Dimitrie Stelaru- Luna

 

 

O simțeam printre degete, în inimă, pe gene,

Când venea în odaie la mine seara;

Răsturnându-se pe masa de lucru, alene,

Părul ei semăna cu ceara.

 

Felină depărtată, totdeauna

Mai tristă, mai rece, până când, vai!

Prietena mea luna nu mai era luna-

Izvorau din ea alte lumi, alte luni, un alai.

Dimitrie Stelaru - Luna

 

 

O simțeam printre degete, în inimă, pe gene,

Când venea în odaie la mine seara;

Răsturnându-se pe masa de lucru, alene,

Părul ei semăna cu ceara.

 

Felină depărtată, totdeauna

Mai tristă, mai rece, până când, vai!

Prietena mea luna nu mai era luna-

Izvorau din ea alte lumi, alte luni, un alai.

Dimitrie Stelaru - Pânze

 

 

 

Uite o insulă ruptă din Leul Mic

fără nație și picioare atotputernice:

nu vrei să ne întoarcem la noi,

cât mai avem pânzele vântului,

cât mai asmuțim zilele?

Atât de frumoasă ești că nu diamantele te pot măsura,

nici petalele, nici romanele-

tu semeni cu laptele mamei și întunerecul

din care vii.

Dimitrie Stelaru - Aici

Mi-am închis inima şi nu mai ştiu
Unde să merg. Spre munţii cerului ori în pământ?

Aici suntem noi oamenii blestemaţi.
Acolo cine e?
Dacă mă caut nu mă mai găsesc
Dacă strig, vânturile mă pierd în ele.
Am fost înainte, ce eram?
Nici gândurile nu mai ştiu,
Nici stelele ori noaptea ochilor.
Cineva cunoaşte viaţa întreagă,
Cineva pe care nu-l ştim-
Câteodată merge prin sânge
Prin inimă,
Ca un străfulger şi cântecul împresoară timpul.
Numai durerea rămâne
Dezvelind morţii şi florile,
Aruncând peste dragoste cercuri
Neîntîlnite şi rupte.

Mi-am închis inima,
Sunt întruna izbit de nisipul deşerturilor
Şi oamenii mă numesc beţiv
Etern însetat de nimic şi veşnicie,
Însetat de scheletul morţilor mei
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei,
De arborii înalţi şi miresmele
Pe care înainte le-am risipit;
Mereu liber pe pământ şi în el,
Mereu înflorit în oameni şi în rodii
Sănătos, bogat şi zeu.

Mi-am închis inima dar aştept
Cheia uitată în tine să mă strige.




(Din vol. Mare Incognitum, Dimitrie Stelaru, Coloane, Ed. Minerva, 1970, pg. 148-149)

Dimitrie Stelaru - Ora fantastică

Dimitrie Stelaru - Şi iată-mă

.. Arborii sînt cele mai sfinte sculp­turi...
Am băut din rîuri şi nu mi-am
liniştit setea ; din grîu am plămădit pîine,
şi-am rămas flămînd ; de multe ori cîntecele tavernelor
îmi aplecară capul sub undele rătăcite ale alcoolului
dar n-am fost rob ; n-am fost rob niciodată : am plîns,
şi nu m-am vîndut ; m-am risipit prin oraşe, prin oraşe
unde n-am avut loc nici să-mi aşez osteneala pe trotuare,
şi iată-mă fără moarte.

Dimitrie Stelaru - Uşa n-o închid

Cum să-mi închid uşa.
cum să intru în fîntina mea,
şi să dorm învelit cu decoruri japone,
cînd cerul gurii mi-e uscat,
şi degetele vor amorfa dragostei ?
Cum să-mi aşez umerii între perne,
cînd furtuna mai dănţuie peste pămînt ?


Uşa n-o închid şi nu dorm —
uşor îmi desfăşor sunetul armelor mînioase
ca fiarele pădurilor virgine,
repezi ca apele cascadelor —
uşor îmi desfăşor sunetul armelor din litere mici şi adînci.

Dimitrie Stelaru - Am plecat

 

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste -
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.
Pălăria orașului învelea contabili
popi vrăjitoare și televizoare;
la zece mii de ani încă
și încă taie securea -
imperatoare strigă de după ferestre tigva iguanodomului. 

 

Dimitrie Stelaru - Bună seara !

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Unii merg printre reclamele cu neon și tac osteniți -
moftangiul vrea insulte dolofane,
ucenicul vinului umple strada cu versuri proaste,
dar eu mă întorc la aripile întunerecului
(e palatul din bătrâni)
și cânt și cânt și cânt. 

Dimitrie Stelaru - Merg

Merg peste arborii-oameni: sunt om?
- e plină pădurea de pași
și cine e vântul?
O roată macină moara
înapoi, înainte - unde?

Prietenii au doi lei
soarele gâfâie printre nori
luați uniforma dictatorilor,
dar lăsați-mă în insula mea. 

Dimitrie Stelaru - Dezastru

M-am văzut târându-mă, încâlcindu-mă, coborând
Imens, ca rădăcinile unui arbore din cer.
Aveam sunetul cărţilor arse.
Pe treptele putrede îmi turbau ochii -
Înapoi, titanul fugea în mister.

Zdrenţe de nouri, negre stele
Ori lumi oloage cu moartea mea,
Păleau spălăcite în cercul bolnav -
Goală, numai domnia biruită cădea.

Ce extaz! Şapte zile şerpuiau
În alcoolul fără continente.
Vântul răsturna vânturi, înalte cărţi
Cu litere de ciuperci urlau.

Războinic? Nălucă viermănoasă
Înfăşurat într-un dezastru.
Mă spânzuram ca un păianjen pe romburi de mătasă
Eu, apă înflorită, astru.

Ce minunat lucifer eram
Lângă şoldurile de lună;
Peste tot un sunet apăsător, cules
De îngerii verzui, mă coloram.

Printre dragoni şi cer de iad
Suindu-mi inima prea necurată
La câinii timpului din Galaad
Măsor şi plămădesc altă lumină.

Nu lâncezind între ghirlande
Năravul libertăţii s-a ivit
Singur, arându-mi umbra otrăvită
M-am desfăcut şi răzvrătit.

Întotdeauna am crezut suind
Aripi de carne şi carton?
Cine eşti tu curatule?
În iarba ta stau viermii.

Bătut, aşa, de învârtiri
Cu buzele din fluvii cosmogene
Stau prin oglinzi albastre şi nu vreau
Nici purpure, nici spectrul.

Cine răsună printre bolţi
Furtunile din furci de fulger?
Eu, apă înflorită, astru
Am unduiri de zeu. Şi colţi. 

din Cetăţile albe (1946)

Dimitrie Stelaru - Maria-Maria

   
În dimineaţa aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi şi de sânge
Şi am sorbit nepăsarea ca pe o otravă –
Şi am scuipat în castronul cu terci.

Drumurile noastre au fost împodobite cu spini
Şi înţelepciunea preoţilor ne-a uscat cerul gurii;
Trezeşte-te Maria-Maria şi cântă-mi despre un huligan;
Noi mergem în jos; pentru marii străini
Nu facem un ban.

Vom porni în Gara de nord tăcând, tremurând,
Strecurându-ne, urmăriţi, pe lângă porţi.
Alături de hamali vom duce bagaje,
Visând o plecare a noastră către oraşele văzduhului
Şi ne vom întoarce mai morţi –
Dar tu eşti pâinea caldă.

Trezeşte-te Maria-Maria, trezeşte-te –
Poemul Soarelui l-am scris lângă ochii tăi,
Lângă pântecul de ivoriu, iluminat de foame –
Trezeşte-te Maria-Maria, trezeşte-te !
După trei ani de groază, de cruce,
Acum ai culoarea cerului.

În dimineaţa aceasta m-am trezit lângă Maria-Maria
Pe scândurile patului pline de păduchi şi de sânge
Şi am sorbit Moartea ca pe-o otravă,
Şi am scuipat în castronul cu terci.

Ascultă, noi ieşim din neguri Coloşi în ţara viitoare.

Dimitrie Stelaru - Cetăţile albe

Cetăţile albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,
De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată...
În spaţiul lor e inima mea,
În ţara lor rătăceşte noaptea mea,
Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;
Cineva din mine e într-una plecat
şi nu se va mai întoarce.
Cetăţile albe sunt peste munţii albi,
Peste nourii albi, unde sunt?
Focul le înfioară, le încercuieşte -
Sunt singure în străluminarea lor
Şi eterne.
Dacă mai atârn de pământ şi caut
Printre ruini, sunt numai atât?
Ochii prăfuiţi au rămas cu voi
Dar ochii adevăraţi au fugit.
Nu întrebaţi de cetăţile albe
Porţile lor se deschid o singură dată
Şi armonia străbate flăcările. 

din Cetăţile albe (1946)

Dimitrie Stelaru - Cetate păgână

   

Înconjuraţi de prăbuşirea şovăitoarelor închegări
Sufletele alergau pe lespezi - arătări -
Nici regele, nici stelele nu mai ştiau
Dacă în rugile morţilor străluceau.

Numai idolii, peste nelinişti, învinşi,
Bănuiau zilele celor stinşi
Şi peşterile lor, bizare palate
Descopereau gânduri nemăsurate.

O! dacă aţi auzi-o - dacă aţi simţi
Cântecul celui ce trăi, dar nu trăi!
"Hei am iubit şi eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubeşte viermele rana."

Dimitrie Stelaru - Cei trei

   

La para unui foc, cei trei,
Cu golurile ochilor înnegurate,
Încovoiaţi, sub salcia imensă, şopoteau :
– Minciuni, ne-au dat afară din cetate.

Şi palmele stâncoase, albe,
La para focului mai stins, mai stins,
Se întâlniră într-un jurământ :
– Nu, n-am învins, nu ne-au învins.

În toamna anului 1939
Când zorile ieşeau din mare îngheţate,
Trei morţi vegheau, trei morţi :

Isus, Lord Byron şi Panait Istrate.

Dimitrie Stelaru - Copacul magic

 

Un drum se deschide şi altele
În el, pustii, se-ntâlnesc;
Lancea soarelui arde coroana -
Pe scoarţă muşchii lâncezesc.

Amurgurile aduc somnul,
Cu falduri imense de stele;
Nici un nor nu umblă în cer -
Nici un vânt nu deapănă frunzele.

Rădăcinile aud pământul
Clare, neîntrebând, risipite:
Jocul somnului strânge viaţă
Demoni şi păsări uimite. 

 din Ora fantastică (1944)

Dimitrie Stelaru - Verlaine

  

Bună dimineaţa Verlaine
Ciudatul meu zeu şi prieten –
Bună dimineaţa. Vor mai trece
Până ni s-or usca versurile, milenii treisprezece.

Ceasornicul pământului îl laud
Cum zbuciumă oasele trupului tău crud;
Îl aud şi nu-l aud. Dar ochii mereu
Sticlesc deasupra paharului meu.

Dimitrie Stelaru - Bolnavă

   

Erau flori roşii, galbene şi ape
Lângă mâinile, lângă sufletul ei;
Toate păcatele erau aproape -
Toate negurile tulburau munţii febrei.

Aduceţi liniştea turnurilor, înaltelor -
Cine stă între porţi ca o moarte?
Visul daţi-l toamnelor, altelor,
Dar lăsaţi-i himera aceea şi-o carte. 

 din Ora fantastică (1944)

Dimitrie Stelaru - O femeie bea marea bătrână

   

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra - altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum? 

 din Nemoarte (1968)

Dimitrie Stelaru - Acum

   

Acum
înfloresc

Acum înfloresc

Acum
e negură

Acum e negură

Acum
lumină

Și scrum acum