Nicolaus Olahus - Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam

Îngrijorat călător, dacă vrei să ştii a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăposteşte, te rog:
Mersul grăbit îţi opreşte şi-ascultă a mea tânguire.
Dacă opreşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihneşte-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toţi oamenii cei renumiţi.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinereţe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înţeleptul lui cuget şi-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrâneţea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobşte slăbesc ale minţii podoabe,
Lui i-au sporit şi mai mult rodnicul minţii belşug.
Să mai înşirui pe rând însuşirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruieşte soarele stelele toate,
Astfel şi el pe ceilalţi toţi învăţaţi i-a-ntrecut.
Viaţa întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poţi lua însuşi tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credinţă şi firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, şi trăsăturile lui:
Ele ne-arată şi drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimaţi mi-s obrajii
Înrouraţi, să m-asculţi - rogu-te - încă puţin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant şi în Flandra,
Ocărmuind în chip drept prin înţeleptul ei sfat,
Sta credinciosul Erasmus în oraşul ce-i zic Basilea,
Care un nume-şi luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrăţit prin virtuţi şi credinţă
Ce ne-ndemnau a trăi şi a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăşi regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învăţat însuşi de cer înzestrat.
Ea de dorinţă ardea să-l vadă pe Erasmus
Şi să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toţi scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Şi mă vestea tot mereu că va porni în curând.
Ba-mi şi scrisese cu propria-i mână mai multe dorinţe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaş.
Tocmai se pregătea să vie să-şi vadă iubita
Ţară, prietenii scumpi şi părintescul cămin.
Însă pizmaşa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-şi plinească dorinţa:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâşiat de chinuri cumplite, tristeţii
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristaţi mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieţi dar, ceată sfinţită a barzilor, triste distihuri,
Plângeţi, o, Muze, iar voi, Graţii, bociţi pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinţilor noştri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aş fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduinţa
Încă de vie să văd faţa amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o ţes şi o taie
Deopotrivă la toţi, şi renumiţi, şi umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorţi hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepţi spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Bunul-rămas eu pe veci îţi doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbaţii cereşti.

Nicolaus Olahus - La moartea fratelui meu Matei

Plângeţi, oh, rogu-vă, Muze! De-al vostru poet aveţi milă,
Iar voi, o, Graţii, acum ziua cea tristă slăviţi!
Însuţi chiar tu, Apolo, citarede, pe care-l răsfaţă
Veselul cântec, a mea liră de-acum s-amuţeşti.
Voi, zeităţi, ce cândva prielnice mie îmi furăţi,
De amărâtul vost' bard vă-ndepărtaţi de acum!
Numai doar tu, Elegia, cosiţele triste răsfiră-ţi
Şi mă sileşte să-ncep versul cu ritm dureros.
Căci chinuit fără preget eu sunt de-o cumplită restrişte,
Iar al meu cuget bolnav de toropeală-i cuprins.
O jumătate din sufletul meu de destin fu răpită,
Cealaltă, care-a rămas, zace-n cumplite dureri.
Spuneţi de ce, Ursitoare, voi a muritorilor inimi
Tinere le sfâşiaţi, vai! înainte de timp?
Zeii de sus pentru ce vă dădură atâta putere,
Ca să puteţi cu al vost'braţ să ucideţi orice?
Dar când cu mintea-mi frământ, lăcrimând, întrebarea aceasta,
În uşurinţa-mi pe Zei mă mâniez c-au fost duri.
Căci deopotrivă la toţi muritorii sărmani le stă-n cale
Moartea cumplită şi toţi au sorocit a lor zi.
Nici a lui Cresus comori nu pot peste dânsa să treacă,
Nici ale regilor tari braţe n-o pot birui.
Ea spre mormintele triste răpeşte-ale pruncilor trupuri,
De prin ai mamelor ochi lacrimi amare storcând,
Iar pe băieţii care anii-şi plinesc în zadar, tot ea-i fură
Şi îi sileşte-a porni - cruda! - spre negrul Tartar.
Şi, de îndată ce vârsta-nflorit-a sosit, ne-ameninţă.
Numaidecât cu a sa spaimă ori Lethe, ori Styx.
Nădăjduind a trăi cât Nestor, junia cea mândră
Dispreţuieşte-n zadar ceasul de sorţi hărăzit.
Când se apropie vremea ce-a noastră putere-mplineşte,
Vai, Ursitoarele-ţi rup grabnic al traiului fir.
Când gârbovită păşeşte încet bătrâneţea, urâta
Moarte a tot ceea ce poate mai sigur a fi.
Nu e nimica statornic în vârstele noastre, şi trainic
N-are nimica în el traiul fragil ce ni-i dat.
Soartă haină, ce nu poţi să fii niciodată-mblânzită,
Spune: de ce-mi împleteşti viaţa cu-atâtea restrişti?
Au nu ţi-a fost de-ajuns să-mi ucizi părinteştii tovarăşi,
Nenorocirea s-aduci ori în ce loc alor mei,
Să bântuieşti a mea ţară cu atât de cumplite primejdii
Şi cu duşmanul tău braţ să năruieşti orişice?
Până şi propriu-mi neam tu l-ai întinat prin o moarte
Şi din familia mea tu mi-ai luat ce-i mai scump.
El a supus nesfârşita Libie, Galia mândră,
El, Europei străpân, Asia va cuceri.
Dacă tu azi vei cânta cumplitele lupte-a lui Marte,
Vei birui, să mă crezi, chiar pe străvechii poeţi.
Dacă Virgiliu la-nceput a cântat doar în ritmul bucolic,
Epice lupte cântă şi pe Eneas apoi.