Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Vasile Alecsandri - Dimineaţa


Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Fântâna


Pe cărarea înflorită, care duce la fântână,
În ştergar şi în catrintă, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor,
Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând,
Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte
C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.

Româncuţa multumeşte, suflă-ncet peste cofiţă
Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă;
Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă
Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Sania


Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.
Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi...
Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iată-o gingaşă mlădită cu şirag de mărţişori...
Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Noaptea


Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Bradul


Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se pierde
Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare
Cum se primblă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu şapte cojoace.

El se scutură şi zice:
"În zadar tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,
Ucizi florile şi stupii
Şi trimiţi moartea cu vântul
Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Şterge urma pe cărare
Şi de mine m-i leagă.

În zadar aduci cu tine
Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,
Lungeşti noaptea-ntunecoasă
Şi, râzând de-a lumii trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.

În zadar îmi pui povară
De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă!"


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Gerul


Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Malul Siretului


Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoiae sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, fără-a se opri din cale,
Lunca-n juru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.


Pasteluri

Vasile Alecsandri - La gura sobei


Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Miezul iernii


În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!


Pasteluri

Vasile Alecsandri - Ştefan Vodă şi codru


Ştefan-Vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: "Domn viteaz!
Ce-ţi curg lacrimi pe obraz?"
"Ah! îmi plâng ostaşii mei
Morţi, luptând ca nişte zmei!
Codrul zice: "Dragul meu,
Încetează plânsul tău,
Căci din brazii mei trufaşi
Face-ţi-oi voinici ostaşi
Ca să scapi biata moşie
De păgâni şi de urgie".
"Fă!" răspunde mult voios
Domnul mândru, inimos.

Codrul puse a vui,
Brazii a-şi însufleţi,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari şi mici
Se făceau ostaşi voinici,
Şi spre domn înaintau
Şi din gură cuvântau:
"Să trăieşti, măria-ta!
Hai la luptă, hai, Ştefane;
Du-ne-n oardele duşmane!"

Ştefan-vodă-nveselea
Şi la luptă purcedea
Peste munte şi muncel
Cu tot codrul după el.
Vai de ungurul semeţ
Ce lupta c-un brăduleţ!
Vai de leah, vai de tătar
Ce luptau cu un stejar!




Vasile Alecsandri - Soarele, vântul şi gerul


Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.

Unul dă viaţă, altul dă moarte, aparând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.

Şi-i zic: "Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!"

Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
"Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!"

"Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins."

"Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine."

"Nu-mi pasă, mândre soare, de focu-ţi arzător
Cât mi-a suflă în faţă un vânt răcoritor.

Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o gerule de gheaţă,
Cât vântu-n mezul iernii nu mi-a suflă în faţă."


Vasile Alecsandri - Ştefan şi Dunărea


"Dunăre! ce plângi tu oare?"
"Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a răpit
Ştefan-vodă cel cumplit!"

Pe cel ţărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de oşteni,
Turci, tătari şi moldoveni.

Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ştefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de săbii zângănesc;
Iar în câmpul tătaresc
Mii de arce săgetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi strălucesc:
Ştefan-vodă cel frumos
Ş-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice:
"Lasă-mă să fug de-aice,
O! Ştefane, scumpul meu!"
Domnul zice: "Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Că-mi eşti dulce la privit
Şi mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului".

"De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă
Ia-mă, doamne, ori mă lasă."
"Ba! de-a fi să lupt pe dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar morţii nu te las."
"Apoi dar, rămâi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine!"
Fata zice şi s-aruncă
Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ş-o azvârl din val în val,
Depărtând-o de la mal.
Turcii stau încremeniţi,
Moldovenii împietriţi
Şi tătarii înlemniţi.
Stau şi ulii în zburare,
Stau şi caii-n alergare,
Stă şi soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Ştefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebuneşte
Şi înoată voiniceşte.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Şi pe fată mi-o ajunge
Şi la piept cu foc o strânge
Şi se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.


Vasile Alecsandri - Imn lui Ştefan cel Mare


Imn lui Ştefan cel Mare

cântat la serbarea junimii academice dată în
memoria acestui domn la mănăstirea Putna,
în 15/27 august 1871.


La poalele Carpaţilor,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ştefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpaţii te păzesc
Şi de sublima-ţi glorie
Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu braţele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ţi patria
Şi moartea cu dispreţ,
Măreţ în sânul luptelor,
Şi-n pace-ai fost măreţ.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent şi viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ş-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Priveşte visul tău:
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu.

În poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormânt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane,
Depunem jurământ:
"Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei
Ş-al patriei amor!"

Vasile Alecsandri - Deşteptarea României *


Deşteptarea României *
1848

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.


* Această poezie nu a fost publicată în ediţia l-a a Doinelor, fiindcă volumul,
tipărit la Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România.





Vasile Alecsandri - Muntele de foc *


Muntele de foc *
Legendă din Munţii Apenini

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:

"Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfatează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zie,
Pe-al meu cap trămetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
Ira fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!"

Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!



* În Munţii Apenini, între Giogo si Filigare, aproape de satul Petra Mala,
există un fenomen vulcanic foarte curios de observat. Pe surfaţa vârfului
unui deal, numit Munte de foc, ies din pământ nenumărate limbi de foc care
ard necontenit, răspândind noaptea lumini fantastice pe stâncile şi
pădurile de pe împrejur.


Vasile Alecsandri - Înşiră-te, mărgărite


Înşiră-te, mărgărite
Legendă

Trei copile de-mpărat
Stau într-un măreţ palat,
Înşirând la scumpe salbe
De mărgăritare albe.
Iar o pasăre măiastră
Vine vesel pe fereastră
Şi, bătând din aripioare,
Zice, blând cuvântătoare:
"Bine, bine v-am găsit,
Dalbe flori din răsărit!"
"Bine-ai venit de la rai,
Păsărea cu dulce grai!"
"Eu sosesc cu primăvara
Ca să mă întorn cu vara;
Ş-acum vin pe-al vostru plai,
Aducând luna lui mai,
Luna cea de lăcrimioare
Şi de doruri iubitoare,
Şi o dalbă de poveste
Cum n-a fost şi nu mai este!"
"Păsărică, spune, spune
Cea poveste de minune,
Că ţi-om face noi trei salbe
De mărgăritare albe."

I

"Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o horă luminoasă,
Ca povestea mea duioasă:
Fost-a fost în lume-odată
Mândruliţă, dulce fată,
Şi la chip fermecătoare
De puteai căta la soare,
Iar la ochişorii săi
Şi la faţă-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încât vecinic flori şi stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iată-n fapt de dimineaţă
Că pe câmpul de verdeaţă
Copiliţa, cu-alte două,
Se primbla, torcând prin rouă
Una zice: "Am visat
De-un fecior de împărat!
Dac-ar fi acum să vie
Să m-aleagă de soţie,
I-aş aduce eu în dar
Un şoiman de armăsar
Care zboară, care sare
Peste munţi şi peste mare
Şi înconjură pământul
Mai uşor chiar decât vântul!"
Alta zice: "Surioare!
Eu i-aş tese-n foc de soare
O cămaşă-n zece iţe,
Cu descânteci prin altiţe,
Ca să-i fie de noroc
Şi să-1 apere de foc,
Şi de patimi sufleteşti,
Şi de boalele trupeşti!"
Iar frumoasa copiliţă
Zice astfel din guriţă:
"Eu i-aş face doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţele-aurite
Şi cu feţele-nflorite,
De n-ar fi alţii ca ei
Drăgălaşi şi frumuşei,
Căci ar fi strălucitori
Ca doi ochi veselitori!"
"De mi-i face-aşa copii,
Tu, mireasa mea să fii!
(Zice-atunce mândrul crai
Ce vâna pe verde plai.)
Tu să fii a mea mireasă,
A mea dulce-mpărăteasă!
Tu, minune-ncântatoare
Care eşti ruptă din soare!"
Copiliţă-n fericire
Stă pătrunsă de uimire,
Ochii galeş i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pică, firu-şi pierde,
Şi ea cade-n iarba verde.
Iară craiul tinerel
O ia-n braţe uşurel,
Şi cu gingaşul odor
Saltă pe-al său cal uşor,
Calul falnic se-ncordează,
Sare, zboară şi nechează;
El nechezul n-a sfârşit,
La palat c-a şi sosit!

Şapte zile-abia trecea,
Mare nuntă se făcea,
Cu nuntaşi nenumăraţi,
Cum se cade la-mpăraţi,
De-a mers vestea-n depărtări,
Peste nouă ţări şi mări!
Fost-au faţă crai vestiţi,
Cu coroane-mpodobiţi,
Şi vestite-mpărătese,
Tot frumoase şi alese.
Fost-au încă la serbare
Oaspeţi mari de spaimântare
Uriaşi cu negre semne,
Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,
Zmei cu ochii sângeroşi
Şi vitejii feţi-frumoşi!
Dar din toţi nuntaşii cine
Răspândea mai vii lumine?
Dulce-a craiului mireasă,
Tânăra împărăteasă,
Care ochii fermeca
De zâmbea sau de juca.
Blândul zâmbet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
Ş-al ei joc părea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am încă şi eu faţă
La cea nuntă mult măreaţă,
Şi de-atunci tot mă gândesc
C-am visat un vis ceresc!

II

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:

Trecu luna, trecu două,
Trecu cinci, trecură nouă,
Doamna născu doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţe poleite
Şi cu feţe înflorite,
De păreau strălucitori
Ca doi ochi veselitori!...

Alei, mândre surioare!
Puteaţi voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în astă viaţă
Ca iubirea cu dulceaţă?
Ce-i mai sfânt şi mai alin
Ca mama cu prunc la sân?
Ce-i mai drag şi mai plăcut
Ca pruncuţul nou-născut?...
Mama doamnă, fericită,
Cu doi prunci împodobită,
Îi ţinea duios la sân,
Ca doi fluturi pe un crin,
Şi din pletele-i gingaşe
Le făcea lor dulce faşe,
Şi pe braţe-i, ca să-i culce,
Le făcea un leagăn dulce.
Ea-i privea şi zi şi noapte,
Le vorbea cu blânde şoapte,
Şi, privindu-i, se uimea!...
Ea-i trezea şi-i adormea.
I-adormea tot în cântări
Şi-i trezea în sărutări.

Când era pe adormire,
Le cânta cu-nduioşire:
"Nani, nani, copilaşi,
Dragii mamei fecioraşi!
Că mama v-a legăna,
Cu vers dulce v-a-ngâna
Ş-a ruga pe Dumnezeu
Să vă primble-n raiul său,
Să vedeţi, unicii mei,
Ceruri plini de curcubei,
Ploi de raze şi de stele
Pe câmpii de viorele,
Ş-oi ruga Domnul ceresc
Să ajungeţi cum doresc,
Viteji mari şi feţi-frumoşi,
Doi luceferi mângâioşi.
Lumea să vă îndrăgească,
Duşmanii să se-ngrozească,
S-aveţi parte şi renume,
Să vă meargă vestea-n lume!

Când era iar pe trezie,
Le cânta în veselie:
"Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În veşminte albe,
Îngerei colindători,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cântători,
Când zorile-s albe,
Şi v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Rouă sfântă-nvietoare
Şi cunune albe!"

Alei! mândre surioare!
Nici că se afla sub soare
Fericire mai deplină,
Viaţă dulce mai senină!
Dar în lume ades trece
Vânt de moarte, fior rece,
Şi pe loc se vestejeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte!
Seninul se schimbă-n nori,
Viaţa-n noapte fără zori,
Veselia-n aspre chinuri
Şi cântările-n suspinuri!
Iată că-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mândri frăţiori,
A pământului comori,
Şi top îngerii în zbor
Au venit, ascunşi de-un nor,
Ca să vadă dacă sunt
Fraţi de-ai lor pe-acest pământ
"Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!"
Abia zis-au, şi pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochiul au ajuns
Pe copii şi i-au străpuns!
Copilaşii plâng, suspin',
Scot guriţa de la sân,
Cată-n ochii mamei lor,
Pleacă fruntea, cad şi mor!
Vai de codrul care-şi pierde
Freamătul şi frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a rămas făr' de soţie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fără mume,
Şi de mamele cu dor
Care-şi pierd copiii lor!

III

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbrăţişaţi,
Într-un leagăn alb culcaţi,
Trista mamă i-a-ngropat
Lângă ea, lângă palat,
La fereastra din grădină,
Sub o tufă de sulcină.
Iar din leagănul de flori
Răsărit-au până-n zori
Doi brazi gingaşi de o seamă,
Ca doi gemeni dintr-o mamă,
Ş-au crescut, crescut-au iară
De la zori şi până-n seară,
Pân-au dat să se lovească
De fereastra-mpărătească...

"Frăţioare, frăţioare,
Înlăuntru ce vezi oare?"
"Văd pe mama!...
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?"
"Măiculiţa mea iubită,
Cât de-amar e rătăcită!"
"Ochii-i sunt două izvoare
Tot de lacrimi arzătoare!"
"Ah! priveşte cum ne cată
Prin cea casă întristată!"
"Cum ne cehamă, cum ne plânge!
Mâinile cum şi le frânge!"
"Mamă, mamă, draga noastră,
Iată-ne ici la fereastră,
Vin' cu dulce diezmierdat,
Că de mult, amar de noi,
Ne lipseşti la amândoi!"
Astfel brazii suspinau
Ş-a lor crengi le clătinau
Pe fereastră-n sala mare...
Mama doamnă viu tresare,
Vine,-aleargă, stă, nu crede,
Vede brazii şi nu-i vede,
Şterge iute ochii săi:
"Dragii mei, drăguţii mei!
Voi sunteţi! inima-mi zice
C-aţi venit voi iar aice
Lâng-a mamei dulce sân,
Ce hrăneşte-amar suspin!
Scumpii mamei frumuşei,
Copilaşi, iubiţii mei!
Frig v-a fost în cel pământ,
Pedepsi-l-ar pomnul sfânt!
Ş-acum nu mai cată nime
De a voastră frăgezime,
Nici vă leagănă-n cântări,
Nici v-adoarme-n sărutări!"
"Taci, măicuţă cu durere,
Că-ţi aducem mângâiere.
Nu jeli a noastră soartă,
Că de grijă cerul poartă
Şi la morţi, şi la cei vii,
Şi la flori, şi la copii.
Seara primăverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă,
Vântul ne adoarme-uşor
Cu suspin răcoritor,
Şi steluta serii, mută,
Cu dulci raze ne sărută."
"Ce vorbiţi de primăvară,
Şi de stele, şi de seară?
Nu vedeţi cumpliţii nori
Cum sosesc fulgerători?
N-auziţi cerul cum tună
Şi pământul cum răsună?
Vântul suflă şi vă-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie...
Dragii mei, gingaşii mei!
Cum să-i apăr eu pe ei?...
Biata mamă n-a sfârşit,
Cerul brazii a trămit
Şi sub ochii săi pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pământ brazii cădeau,
Cu lung geamăt ei ardeau
Şi spre doamna ce-i vedea
Crengile şi le-ntindea.
Biata mamă, despletită,
Spăimântată, rătăcită,
Pe fereastră se pleca,
Vrând în foc a s-arunca;
Dar deodată ochii săi
Au zărit două scântei
Printre flăcări strălucind,
În văzduh voios sărind,
Către stele tot suind,
Ş-amândouă printre ele
Prefăcându-se în stele.
Fata ei, l-acea privire,
Străluci de fericire,
Cum s-aprinde alba lună
Dup-o aprigă furtună;
Şi cu grabă-n veselie
Ieşind noaptea pe câmpie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemărginit!

IV

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Că-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,
Lâng-un limpede izvor,
Mama doamnă stă culcată
Şi cu dragoste tot cată
Când la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Când pe fata apei line,
Unde-a cerului lumine
Se prevăd, se oglindează
Şi în taină scânteiază.
Biata mamă-ncet suspină
Şi cu-o floare de sulcină
Ea dezmiardă-ncetişor
Fata micului izvor,
Ş-apoi stă, şi tot priveşte,
Apa când se limpezeşte,
Care stele mai întăi
Au să iasă-n fata ei?
Umbra nopţii de pe vale
Se pătrunde de-a ei jale
Şi ascultă în tăcere
Şoapta-i plină de durere.
Căci ea stelele descântă
Şi, plângând, astfel ea cântă:
"Câte stele sunt pe cer,
Până-n ziuă toate pier,
Numai două-s stătătoare
Pân' la răsărit de soare,
Şi îngână dorul meu...
Coborî-le-ar Dumnezeu!

Stelişoare, blânde stele,
Ochişori inimii mele!
Pe pământ voi v-aţi închis
Şi în ceruri v-aţi deschis
Să priviţi la dorul meu...
Coborî-v-ar Dumnezeu!

Bine v-a fi vouă, bine,
În cel rai cu vii lumine,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce sân!
Ah! copii, la sânul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!"

O! minune! sus, în cer,
Două stele iată pier!
Şi cu zborul de săgeată
Prin văzduh iată-le, iată
Că vin iute şi voioase,
Lăsând urme argintoase
Pân' ce cad lângă izvor
Într-un lung, întins ogor,
Şi se fac din două stele
Două mărgăritărele...

Cine-n lume, cine poate
Mările să le înoate,
Codrii vechi să mi-i pătrunză
Ca să numere-a lor frunză?
Cine poate-avea aflare
Câte valuri sunt pe mare,
Câte raze sunt în soare,
Cât parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Să pătrundă-n lume toate,
Ca să afle mângâiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
Intră-n lanul cel de grâu,
Şi tot cată ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grâu-n palme îl alege
Şi-l sărută, şi-1 dezmiardă,
Copilaşii să nu-şi piardă!
Zi de vară până-n seară
Ea din lan nu iese-afară,
Spicuieşte, spicuieşte,
De odihnă nici gândeşte!
Iar când lanul s-a sfârşit,
Iată, Doamne! c-a găsit
Într-un spic frumos şi mare
Două mici mărgăritare!
Şi de-atunci mama duioasă,
In răpirea-i drăgăstoasă,
Tot înşiră, visătoare,
Preţioasele-i odoare
Şi la sânu-i tot le strânge,
Apoi râde, apoi plânge,
Le deşiră când şi când
Şi le-nşiră iar, cântând:

"Însiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nşiră curgând la stele!

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca şi anii mei de jale
Pe-a durerii tristă cale!

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Pân' ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plânge-n lume!"

Mirceşti

Vasile Alecsandri - Sentinela română


Sentinela română
poem istoric

I

Românul nu piere.

Din vârful Carpaţilor,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Pe cea vale adâncită
Şi cu flori acoperită,
Ce se-ntinde ca o ceaţă
Pân' în Dunărea măreaţă
Şi de-acolo-n depărtare
Pân' în Nistru, pân' în Mare.
Iar pe cel amar pustiu
Cu văzutul ce-ntâlnii?
Întâlnii viteaz oştean,
Purtând semne de roman,
Falnic, tare ca un leu
Şi cu chip frumos de zeu.
Braţu-i stâng era-ncordat
Sub un scut de fier săpat
Ce ca soarele sorea
Şi pe care se zărea
O lupoaică argintie
Ce părea a fi chiar vie,
Şi sub fiară doi copii
Ce păreau a fi chiar vii.
Mâna-i dreaptă ţinea pală;
Iar pe cap purta cu fală
Coif de aur lucitor,
Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era călare
Pe-un cal alb în nemişcare,
Şi, ca dânsul, neclintit
Sta, privind spre răsărit.
Numai ochii săi mişca,
Vultureşte-i alerga,
Pe cea zare cenuşie,
Lungă, tainică, pustie,
Unde, ca prin vis trecând
S-auzea din când în când
Vuiet surd, grozave şoapte
Ce veneau din miazănoapte,
Zgomot lung, înăduşit
Ce venea din răsărit.

Iarba nu se clătina,
Frunza nu se legăna.
Pasărea la munţi zbura,
Fiara-n codri tremura,
Căci prin lumea spăimântată
În uimire cufundată,
Treceau reci fiori de moarte,
Presimpri de rele soarte!
Iar pe cer un vultur mare,
Făcând cercuri de zburare,
Se vedea plutind cu fală,
Şi-n rotirea-i triumfală
Tinea ochiul său măreţ
Pe viteazul călăreţ.

- Cine eşti? de unde eşti?
Pe la noi ce rătăceşti? -
- Sunt roman şi sunt oştean
De-a-mpăratului Traian!
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a zis cu glasul său:
Fiiul meu, alesul meu!
Tu, din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii!
Mergi în Dacia, grăbeşte,
Pe barbari de-i risipeşte,
Ş-apoi vecinic priveghează,
Sentinelă mult vetează,
Şi te-aţine la hotare
Că s-aud în depărtare
Răsunând duşmane pasuri,
Menintând barbare glasuri...

Venit-am şi am învins!
Pe barbari pe toţi i-am stins,
Şi pe ţărmurile lor
Acum, domn stăpânitor,
Aştept oardele avane,
Aştept limbile duşmane
Care vin din răsărit
Ca potop nemărginit
Să cuprindă, să înece
Tot pământul unde-or trece!
- O! viteze neferice,
Ai să pieri în câmpi aice!

- Eu să pier, eu?... niciodată!
Vie-o lume încruntată.
Vie valuri mari de foc...
Nici că m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Râurile vor seca,
Şi pustiul tot mereu
S-a lăţi-mprejurul meu,
Dar eu vecinic în picioare
Printre valuri arzătoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Făr-a fi atins de moarte,
Căci român sunt în putere,
Şi românu-n veci nu piere!

II

Apa trece, pietrele rămân.

Abie zice, şi deodată
Fulgeră-n cer o săgeată,
Vâjâie, vine, loveşte
Scutul care zângăneşte
Ş-o respinge,- o zvârle jos
Ca pe-un şarpe veninos.
După dânsa-n depărtare,
Colo-n fund, în fund la zare,
Se iveşte-un negru nor
Plin de zgomot sunător
Ce tot vine, ce tot creşte
Şi pe câmpuri se lăţeşte
Cât e zare de zărit
Între nord şi răsărit!

- Sentinelă, priveghează,
Norul crunt înaintează,
Sentinelă! te arată,
Norul crunt se sparge!... Iată
Iată oardele avane,
Iată limbile duşmane
De gepizi şi de bulgari,
De lombarzi şi de avari!
Vin şi hunii, vin şi goţii,
Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca rândunele,
Fără frâie, fără şele,
Cai sirepi ce fug ca vântul
De cutremură pământul!
Mulţi sunt ca nisipul mării,
Mulţi ca ghearele mustrării
Într-un suflet păcătos,
Într-un cuget sângeros!...
Sai, române, pe omor,
Fă-te fulger răzbitor,
Fă-te Dunăre turbată,
Fă-te soartă ne-mpăcată,
Căci potopul iată-1 vine
Şi-i amar, amar de tine!

- Vie!...
Ca o stâncă naltă
Ce din vârf de munte saltă,
Tună, se rostogoleşte,
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Pân' în fund, în fund devale!
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi izbeşte calul său
Peste codrii mişcători
De barbari năvălitori.
El îi sparge, şi-i răzbeşte,
Snopuri, snopuri îi coseşte,
Şi-i înfrânge, şi-i respinge,
Şi-i alungă, şi-i învinge!
Calu-i turbă, muşcă, sare,
Nechezând cu înfocare,
Calcă trupuri sub picioare,
Sfarmă arme sunătoare
Şi cu greu în sânge-noată,
Şi mereu se-ndeasă-n gloată.
Crunt război! privire cruntă!
Fiul Romei se încruntă...
Fulgeri ies din ochii săi!
Fulgeră mii de scântei
Dintr-a armelor ciocniri
Şi lucioase zângăniri.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbârnâie-arcele-ncordate
Şi săgeţile uşoare
Nourează mândrul soare
Caii saltă şi nechează,
Lupta urlă, se-ncleştează
Şi barbarii toţi grămadă
Morţii crude se dau pradă!
Zece cad, o sută mor,
Sute vin în locul lor!
Mii întregi se risipesc,
Alte mii în loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pală
Face drum printre năvală,
Şi pătrunde prin săgeţi,
Că-i român cu şapte vieţi!
În zadar hidra turbează,
Trupu-i groaznic încordează,
Geme, urlă şi crâşneşte
Şi-mprejur se-ncolăceşte.
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n mâine-i o cuprinde
Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,
Ş-o învinge, şi o darmă!...
Fug gepizii, fug bulgarii,
Şi lombarzii, şi avarii,
Fug şi hunii, fug şi goţii,
Fug potop, potop cu toţii,
Şi se duc, se duc ca vântul
Asurzind întreg pământul
De-a lor urlete barbare,
De-a lor vaiete amare!

III

Roma, Roma nu mai este.

Unde-s oardele avane?
Unde-s limbile duşmane?
Au pierit, s-au stins din faţă
Precum toamna-n dimineaţă,
Se topesc, se sting la soare
Negurile-otrăvitoare!
Cu ce vifor de urgie
Năvăliră-n Românie!
Cum veniră de turbaţi,
Ca balauri încruntaţi,
Cu o falcă-n cerul sfânt
Şi cu alta pe pământ!
Dar s-au dus cum n-au venit
În pustiul lor cumplit,
Părăsind în urma lor
Câmpul luptei de omor!
Lat e câmpul celei lupte,
Lat şi plin de arme rupte,
Plin de trupuri fărâmate
Care zac grămezi culcate,
Plin de sânge ce-1 pătează
Şi văzduhul aburează!
Unde sunt atâtea vieţi,
Unde-s ochii îndrăzneţi?
Moartea rece le-a cuprins,
Într-o clipă ea le-a stins,
Şi pe câmpul cel de moarte,
Crunt locaş de rele soarte,
S-a lăsat acum deodată
O tăcere-nfricoşată!
Numai când, din vreme-n vreme,
Se aude-un glas ce geme,
O jelire-ntristătoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros
Unui cal răsturnat jos,
Care cheamă ne-ncetat
Pe stăpânu-i jos culcat.

Soarele îşi schimbă locul!
Şi apune roş ca focul,
Intinzând pe cea câmpie
O văpseală purpurie
Ca un sângeros veşmânt
Peste-un lung şi trist mormânt!
Iar în naltul cerului,
Deasupra mormântului,
Ţipă vulturul cu fală
Şi-n rotirea-i triumfală
Incunună cu-al său zbor
Pe viteazu-nvingător.

Să trăieşti, ostaş romane,
Stâlp al lumii apusane!
Tu cu pieptu-ţi ai oprit
Valul crunt din răsărit,
Şi cu braţul tău armat
Pasul soartei 1-ai schimbat!
Dar ce zic!... un fior rece
Prin a lumii vine trece,
Căci deodat-un glas prin lume,
Fără seamăn, fără nume,
Sună, duce-o neagră veste:
Roma, Roma nu mai este!...

Zis-a glasul, un răsunet
Lung răspunde ca un tunet,
Şi a Romei vultur falnic
Cade, dând un ţipăt jalnic!
Zis-a glasul, şi cu jale
Plângând soarta mumei sale,
Fiul Romei cei bătrâne
Scapă armele din mâine,
Pleacă fruntea şi-n durere
Moartea cheamă, moarte cere!

Iară calu-i frăţior,
Nechezând încetişor,
Câmpul luptei părăseşte
Şi spre munţi încet porneşte,
Ducând lin şi nesimţit
Pe stăpânul lui iubit...
Ei se duc în tristă cale
Şi pe urma lor devale
Cade-o noapte-ntunecoasă,
Noapte oarbă, fioroasă
Ca fundul pământului,
Ca taina mormântului!
Şi sub neagra sa aripă
Se şterg toate într-o clipă
Cum se şterge de uşor
Visul cel amăgitor,
Şi ca suvenirul sfânt
Celor care nu mai sunt!...


Munţii Carpaţi, 1848

Vasile Alecsandri - Stelele


De la mine pân' la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrimile mele

Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori!...

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta ţ
ării mele!

Multe pentru cei ce sunt
Pribegiţi de pe pământ!

Multe lacrimi de jelire...
Iar de dulce fericire

Ah! Vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amândouă!


Sevilia, 1853

Vasile Alecsandri - Hora Unirii


Hora Unirii
1857

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Vasile Alecsandri - Adio Moldovei


Scumpă ţară şi frumoasă
0, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E pătruns de jale grea,
Căci, plutind în visuri line
Pe-al tău sân ca într-un rai,
Dulce-i viaţa de la tine
Ca o dulce zi de mai!

Eu te las, ţară iubită,
De-al tau cer mă depărtez
Dar cu inima cernită
Plâng amar, amar oftez!
Trist, acum la despărţire
De fiori mă simt cuprins.
Ş-orice dragă nălucire
Pentru mine-acum s-au stins!

Cine ştie, cine ştie
Dacă-mpins de-al soartei vânt,
M-oi întoarce-n veselie
Să sărut al tău pământ!
De-oi videa încă vrodată
Munţii tăi răsunători
Ce cu-o frunte înălţată
Se perd falnic pintre nori;

Şi-ai tăi codri de verdeaţă,
Unde curg, şoptesc uşor
Reci izvoare ce dau viaţă,
Doine care zic de dor,
Şi-al tău cer care zâmbeşte
Sufletului românesc
Şi oricare mă iubeşte
S-ori pe care eu iubesc!

Iată ceasul de pornire!
Iată ceasul mult amar!
Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar,
Ş-a mea inimă îţi zice:
O! Moldovo ce jălesc,
Adio! rămâi ferice,
Ferice să te găsesc!

Vasile Alecsandri - Pe un album


În zadar vuieşte Cerna şi se bate
De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,
Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân...
Apa-i trecătoare, pietrele rămân!

În zadar şi anii s-adun cu grăbire,
Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!
Suvenirul dulce de-un minut slăvit
Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!

Vasile Alecsandri - Lăcrimioare *


Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.

Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte...
Floarea piere, viaţa trece!


* Românii de peste Milcov numesc mărgăritarele albele fiice ale primăverii,
care în Moldova poartă numele de lăcrimioare.

Vasile Alecsandri - Adio


De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-1 voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine...
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!


Constantinopol, mai 1849



Vasile Alecsandri - Pe mare


Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!


Pe Marea Neagră, mai 1847

Vasile Alecsandri - Gondoleta


Cu Niniţa-n gondoletă
Când mă primblu-ncetişor,
Trecătorul din Piaţetă
Ne priveşte-oftând de dor,
Atunci cerul se-nsenină,
Lucind vesel l-amândoi,
Ş-Adriatica s-alină,
Se alină pentru noi.

În laguna de ne place
A pluti pe-a marei val,
Pentru noi Siroco tace
Pe-a lui Lido verde mal,
Şi sub lunga să lopată
Gondoleta saltă lin,
Cu Niniţa legănată
Legănată pe-al meu sân.

Mână vesel, lopătare,
De la Lido la San-Marc.
Ia de-alung Canalul Mare
Ce se-ndoaie ca un arc.
Mergi cât draga mea Niniţa,
Stând la peptu-mi înfocat,
Mi-a dat dulcea să guriţă,
Mi-a dat dulce sărutat.

Cât va fi în ceruri luna,
Cât va fi senin pe cer,
La Gindeca, spre lagună,
Zbori, voinice gondolier.
Du-ne, Toni,-n liniştire
Pân' ce, stând gondola ta,
Viaţa noastră de iubire
Cu iubire va-nceta!




Vasile Alecsandri - Steluţa


Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!


Vasile Alecsandri - Cântec ostăşesc


Român verde ca stejarul,
Râd de duşmani şi de moarte!
Să-mi trăiască armăsarul
Şi prin glonţi să mă tot poarte!

Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!

Cât mi-a sta mâna voinică
Pe-a mea pală ostăşească,
N-aibă grijă de nimică
Ţara mea cea românească!

Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!

Cu-al meu suflet, cu-a mea pală,
Cu-al meu şoim albit de spume,
În duşmani vom da năvală,
De s-a duce vestea-n lume!

Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!

Vasile Alecsandri - Dorul româncei


De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aş avea un copilaş,
Dragul mamei îngeraş!

Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aş şopti cu blânde şoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aş păzi!

L-aş păzi, l-aş dezmierda,
Mii de sărutări i-aş da,
Şi i-aş zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor!

De-ar fi cerul cu priinţă,
Să-mplinească-a mea dorinţă!
De mi-ar da un băieţel,
Dragul mamei voinicel!

N-ar fi prunc mai fericit
Şi pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel şi frumuşel!

Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochişorii lui!

Iar eu, mândră măiculiţă,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţâ
Ne-ncetat l-aş săruta,
Săruta şi i-aş cânta.

Şi i-aş face-o descântare
Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-a fost, nici n-ar mai fi

Şi l-aş pune să se culce
Pe-al meu sân, legănat dulce,
Şi i-aş zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor!

Vasile Alecsandri - Cinel-cinel *


Păstorul zise: "Cinel-cinel,
Copilei june de lângă el.
Două steluţe cu raze line
Lasat-au cerul plin de lumine
Şi pe-a ta frunte ele-au căzut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut."

Nu ghici-ndatâ
Gingaşa fatâ
Şi pe ochi dulce fu sărutată.

Păstorul zise încă: "Cinel,
Copilei blânde de lângă el.
O vezi închisă, rumenă floare,
Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
Şi pe-a ta faţâ ea s-a născut.
Ghici, drăguliţă, că o sărut".

Nu ghici-ndatâ
Vesela fatâ
Şi pe guriţâ fu sărutată.

Păstorul zise iară: "Cinel,
Copilei mândre de lângă el.
Albe, rotunde, două-aripioare
Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,
Şi tu-n robie le-ai tot ţinut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut".

Nu ghici-ndatâ
Rumena fatâ
Şi pe sân fraged fu sărutată.


* Flăcăii şi fetele de la ţară petrec serile iernii la şezătoare, propuinându-şi
cimilituri, dintre care unele sunt foarte poetice.

Vasile Alecsandri - Groza


Galben ca făclia de galbenă ceară
Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scândură veche, aruncat afară,
De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;
Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,
La el se uita.
Unii făceau cruce; alţii, de mirare,
Cu mâna la gură capul clătina
Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa

"El să fie Groza cel vestit în ţară
Şi-n sânge-ncruntat!
El să fie Groza, cel ce ca o fiară,
Fără nici o grijă de negrul păcat,
A stins zile multe şi lege-a călcat!"

Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,
La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai facu o cruce şi zise plângând:

"Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,
Şi pe-un ger cumplit
Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.
N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,
Şi nici o putere!... eram prăpădit!

Nu aşteptam altâ din mila cerească
Decât a muri,
Când creştinul ăsta, Domnu-1 odihnească!
Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi
Ş-aproape de mine calul îşi opri.

"Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,
Fă piept bărbătesc;
Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine..."
Şi de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,
Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc."

Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag
Oftâ şi se duse cu-al său vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:
"Dumnezeu să ierte păcatele sale!"

Vasile Alecsandri - Hora *


Iată! hora se porneşte
Sub stejar, la rădăcină.
Iată! hora se-nvârteşte...
Vină, puico, vină.

Lângă mine vin', drăguţă,
Să te pot strânge de mână
Ca ieri seara, la fântână;
Mario, Măriuţă!

Duh-de-Spaimă! Piei-Nălucă!
Sună bine-n cobză, sună,
Să nu-ţi fac spetele strună
Şi chica măciucă.

Tu, Fes-Roş cu giubea lungă!
Din arcuş trage mai tare,
Căci în gard am un par mare
Şi mulţi bani în pungă!

Tot aşa pân-în deseară!
Mult frumoasă-mi e puicuţa,
Ca o zi de primăvară,
Maria, Măriuţa!

Tot aşa, tot voiniceşte!
Nu mă daţi, măi, de ruşine,
Căci guriţa ce-mi zâmbeşte
Vâră dracu-n mine.

Mi-am pus flori la pălărie,
Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele
Să se uite cu mândrie
Puicuţa la ele.

Am cămaşă cu altiţă,
Tot de fir şi de mătasă,
Am pe spate-o durduliţă...
De nime nu-mi pasă!

Nici de vornic, nici de dracul,
Nici de vrajă ciocoiască,
Nici de turc, nici de cazacul...
Tara să trăiască!

Bateţi toţi într-o lovire
Să vuiască-n fund pământul;
Lumea-ntreagă să se mire,
Şi Dumnezeu sfântul!

Sunt sătul de biruri grele
Şi de plug, şi de lopată,
De ciocoi, de zapciele
Şi de sapă lată.

Astăzi horele sunt pline!
Crape-mi sura opincuţă,
Şi să mor în joc cu tine,
Mario, Măriuţă!


* Hora este chiar jocul cel vechi al romanilor şi care era cunoscut sub
numele de chorus. În timpul horei este obicei ca unul din dănţuitori să
cânte din gură şi să deie astfel tonul danţului.

Vasile Alecsandri - Baba Cloanţa


Şede baba pe călcâie
În tufărul cel uscat,
Şi tot cată ne-ncetat
Când la luna cea bălaie,
Când la focul cel din sat.

Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.

"Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.

De-a veni el după mine
Să-1 iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fermecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!

În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!

Fiară-Verde să-1 gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-1 muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!"

Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-a căzut,
Pe lună s-a pus o patâ
Şi-n sat focul a scăzut:

"Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr' de noroc.

Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.

Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-a învrăjbit!

Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de mătasă,
Haine mândre de-mpărat.

Vârcolacul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor,
Vin' ca pasărea-ntr-un zbor
Pân' ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior."

Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-a sfârşit,
Iar voinicul n-a venit!
Mâinile cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:

"Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când înconjuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!

Vin' ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blestemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând
Că de-acum pe vecinicie
Tie sufletul îmi vând!"

Abia zice, şi deodatâ
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicatâ
Doi ochi duşmani strălucesc!

"Eu pe mândru-ţi 1-oi aduce
(Zbiară-un glas ce dă fiori),
Printre şerpi şi printre flori,
La cea baltâ de mă-i duce
Şi-mprejuru-i de trei ori!"

Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blestemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierind,
Baba Cloanţă cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pân' în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o repede
Către ţelul depărtat.

Zece pasuri încă grele...
Mândrul că şi-a dezmierda,
Ca pe-o floare 1-a căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi 1-a descânta.

Doi paşi încă... Vai! în lunc
Ţipă cocoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.

Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunii înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...

Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând
Printre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:

"Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta!"


1842, Mirceşti

Vasile Alecsandri - Andrii-Popa *


Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă ne-ncetat,
Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!...
N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-1, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
"Hai la goană de neferi!
Hai la horă de muieri!"*

A zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintenel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!... câmpul răsună
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

"Ura, fraţi!" caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
"Ura!" moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară
Dau voinicii să se piară
Şi cu fierul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr' de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă pieptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

"Zbori, copile sprintenele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi căta".

Murgul sprinten se repede.
În zadar! Mihai mi-1 vede!
"Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!"

Şi cum zice, mi-1 chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
"Ura!" Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.


1843, Ocna

* Acest hoţ a cutreierat ţara şapte ani întregi, fără a-1 putea prinde vreo
poteră. În anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat
prin poruncă domnească ca să puie mâna pe acel hoţ vestit. Întâlnindu-l la
Valea-Seacă, 1-a ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de câteva ore.

Vasile Alecsandri - Strunga


În pădurea de la Strungă
Sunt de cei cu puşca lungă
Care dau chiorâş la pungă!

Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună,
Care noaptea-n frunze sună,
Feciori de lele nebună!

Fă-te-n laturi, măi creştine,
Dacă vrei să mergi cu bine,
Să rămâi cu viaţă-n tine!

În potica fără soare
Ei te-aşteaptâ la strâmtoare
Să te prade, să te-omoarel...

În dumbrava cea vecină,
Unde buhna greu suspină,
Vezi cea zare de lumină?

Opt voinici cu spete late
Şi cu mâneci suflecate,
Stau cu puştile-ncărcate.

Trei sărutâ crucea sfântă,
Trei se luptâ greu la trâ.ntă,
Unul drege, unul cântă:

"Oliolio, ciocoi bogate!
Ici de-ai trece, din păcate,
Să-ţi arunc doi glonţi în spate.

Oliolio, mâ.ndră fetică!
De-ai veni cole-n potică
Să te fac mai frumuşică.

Că mi-i puşca hultuită.
Şi mi-i ghioaga pintuită,
Şi mi-i inima-ncolţită.

Oliolio, măi Taie-Babă!*
Căci nu şuieri mai degrabă,
Să sărim, voinici, la treabă!

Puşculiţa-mi rugineşte,
Tinta-n ghioagă se toceşte,
Murgul sare, nechezeşte!...

În pădurea de la Strungă
Ce slujeşte puşca lungă
Fără luptă, fără pungă?"



* Pădurea Strungăi a fost mult timp locaşul cetelor de hoţi, încât acest
nume a rămas vestit în Moldova, precum Pădurea Neagră în Germania şi
pădurea Bondi în Franţa.

 
Taie-Babă: poreclă haiducească.

Vasile Alecsandri - Romanţa de toamnă



De-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.

De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deştepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.

Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.

Şi însă de-ai vrea să ai parte...
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!

Din Postume

Vasile Alecsandri - Fluierul


În poiana verde am găsit un fluier
Şi i-am zis în treacăt: "O! Fluier perdut,
Ai avut odată mult maestru şuier
Care uimea lumea, ş-acuma eşti tăcut.

Astfel şi poetul viu în tinereţa
Gingaş, cu iubire, dulce a cântat,
Dar i-a plecat fruntea tristă bătrâneţa
Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat."

Fluierul răspunde: "Frate, frăţioare,
A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
Dar a noastră soartă e mulţumitoare;
Am cântat o doină, şi e de ajuns."


din Postume

Vasile Alecsandri - Ţara


Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,

O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!

Ş-avântul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburând mă râtâceste.

Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;

Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.

Mai nalte sunt inălţimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.

Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.

Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.

Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primăvară.

Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n liniştirea serilor
Te ţin uimit în cale.

Aici cu lăcrimioare
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,

Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păseri năzdrăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile române!

O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi morţii fericire.

Luceferii eterului
Răvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!


Din periodice

Vasile Alecsandri - 15 mai 1848


Fraţilor, nădejde bună! fiţi cu toţi în veselie!
Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie!
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur îşi urzeste dulce, mândru viitor.

Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată;
Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată;
Priviţi vaile-nflorite, codrii, munţii înverziţi!
Cerul, soarele, pământul astăzi sunt împodobiţi;
Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă,
Unde falnic se ridică România îndrăzneaţă!

Fraţilor, nădejde bună! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori
S-innoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire
Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire.

Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi!
Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească,
Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!


Din periodice

Vasile Alecsandri - Hora de la Plevna


Colo-n Plevna şi-n redute
Stau păgânii mii şi sute
Stau la pândă tupilaţi
Ca zăvozi de cei turbaţi.

Las' să şeadă mari şi mici...
Trageţi hora, măi voinici!

Sus, în tabăra turcească
Dat-au tusa măgărească.
Răpciugoşii crunt tuşesc,
Cu ghiulele-n noi stropesc.

Las' să crape, mici şi mari...
Trageţi hora, măi tunari!

Jos în vale, pe câmpie,
Basbuzuci de căsăpie
Şi cercheji merei cumpliţi
Rup cu dinţii din raniţi.

Las' să rupă... rupe-i-aş!
Trageţi hora, călăraşi!

Ziua, noaptea, glonţii plouă,
Tot pământu-i ud de rouă.
Nu e roua din senin,
Ci e sânge de creştin.

Las' să ploaie ca din nori.
Trageţi hora, roşiori!

Iacă, mă!... din parapete
Vine-o scroafă ca să fete
Opt godaci ş-un godăcel,
Toşi cu râtul de oţel.

Las' să fete mii de mii...
Trageţi hora, măi copii!

Ne-a veni şi nouă-odată
Zi de plată şi răsplată
Să-l aducem la aman
Pe Gaziul de Osman.

Vie!... ura!... la Bălcani!
Trageţi hora, măi curcani!

Cât e negru, cât e soare,
Moartea şede pânditoare
Şi prin şanţuri şi prin râpi,
Şi tot bate din aripi.

Las' să bată până mâni...
Trageţi hora, măi români!

Vasile Alecsandri - Oda ostaşilor români


Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragu mei şoimani de munte!
Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!

Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispretuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumii pusă în mirare,
Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!

De la domn pân' la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime,
Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime,
Ş-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!

Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,
Ca la Rahova cu turnul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întâi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând otară mică peste-o mare-mpărăţie!

O! viteji de vită veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?...
Sunt bătăile de inimi a întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!

O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării,
E triumful luptei voastre, soarele neatârnării!

Dragii mei! din focul luptei oteliţi când vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâini şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună!

Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreşte!
Viitorul României dat-a mugur ce-ncolteşte!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.


Mirceşti, 28 noiembrie 1877

Vasile Alecsandri - Sergentul


Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea "Sfântul Gheorghe" ş-a "României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat' el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: "De unde vii, străine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?"
"Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat."
"Dar pentru care fapte?" "Ştiu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei... şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant..."
"Dar ce rang ai, voinice?" "Am rang... de dorobanţ!"
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.


Mirceşti, decembrie 1877

Vasile Alecsandri - Peneş Curcanul


Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: "Ba,
Zburăm la luptă cruntă!"

"Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!"
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr' de musteţi
Răcnea: "Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!"

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu... şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind... mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau...
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie...

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!...

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
"Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!"

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
"Amin! şi Doamne-ajută!"
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!... încă un pas.
"Ura!-nainte, ura!..."
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
"Moldova să trăiască!"
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: "Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!"
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm... iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
"Allah! Allah!" turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
"Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!"
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
"Virtutea militară"!...

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!


Mirceşti, august 1877

Vasile Alecsandri - Legenda ciocârliei


Lie, Lie,
Ciocârlie,
Zbori în soare
Cântătoare
Şi revină
Din lumină
Pe pământ
Cu dulce cânt!
(Poporal)



I
 

De când erau ca iarba anticii codri deşi
Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi,
Şi văile profunde, şi latele vâlcele
Ca pe o apă lină uşoare vălurele;
De când în lume lupii erau păstori de oi
Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;
De când purta-n cosite Ileana Cosânzeană
O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,
N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă
Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,
Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază aşa minune vie.
Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,
Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte
Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară.

Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare
Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,
Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie
Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,
Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,
Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe văpăi tremurătoare
Prin frunze răspândite de luna gânditoare.
Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază,
Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.
Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,
Din soarele-răsare şi pân' la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Şi-i zice: "Însuşi cerul spre tine se înclină...
Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!"


II
 

Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,
Că Lia fură ochii, şi minoe le fură;
Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,
Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.

În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi,
Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.
Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri,
Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş,
Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;
Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire
Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire.
Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare!
Şi, tot privind lumina din fata-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.
Ei plâng!... de ce plâng însă luceferii duioşi?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?
Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte,
N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte,
Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pământul!... dar umbra să o ştie
Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte
Şi zice: "Tu, al lumii monare strălucitor!
O! splendidă comoară de viaţă şi amor!
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,
Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare,
Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,
Căci te urăsc atunce... cu dragoste şi dor,
Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!"
Ea zice şi se simte de raze inundată.

Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:
"Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul
De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvântul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul,
Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.
Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar
De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!
El dă junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,
Dar raza-i ce învie e rază şi de foc
Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,
Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează,
Şi umbra o înghite când soarele-i amiază".
"Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna
Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avânt,
Departe, unde cerul se lasă pe pământ,
Pe unde munţii falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce, duce, duce, pân' mi-oi găsi ursitul
Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,
Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!"
"Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine."


III
 

În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte
Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,
Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă
Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,
Ce zice că pământul nu e destul de larg,
Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul,
Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;
Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea
Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!
Se duce calul Graur spre codrii de stejari
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;
Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume
Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă şopârle smălţuite
Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,
Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.
Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui uşoară,
Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,
Se mişcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste râuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Şi apa-ndeamnă faţa pe maluri să se culce,
In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,
Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.
Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,
Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,
Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,
Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.
Dar după multă trudă şi mult amar de cale,
Odată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se uneşte-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
Acolo calul Graur îşi încetează zborul,
Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
Pe care se ridică al soarelui palat.
"Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?"
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
"Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,
Zăreşti în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri?
Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu!
Dar cum să fac, vai mie!... ah! calul meu nu poate
Să calce şi pământul, şi mările să-noate!"
"Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume."
Cum zice, cum nechează...
Din marea cea profundă
O volvură se-naltă şi iese-un cal în undă,
Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită,
Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.
Zărindu-1, Lia vesel de cale se găteşte,
Dar când e ca să plece şi când se despărteşte
De Graur, ea-1 sărută, pe coadă-1 mai dezmiardă
Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare
Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare.
Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,
Şi Graur se afundă în zarea nourată.


IV
 

Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină
Cântând o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mândre de fiu împărătesc
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.
Ea intră în palatul acel de feerie
Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni
Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,
Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!

De când nu era încă pământul care este,
De când tot ce e-n lume era numai poveste
Şi raza de lumină şi razele căldurii
Erau comori ascunse în haosul naturii,
A splendidului soare ferice născătoare
Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,
Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare să-1 admire,
Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.
Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,
Tresare şi întreabă: "Ce om, ce fiară, cine
A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde
În locuri necălcate de pas de om; pe unde
Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte,
Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?"
Copila tremurândă s-apropie şi zice:
"Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice".
"De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită,
Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită,
Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare
Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;
Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul
Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!"

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;
Când iată că s-aude în lunga depărtare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Şi iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată;
Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.
El vine şi apare atât de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
"Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pe pământ,
Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!"
În juru-i mândrul soare se uită cu mirare...
El vede şi nu crede, îi pare că îi pare
Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină
Sub galeşa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:
"Oricine-ai fi, el zice, fiintă, tu, plăpândă!
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă!
Pe flori de primăvară obrazu-p să se culce,
Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!"
Copila îl ascultă pierdută în extaz,
Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Şi zice: "Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară
Şi casa părintească în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;
Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele;
Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:
Minune mult iubită! Lumină de lumine!
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!"

Şi soarele şi Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire,
Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice: "Să fiu oare-nşelată?
Acest străin să fie oare fecior, sau fată?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!"
Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristete:
"Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!...
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Când inima presimte!... E fată, sau fecior...
La noapte voi aşterne în patu-i albe flori;
De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,
În faptul dimineţii vor fi mai înflorite."
Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind,
Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.

Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,
O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă
Şi-i zice cu-nfocare: "Iubita mea mireasă,
În lumea pământeană ai fost împărăteasă;
De-acum tot împreună gustând cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine".
Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte
Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte
Ca ziua cea de vară când razele se scurg
Topindu-se în umbra adâncă din amurg.
Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte...
Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gândul să facă începutul,
Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!


V
 

A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate,
Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,
Simţeşte că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-a trebuit să doarmă străinul... şi ea vede
(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapadă.
"Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!"
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,
Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oterire...
Ce vede?
Pe zenitul adânc, înflăcărat,
Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu 1-au răpit,
Cutrieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor
Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sânul lui apare,
Şi lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare...
"Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!"
Şi mama cade moartă!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboară, se suie pân' la Lia,
Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea!
Iubirea i-a dat moartea şi moartea - nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie
Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare,
Chemându-1, primăvara, cu dulcea ei cântare!




1875, mai