Mircea MICU - Mi se arată

Mi se arată mama în somn,
Numai în somn mi se arată
Cu faţa ca o aripă de lebădă
De veghe târzie încercănată. Zice:
„Ce faci tu, suflet al meu, puiule?
Te aud noaptea umblând şi îmi pare
Că cineva stoarce deasupra mea
Luna ca pe o lacrimă mare”
Nu ştiu ce să-i răspund
O durere adâncă mă face de piatră, de lemn.
O pasăre lovită de întuneric
Mi se loveşte de fereastră ca un semn.
Zice mama:
“Nu eşti tu, unde eşti tu iedule,
Ochii tăi verzi de ce s-au întunecat?
Toată noaptea te cântă privighetorile
Din guşa în care durerile lumii se zbat.”
Nu ştiu ce să-i răspund, sunt surd de spaimă
şi e atât de aproape de răsuflarea mea
Ca o statuie ireală de sticlă
Prin care ochii mei nu pot vedea…

Mircea Micu - De iarnă

Un colind de iarnă , depărtat şi vechi
Îmi răsună astăzi iarăşi în urechi.
Un colind de taină astăzi am să cant,
A căzut zăpada, nu mai am cuvânt.
Mişună sub straşini mâţele la uşi
Scuturandu-şi moale labele de pluş.
Şi încearcă vântul muzici prin grădini
Legănând toţi macii de cristală plini.
Am să-ţi cânt colindul din pruncii rămas
Şi nu mai am vorbe şi nu mai am glas
Şi aud cum brazii râd sunând din crengi
Când le cad pe creştet stelele întregi.
Scade iute luna, stelele se duc
Stau cântând în noapte singur ca un cuc.
Un colind de iarnă depărtat şi drag
Mamă de zăpadă am să-ţi cânt în prag.
Un colind de taină, tremurat şi sfânt
Mamă de zăpadă mamă de pământ...

Mircea Micu - Insomnii de toamnă

Singurătatea serii ca un sicriu de ceară
În golul ei de sticlă mă-nfăşoară.

Intru cu disperare în noaptea abisală
Şi mâna mea e moartă şi inima mi-e goală.

Se-aude surd oraşul cum geme din adânc
Şi de înstrăinare nici nu mai ştiu să plâng.

Mi-e dor de nu ştiu Cine, de nu ştiu Ce mi-e dor.
De un mesteacăn firav uitat pe un ponor.

Subţire, melancolic, cu trunchiul de zăpadă,
Sclipind în noaptea rece, sub lună, că o spadă.

Mircea Micu - Presimţiri nocturne

Se risipeşte mama, bătrânii meri îngheaţă,
Tot mai atent stau noaptea când luna mă răsfaţă.
Aştept din depărtare o pasăre să vină,
O pasăre de taină păstrată pe retină.

Şi nu am somn de-o vreme şi teama mea respiră
În crinul tremurând precum o liră.
Ea va veni odată, spre dimineaţă, când,
Voi fi tăcut şi rece şi gol ca un mormânt.
Ea va intra, fireşte, prin geamurile groase,
Cu ciocul ca o spadă, cu ghearele întoarse.
Şi stând pe etajeră, cu trupul ei diform
Va aştepta zburlită şi mută să adorm.

Se risipeşte mama, simt asta după cum
Bătrânii meri îngheaţă în nopţile de scrum...

Mircea Micu - Testament

Fetiţei mele, Oana

Am să-ţi las
Calul meu drept moştenire.
E prelung, aburos şi subţire
Şi mincinos
Ca o amintire.
Caută-l când vei vedea
Că nu mai respir.
L-am priponit
În grădina pustie
Legat simbolic
De un trandafir.

Mircea Micu - Mamei

Mamă, acesta sunt!
Jumătate acoperit cu pământ,
Cealaltă jumătate se duce
Şi n-are nici cruce.

Tu ce mai faci? Ce mai spui?
Tristeţea n-o împarţi nimănui?
Tremură vişinul verde
Şi nu te mai vede...

Mamă dacă ai putea să mă sorbi
Noaptea târziu când adormi,
Să mi se pară că m-ai văzut,
Dragă din iarbă şi lut,
Să mi se pară, să ţi se pară,
Că se întoarce viaţa spre vară.

Mircea Micu - Doina

Către munţi în sus,
De lebede dus,
Asupră-mi să cadă
Fragedă zăpadă,
Să mă ţină-n plisc
Vulturul din pisc,
Nori tremurători
Să am la subţiori,
Stelele să-mi stea
Lângă tâmplă grea,
Să aud cum cade
Luna în cascade
Să aud cum curg
Brazii în amurg
Roua să mă spele
De rău şi de rele.
Şi de-atâta dor
Să visez că mor
Sus în munte, sus,
De lebede dus...

Mircea Micu - Dor de cai

Eu sunt copilul ce visează
În orice noapte numai cai.
Sălbatici nărăvaşi şi tineri
Trecând spre mine în alai.

Coamele lungi, electrizate,
Îmi lasă dâre pe obraz
Şi când nechează se-nfioară
Foşnind pădurile de brazi.

Aburul lor din nări brumate
Închipuie sub geam stafii.
Ei sunt uitarea amânată,
Sufletul foştilor copii.


Îi văd în beznă nopţii mele
Cu insomnii fără temei
Şi mi-e atât de dor de dânşii
Cum numai grecilor de Zei.

Mircea Micu - Dar nu-i nimeni

Şade mama şi veghează
Pe un scaun, lângă foc.
Şi oftând , rememorează
Viată ei fără noroc.

Cum se mai scrumiră anii,
Zilele cum s-au mai dus,
Însoţind în golul zării
Zborul berzelor de sus.

Stele strălucesc departe
Tremurând pe bolta vastă.
Prins de grea singurătate
Bate vişinu-n fereastră.

Se ridică iute mama
Şi deschide uşa larg
Dar nu-i nimeni.În fântână
Pică stele şi se sparg.

Mircea Micu - Confesiune

Mamă sunt mai puternic decât un melc,
Mai închis în mine decât Cartagina,
Mai nedescifrat ca Stella trilingvă...
Numai tu mă deschizi, uneori
Nutrind speranţa deşartă
C-am să fiu conversativ şi duios
Ca Nero înainte de-a aprinde Roma...

Altfel, e bine..sunt sănătos,
M-am subţiat până aproape de os
Şi m-am înrăit, şi-am devenit mai frumos.
Ştii că melcul în zori
Pe care-l picură roua din flori
Şi el se închide în sine
Pentru Vecime...

Mircea Micu - Ce-ai să faci ?

Morţii îi uităm mult prea uşor.
Ce-ai să faci iubito, dacă mor?

Ai să mă cam uiţi şi ai să mă plângi
Din pleoapa ochilor prelungi.

Ai să mă cam plângi cu rouă grea
Peste simpla groapă ce-oi avea.

Şi-ai să mi te plângi că-n general
M-am ţinut de crâşme şi scandal.

Ca Esenin, mai demult, cel blond,
Ultimul poet şi vagabond.

Morţii îi uităm mult prea uşor...
Ce-ai să faci, iubito, dacă mor?

Mircea Micu - Aud un clopot

Aud un clopot în Ardeal, departe,
Cum liniştea în două se desparte.

Bate prelung şi dangătul îi sună
Că şi cum cineva ar bate-n lună.

Eu îl ascult sunând ca pe-o uimire
Din milenara lui neadormire.

Prin aerul de zvon electrizat
Pare că-i un suspin îndepărtat.

E ca suspinul duşilor ţărani
Care-l tot trag de două mii de ani!

Nu pot să dorm şi-ascult tăcut şi pal
Cum bate lung un clopot în Ardeal...

Mircea Micu - Acasă, toamna

Nici nu mai simt, nici nu mai văd
Pădurea-i toată un prăpăd

Mestecenii cu presimţiri
Se zbat în vânt ca nişte miri

Peste grădini un fum ciudat
Stăruie greu ca un oftat.

Mama-ntr-un colţ zâmbeşte stins
Ca un cireş de ani învins.

Durerea nu pot să mi-o sting
Şi tac şi nu vorbesc nimic.

Înstrăinarea şi-a înfipt
În piept cuţitu-i de argint.

Dar ştiu că taina asta grea
O înţelege numai ea.

Nu-i mai simt, nici nu-i mai văd,
Pădurea toată-i un prăpăd...

Mircea Micu - Acasă

Aud zăpezi îndepărtând
Aroma frunzei fără nume
Acum, când tremură de vânt
Aripa berzelor prin lume.
Culori topite-n zări de var
Învaţă-n taină să dispară
Şi pentru veci pierdute-mi par
În strălucirea funerară.
Şi trec pe lângă mine nori
În alba lor devălmăşie,
Purtaţi pe aripi de condori
Spre locurile din pruncie.
Priveşte, mumă, astrul greu
Al nopţii ce iluminează
Cu raze reci, destinul meu
Suit în cerul de amiază.

Mircea Micu - Ascuns în pasăre

Eram în pasăre ascuns
Uns cu nesomn, de noapte uns
Şi în lumina diafană
Pierdeam încet câte o pană.
Ele cădeau în leneş dans
Purtându-şi jertfa în balans
Şi-mi era frig şi tot mai gol
stăteam pe un pustiu atol
Departe, poate lângă mare,
Lângă un ţărm albit de sare.
A început să ningă lin
Şi m-a acoperit puţin
Zăpada ca o mângâiere
Căzând din două emisfere.
Eram în pasăre ascuns
uns cu nesomn, de rouă uns
Şi am început încet să plâng
Din ochiul drept, din ochiul stâng.

Mircea Micu - A nins

A nins ca o nădejde târzie şi mă tem
De-ndepărtarea ta de-un blestem.

Ţi-aş scrie zilnic ca să ştii că sunt
Dar mâna mi-e de iarbă şi pământ.

M-aş duce să te văd şi nu m-am dus
Şi-mi port destinul trist precum Iisus.

Nu pot dormi şi-ascult cum de departe
Minutul scurt al vremii ne desparte.

Şi către zori, cu lacrima pupilei,
Topesc zăpezi cu primul glonţ al zilei.

Mircea Micu - Petru Anghel Fiul risipitor - parodie

Iertaţi-mă că am fugit de-acasă,
ca un cocor vâslind spre alte zări,
dar era cald şi nu-mi plăcea la coasă
fiind atras de alte întâmplări.
Regret acum, mi-e dor de iarba sfântă,
de seara-n care umblă vârcolaci.
Aş vrea-n livadă să mă iau la trântă
şi să mănânc plăcinte şi colaci.
Să pasc trei oi pe-un câmp uitat de lume,
să nu mai văd maşina 33.
M-am săturat s-aud aceleaşi glume
şi să fac curte-aceloraşi femei.
La ţară nu ai condică şi ore,
totul e clar şi blând şi bun şi cert,
nu vezi portari ce vor să te devore
că ai venit la şapte şi un sfert.
De-aş fi rămas sub zări imaculate
să sorb aroma toamnelor din vii,
eram mai gras, plesneam de sănătate
şi aş fi scris mai multe poezii

Mircea Micu - Petre Ghelmez Scrisoare improvizată - parodie

Aroma verii scade, se sinucid lalele,
La ora 5 e seară, la ora 8 târziu,
Răpus de-o grea tristeţe, iubita mea, îţi scriu
Pe nepăsarea unui caiet cu pătrăţele.
E linişte, se-aude în aerul pustiu
Cum trec corect cocorii sub razele de stele,
Un tren venind nostalgic în gară la Lehliu
Îşi arcuieşte trupul sub negre păsărele.
Ce să-ţi mai spun ? Miroase năprasnic Căpşunica,
Chiria am plătit-o şi nu mai sunt restant,
Cei de la Ascensorul tot n-au făcut nimica.
Când vine seara, luna-i un galben briliant.
Şi speriat de toamnă, să nu m-apucă frica,
Citesc cu voce tare din Ivasiuc şi Kant.

Mircea Micu - Ion Horea La cules de cucuruze - parodie

S-a făcut deodată toamna, pică frunza de durere,
cucuruzu-i copt de-acuma, copţi şi pomii cei cu mere;
şi dovleci ca nişte bombe, explodează pe tarlale,
de te nimereşte vreunul, vai de treburile tale!
Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,
care sună în butoaie şi, de-o bei, în cap îţi sună.
Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze;
foşnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,
şi să duc coceni cu braţul, să-mi călesc muşchiulatura,
şi de-atâta oboseală să strig : ura! ura! ura!
iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,
să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.
Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia
are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,
dă-mi şi mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,
în natura cea bogata, să mă bucur că exist.
- Fraţi ai mei din capitală, vă sfidez şi vă acuz,
dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz!

Mircea Micu - Alexandru Andriţoiu Amintire din provincie - parodie

"Cu atenţie mărită
Orice fată se mărită"


Tu care-ai fost un porţelan de Saxa,
blând trandafir amirosind discret,
mi-ai zdruncinat cuvintelor sintaxa
şi-o parte din chenzina de poet.

Seara veneai în urbea solitară
unde creşteau arţari şi sicofanţi,
eram elev la şcoala militară
şi-aveam sfieli şi pantaloni bufanţi.

Erai frumoasă, văduvă, distinsă
şi-ntr-un amurg ce-agoniza în spume
deodată fără jenă mi-ai pretins să
fugim la naiba, amândoi, în lume.

Răpus de pielea cu miros de cetini,
de tremurul sprâncenelor de tuş,
am adunat un pol de pe la prieteni
şi-am luat bilete până la Beiuş.

Acolo însă, fire muierească,
tu ai sedus un doctor bătrâior.
La şcoală n-au mai vrut să mă primească
şi am rămas în sat agricultor.

De-atunci urăsc: nurliile vădane
şi ochii lor prăpăstioşi şi reci
oraşele cu B, calea ferată
şi doctorii trecuţi de 40.