ANNA DE NOAILLES ( ANA BRANCOVEANU ) (1876- 1933) - Eu scriu pentru o zi când nu voi mai fi

Eu scriu pentru o zi când nu voi mai fi,
Atunci, nici eu, nici prietenii, nici plăcerea nu vor mai supraviețui.
Această a mea carte a viitorului nebunie poartă în ea,
Cum că niciodată nu înseamnă fericire viața,
Pentru că pământul, flăcările munților și apa,
Nu sunt nicăieri mai frumoase ca-n inima mea.

Eu am descris ceea ce am văzut și am simțit,
C-o inimă pentru care adevărul nu a fost, nicicând, atât de pesimist.
Eu am acea ardoare pentru iubirea patetică,
Pentru a fi, înainte de moarte, iubită încă.

Și, pentru ca un tânăr, deci, să citească ce am scris,
Inima lui fărâmițată, tulburată, surprinsă,
Uitând de iubita lui reală,să bată pentru mine,
Să mă primească-n inima lui și ei să mă prefere! "

(Traducere din limba franceză de Constanţa Modell )

Anna de Noailles - Voluptate

Ce seară! Ceru-i sumbru; vorbim cu glasuri joase;
Căldura şi parfumul se prigonesc ciudoase.
Lovită,-o stea se bate cu palele de vânt,
Să-şi ţină ochiul ager deschis şi luminând.
Trist, cerul greu de nouri şi de furtuni, trimite,
Spre-a-mbălsăma-n tăcere potecile umbrite,
Miresmele-adunate din mii de trandafiri
Ce-şi povestesc, cu lacrimi, durere şi iubiri.
Castanii vechi, cu floarea lor albă ce irumpe,
Sunt mari corăbii pline de girandole scumpe.
Simt lacome dorinţe deasupra mea plutind,
Ca aburi albi pe apa din iazuri năvălind...
O, negru Eros, seară prea dulce, muritoare,
În umbra ta dementă m-afund şi plângătoare,
Cu rădăcini, ah, braţul prinzându-mi şi picior,
Făcându-mă să şovăi şi să mă pierd de dor.
Dar dacă seara asta m-a istovit, ce-i oare ?
Veniţi, parfumuri scumpe de roze-mbătătoare,
Voi, trandafiri ce-mi rupeţi făptura mea de lut,
Voi sunteţi şi beţie, văpaie şi sărut!
Voi, voi sunteţi palatul eroticilor îngeri,
Un pat al amintirii cu aromate plângeri.
Şi-n visu-mi, râvna voastră, Palanza mi-a trezit,
Şi-al valurilor zgomot, din lacul meu iubit!...

Anna de Noailles - Amiază paşnică

   
Ce proaspătă mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.

Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primăvara numai, deşi nici vară nu-i!

Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inimi parfumate şi guri spre noi tânjind.

Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.

Nu simţi nimic, nici vârstă, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde...
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!