 1863) a fost un poet român, fiul lui Alecu Văcărescu. Atras de ideile înaintate ale epocii, a salutat răscoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturală și națională, sprijinind începuturile școlii, teatrului, presei și tipografiei românești. A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societății Literare din 1827, al Societății Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819) și pe tinerii poeți (a îndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Rădulescu).

Atitudinea politică antirusească și naționalistă îi aduce arestarea și exilarea în anul 1831.

Opera sa (reunită în volumele „Poezii alese”, 1830 și „Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu”, 1848), deși lipsită de strălucirea poetică a tatălui său, introduce cu timiditate structuri lirice noi, anunțînd pastelul sau meditația. În ciuda ecourilor manieriste (multe poezii sînt idile cu personaje mitologice), e un poet de tranziție între neoclasicismul secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist. A scris printre primele sonete în limba română și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice: simpatizant al Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”

Lirica sa erotică, de factură neoanacreontică („O zi și o noapte la Văcărești”, sau „Primăvara amorului” ș.a.), manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendința de a depăși vechile canoane ale epocii. A scris poeme filozofice („Adevărul”) sub influența iluminismului, balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile și epigrame.

O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convențională, dar cu detalii preromantice, ca ruinele orașului.

Poeziile sale anunță tonul „veselului Alecsandri”.

Iancu Văcărescu - Primăvara amorului

N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munți;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea își face punți.
La Carpați mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc!
Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.
........................................
Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpați,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudați;
Surpături sunt de o parte,
D-un oraș ce a domnit;
O gârliță-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.
Acolo am eu cășcioară
Pe un vârf de delișor;
Curge-n vale-i o apșoară
Murmurând încetișor.
În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ș-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, șăd.
Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi și fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredințare,
Vrăjmași calzi, prieteni reci;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoțit,
Toat-a vieții bunătatea
Dobândeam eu îmmulțit.
Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puțină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin țevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.
Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.
Trăgeam mulți din lăcuința
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câți, dând la-nșălări credința,
Undiți lesne îi pătrund.
Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Și-mi dau-nvederat folos.
Curăția și măsura
Masa mea împodobia,
Mulțumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.
Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.
Cu nespusa lor dulceață
Mințile mi le-mmulțeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viață
Toate mi le-nsuflețeau.
Atunci cu încredințare
Deslușeam un veac mai bun;
Cu a cărui așteptare
Răul, oamenii suppun.
D-amărunt privind natura,
Planeți, răsărit, apus,
Stam gândind: Așa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!
Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ș-însumi mulțumit cu mine
Mă duceam și mă culcam.
Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deștept, înțeleg șoapte,
Simț că de copil e glas.
Strigând întreb: "- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"
Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaș
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaș.
Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâșiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ți-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".
– „Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îți mulțumesc;
Ți-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareșce am să-ți vorbesc.
Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Și acei ce sunt cu mine
Prea puține ori adorm.
Somnul, celor care place,
E vrăjmaș omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor.
Eu pe tine cu plăcere
Poci să te țiu tot deștept;
Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aștept.
Vorbind nu știu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.
Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu știu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbește,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândețe el vorbește
D-aș vrea tot ca să-l ascult.
Zice: -"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ți spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".
Binișor mă ia de mână,
Ș-într-o clipă m-aflu eu
În crângșor, unde-o fântână
Curgând face heleșteu.
Pe acelui undă lină
A nopții făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.
Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.
Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.
Firei, glasul cântăreții.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeții,
Ș-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simțirea atingea.
Înfoca spuindu-și tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem șezând jos.
Ast loc, el, și vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"- Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei ști,
Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.
Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzește tigrii, leii,
Ș-înalță pe om, sunt eu".
Câte-a făcut biruințe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuințe;
Ercule cum umple fus.
"- Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braț viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.
Mare foarte a fost jocu
Și de tot ne-așteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.
A puterei săvârșire,
Frumusețele deplin,
Daruri mari au strâns oștire,
Și oricâte spui, zic puțin.
La un loc toți nurii crește,
Șaisprezece anișori,
Ș-în fetiță-nchipuește
Fulger de biruitori!
Tocmai prin această țară
Ce-o știam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,
Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppușii mei venind.
Zăresc, văz așa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meșteșugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.
Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deșii mărăcini m-au zmult.
Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmașul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.
A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.
Aș zbura d-aș avea stare,
La maică, la dumnezei;
De rușine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!
Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Și mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aștept!
Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".
Mișcare puțină face,
Stă, ș-îl văz iar se mișcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.
Ea îi simte-ntâi puterea,
Și cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.
Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Și deodată lună, stele,
De tot fața-și perd albind.
Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător și ciobănaș;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraș.
Toate se deștept, simt, cere
Magnetul însuflețit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.
Se deștept cele-nsoțite
Spre-a-nălța slavă l-Amor;
Ne-nsoțite, despărțite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din brațele lui Titon
Veselă și rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.
P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feți
Vine, porți deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineți.
Focurile-și respândește
Noaptea lor se suppuind,
Norii toți îi aurește
Viața firei înnoind.
Bășicuțele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.
De miroase îmmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici și colo se jucând.
Arătorul ce silește
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce dorește
Tare răsun-al lui glas.
Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Călușaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălțând.
Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verzi, munți d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.
Ducând apă cânt fetițe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobănițe
Că sunt bine câți sunt doi.
Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire
Și desmiardă orice gând.
Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-și torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.
Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraș ușor;
Albini fac din floare-n floare
Furtișag nestricător.
Se înalță cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mișcare pusă;
Orice ton resun-amor!!
Înlățită mi-e simțirea
Acum simț deosebit,
Simțind văz deosebirea
De simțit și de simțit.
Sângele mi s-înnoește,
Mințile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbește,
Orice ton eu înțeleg.
Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simțirile-nălțate
Al meu glas e neajuns.
Dar mi-e inima deschisă
Ș-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simț mi-e prea plăcut!
Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deșteptat.
"- Tinere iubite!-mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ș-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!
Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omenești;
Gând, păreri, încredințare,
Toate să mi le jertfești!"

Iancu Văcărescu - La mincinosul

Tu, ce pui cucul în colivie
Ș-îl faci și iarna de cîntă ție,
Tu îmblînzești lei și orice fiară,
O-njugi la caru-ți, și ea nu zbeară;
Vel-mincinoase boier preamare !
Preț adevărul te juri că n-are ?!

Iancu Văcărescu - Bineînțeleșii

Preotului, ce citise
Pe una ce-n grab' murise,
Zicea o cocoană bună:
"— Șade rău să spui minciună !
L-alții n-ai tăgăduit-o,
C-ai fost d-ai și spovedit-o !
Părinte-o socotești glumă ?
Ori nu știi ce este ciumă ?
Astfel cugetă creștinii,
Să zmreduiești toți vecinii ?
Nu știi că-ți rîdică daru ?
Dar an nu băuș paharu ?
Ba două pahare rele,
Doi feciori nu-s bagatele !"
Fără multă judecată
Preotu răspunse-ndată:
"— Cocoană, ce-ți spun nu crede
Cîți cu ochii lor nu vede !
Paharele seci sînt rele;
Dar nu-s astfel ale mele.
Zeu, Dumnezeu, le beau pline,
Și eu cîte beau ? puține !
Nu le număr să țiu minte !
Că opt abia-mi ud un dinte;
Și mi-au spus mulți că e-a minții,
Des așa tot să-mi spăl dinții,
De a cărora păstrare
Îngrijesc ca lucru mare".


Apărută în volumul Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt I. Văcărescu, cap. Epigrame (1848)

 

Iancu Văcărescu - Adevărul

Nimic nu e nou,
Nimica neștiut
Din cîte arăt vouă :
Lumina nouă nu e,
Dar ea desființează
Grămada-ntunecimei.
Cercarea am pornit-o,
V-am dat făgăduială ;
Dar n-alerg să vă-mbăt.
Precum fac demagoghii,
Ce, îmbătați de fumul
Atotputerniciei,
Umblă ș-înșală lumea
Cu jertfe, mîglisire
Sub fățăria
Blîndeței, omeniei
Și facerii de bine,
Cît izbutesc d-ajunge
Aleși să stăpînească ;
Îndată dau de față
Cumplita tiranie,
Cheamă pre înțeleșii
Ministri să slujească.
A lor deșertăciune.
Adun, ascund comori
Din biruri înfocate,
În sfaturi tot greșite,
Mii izvodiri fac nouă ;
Vor să dezgroape morții,
Cînd nu le mai ajunge
A viilor avere.
În lupta desfrînării
Iubirii de domnire,
Se-nșală între dînșii,
Se rod în vicleșuguri,
Se luptă să apese
Strigarea pătimirii !
Stau pînă cînd vîlvoarea
Odată-i prididește ;
Atunci tiranul vina
Descarcă pre ministri,
Ministrii pe tiran ;
Cuvinte de-ndreptare
De joc, de rîsul lumei !
Întărîtînd norodul
Pînă cînd se deșteaptă,
Și cere socoteală,
Și răzbunare cere,
Groaznică-n sfîrșit vine,
Nu de la cer pedeapsa,
Ci de la harnici oameni :
Oameni ce s-înțeleg
Ca dumnezeii vieții !
Vrednici de închinare,
Dar prea puțin folosul !
Numai un punt de vreme
Răsare-a minții floare ;
Rodul al ei, dreptatea,
Puțin ca dînsa ține :
Abia cît rugăciunea
Către cerescul tată.
Îndată zdrevenia,
Frumoasa bărbăție
Se duce, piere,
Nu i se mai află urma.
Nenumărate rele
Ca norii se răscoală.
În suflet-se-mbuibează :
O zmreduire
Ca-n trupuri încuibată,
Suflet lipind de suflet,
Le dă turbarea
Furtunei mării,
Se luptă vijelie
Cu vijelie :
Turlace bubuie,
Se sparg în răcnete,
Mințile omului
Uimirea întunecă,
Îl lasă îngerii,
Dumnezeu n-are,
Soțietatea turmă
De lupi se face,
Orbiri de pătimi
Iau năvălire,
Desăvîrșită
E sfîșierea !!!
Pre leu
Strein, sălbatic,
Prileju-l bucură,
Pe turmă tabără
Și prad-o face.
Se liniștește iarăși !
Iar vezi pre om
Sub tirania nouă,
Ca vita ce cu jugul
A fot obicinuită,
Cu soarta-și mulțumit,
Visează fericire ;
Ba crede că e slobod
Sub prefăcute pravili ;
Și iar din cap începe
Ș-înșale, să s-înșale :
D-ăst cearcăn al greșalei
E toată istoria.
Doresc ca floarea minții
A fi nemuritoare,
Și rodu-i să ne fie
Pîine, de totdauna.
Voi, înțeleșii zdraveni
Să-i fie grădinari
Și săditori, și paznici,
Împlinitori de lipse,
În veci să nu lipsească !
Voi, cei d-aproape mie,
Românii să dea pilda
Ca cei ce se coboară
Din neamu-ntîei pilde !
Cunoaștem pre mulți oameni
Cu mare-nțelepciune
Ce-au săvîrșit științe,
Arte și meșteșuguri.
Sînt monumente, vrednici
Dovezi de nemurirea
A duhului de om ;
Dar n-au făcut ispravă,
Căci partea muritoare,
Partea ce are vita
Plămadă-n firea noastră,
Tot spre dărăpănare
Ne-atîrnă și spre moarte.
E-n veci neînțeleasă :
Noi lesne n-o supunem
Și vîrsta de mirare,
Ce preschimbări croiește
Din șapte ani în șapte :
Năravuri felurite,
În om se pun altoaie
Cînd rele, și cînd bune.
Pravila-nvățătura,
Religia, guvernul
Nu pot să mîie frîul
Al regulării vieții,
Opinia a lumei
Prea slab se-nfiorează.
Așa n-avem zăbală,
S-înduplece pornirea.
Soțietatea încă
Nu-și cată izvodirea
De om îngrijitoare,
Ca p-un copil să-l poarte,
În veci să-l ție slobod
Cu cele spre odihnă-i,
Ferit de tiranie !
Ș-în veci răspunzătoare
Să ție a lui ființă
De orice lenvire-i !
Molranic lui, și lumei
Lucrînd l-al vieții bine.
Religii de tot felul
Tot s-au crezut de oameni,
Din toate-n hristiana
Lucește adevărul :
Pe toate tirania
Și le-a făcut unelte !
Guvernurile toată
Încrederea pierdură,
Căci lege, pravili, școale
Și toate vicleniră.
Albinele, castorii
Statornic ne dau pilde,
Ce-ar face omenirea
La ei s-ajungă țintă !
Cum să-aibă lăcuințe
Cum duhul să-și hrănească
Cu trupul dopotrivă,
Roduri să dea prin fapte,
Secundă făr-a pierde.
Nu în de păsări cuiburi
Nu-n vizuini de fiare,
Să aibă constituții
Ce-ncrederea înșală,
S-încep a forma oameni
Din jos de două vîrste,
Îngrijitor părinte
Constituindu-și rege,
Ființă, iar nu vorbă...
În faptă să n-adoarmă
Nici mintea-i, nici iubirea-i
Să ție-ntru dreptate
El, loc de Dumnezeu.
Tot vie moștenirea
De înțeleși păzind-o,
Întocmai ca vestale
Nestinsă să păstreze
Aprinsa lor lumină
Să poată adevărul
Minciuna s-o zdrobească,
Prin focul său de viață,
Materia a morții
Cu duhu-mpreunînd.

Iancu Văcărescu - Adevărata iubire

Din ceasu-n care te-am văzut,
Nu am odihnă nici minut,
Și nicăiri nu găsesc loc
Să dau astîmpăr l-așa foc,
Plec grabnic, cînd voiesc să șăz,
Cînd voi să plec, atunci m-așăz.
Deștept sînt, dorm, aievea-n vis
Chipul tău stă-nainte-mi scris!
Cu orice om mă întîlnesc,
Întîi de tine-oi să-i vorbesc,
Oricum simț bine, ori simț rău,
Spui, cer, chem, cînt numele tău.
Dar cînd te-ntîmpin undeva,
Rîz, plîng, încep a tremura,
Și gat-a fi prea vorbitor,
Vrînd mila-ți cere l-al meu dor,
Cînd sînt aproape s-îndrăznesc,
Cuvîntu-mi piere, amuțesc.

Iancu Văcărescu - Pacea

Crești în sîn pe Plutu, pace mult bogată,
Ramură măslinu-ți dă veselitoare,
Șarpe la picioare ai nevinovată ;
D-orice măiestrie, zboară, iubitoare !

Cornu-nbilșugării adun-ne îndată !
D-armaturi, de păvăzi, vino arzătoare,
Grasul, roditorul, albul piept ne-arată,
Puie caduceu-ți iar negoțu-n floare.

Scump însărcinată de flori, spicuri, poame,
Dăruiește nouă faceri mii de bine !
Izgonește rele, boale, ciumă, foame !

Prea întemeiete fă s-avem cu tine
Sfintele de neamuri prăvili econoame !
Fericirea noastră nezmintită ține !

Iancu Văcărescu - Stanțe la List

I

    Cum va-ndrăzni poetu
    Să cerce să te cînte,
    Ș-a-ți nemeri portretu
    Văpsele să frămînte ?

II

    Cînd însuți ți-ești cîntarea,
    Zugravu și sculptoru,
    În inimi sapi mirarea
    Și lauda-ți și-amoru ?

III

    Dar lumea ce te știe
    Mult să se-nveselească !
    Talentu-ți se descrie
    Prin limba românească :

IV

    Acum l-a ei rostire
    Dă adevăru biru ;
    Prin a virtute-ți fire,
    Tu list, cînți cu claviru

V

    Tu cînți ca melodia
    De glas, susur, murmură,
    Tu cînți ca armonia
    De stele, de natură.

VI

    Tu cînți și ca lumina,
    Ca fulgeru, ca tunet ;
    Cînți d-aure, zefiri lina
    Suflare și răsunet.

VII

    Tu cînți ca libertatea
    În inimi împilate ;
    C-amoru, ca dreptatea
    Cînți ; răni sînt alinate.

VIII

    Tot tonu-ți din simțire
    Românul nu-și mai scoate ;
    A ta întipărire
    El a uita nu poate.

IX

    Adu-ți și tu aminte.
    Oriund-ei fi ferice,
    D-aceste dragi cuvinte,
    Ce dragostea-i îți zice.

Iancu Văcărescu - Ceasornicul îndreptat

Tu, care vremea ne spui că trece,
Ne aduci aminte des mortea rece,
Vino acuma, ia 'nvățătură,
Schimbă nedreapta ta măsură!
Scii, ticălosul om, ce puține
Pote să aibă cesuri de bine.
Când dar asupră-i răul se scolă,
Când stăpânesce războiu sau bola,
Vezi sărăcie, necaz, durere;
Când vezi primejdia 'n putere:
Atunci fă anul d'un sfert să fie,
Ș'ăl sfert să trecă, să nu mai vie!
Iar când tu vrajba vezi lepădată,
De soț soția apropiată,
Părinți, fii, frați 'și arăt iubire,
Cum lor povață dă sfînta fire;
Când a orî-căruia cuget spune
Mulțumiri scumpe de fapte bune,
Chiar când vrăjmașului meu fac bine:
Cât ziua sfertul atuncea ține!
Vezi a mândriei la om peire,
Nemilostivă neomenire,
Nelegiuire că se uneltesce,
Prieteșug că se răcesce;
..............................
Vezi tu un cuget fără de lege,
Că sfinte noduri va să deslege,
De simțiri inima când vezi secă:
Fă ca minutul, anul să trecă!
Când vezi dreptatea că biruesce,
Când despărțiții înger unesce,
Când toți Românii au cinste mare,
A simpatiei când vezî lucrare,
Când obștea nostră e fericită:
..............................
Atunci secunda fă s'întârzie,
D'un bun an visect fă-o să fie!
Așa, plăcută, tu dându-mi pace,
Și eu prieten al tea m'oiu face;
Iar cum bați cesuri de vel mal bate,
Nemu-ți dărăpăn, după dreptate!
Căci fără nici o milostivire
Superi auzul ș'ori-ce simțire,
Când fără vreme spui că e vreme:
De rău, de morte, tot a ne teme

Iancu Văcărescu - La pravila țării

Ah! de-ar putea a ne dobîndi
   Și câte avem pierdute!
Atunci, ce duhuri n'ar grăi?
   Ce guri ar mai fi mute?
Atunci și acest Corb sîrman
   Iar Aquila s'ar face,
Și ori-ce Român ar fi Roman,
   Mare 'n războiu și 'n pace!

 1818

Iancu Văcărescu - Glasul poporului subt despotism

(1821)
Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală !
Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală !
Să tremure, să tremure cumplita tiranie:
Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie !
Ființa ei și numele în iad să se coboare !
Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare !
Drept îndreptînd oricare drept poporu n-are plată;
Minte-nțeleaptă mintea lui prin fapte se arată.
Ai libertății fii sînt toți sub steagu-i cîți se-adună,
Toți robii își rup fiarăle ! Toți bunii s-împreună.
Poporu-ncrede cîrmele-i la fiii făr'de lege.
Să tremure ! să tremure cumplita tiranie !
Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gînd de tiran să-i vie.

Iancu Văcărescu - Buna vestire

Îmbărbătați-vă, români! Vă îndreptați greșala,
Acestor Table voi urmați și lepădați sfiala;
D-întâi temeiuri, Legea aveți și-întreaga moștenire
De nume, fapte de români și a Patriei iubire.
Oricare om veți auzi, ce către voi vorbește
Cu-al maicei voastre dulce glas răspundeți-i frățește,
Prea nobil este orice rang de orice stăpânire,
Dar toți românii sunt datori nobili a fi din fire.
Iubiți mărirea de români, cinstiți acest sfânt nume,
Și a-l cinsti îndatorați prin fapte mari pre lume,
De neamuri câte sunt greșeli vedeți în istorie,
De nedreptate vă feriți, de lene, de mândrie,
Pravili temeinice clădiți, fiți Bruți spre a le ține,
Ciceroni și Coriolani având, păstrați-i bine.
Voi duh aveți curând să fiți orice, puind silință,
D-ostași, plugași și învățați acum e trebuință,
Trei căpetenii d-aste stări ținând oblăduirea.
Pre toți ca mădulari d-un trup să-i poarte-n veci unirea,
Ostașu făr' a fi semeț, să simtă bucuria,
Când a lui sânge șiruind căștigă bătălia,
Plugașu nu pentru câștig, ci pentru cinstea mare,
Că și-a hrănit mulți frați ai săi, verse cu drag sudoare,
Iar învățatul e dator să dea poveți la toate,
Și-a fi-nvățat desăvârșit, iar nu pe jumătate;
El fie tot respunzător, el aibă îngrijire
De-a fi-ntre câte trele stări unire și iubire,
Urâți și numele de lux, de jaf, de tiranie
Și cel de aur veac la voi îndată o să vie.