Tristan Tzara - Şi simţeam sufletul tău curat şi trist

Şi simțeam sufletul tău curat şi trist,
Cum simți luna care plutește tăcută
După perdelele trase.
Și simțeam sufletul tău sărman și sfios,
Ca un cerșetor cu mâna-ntinsă-n fața porții,
Neîndrăznind să bată și să intre.
Și simțeam sufletul tău plăpând și umil,
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor.
Și simțeam sufletul tău strâns și umezit de durere,
Ca o batistă în mână în care picură lacrimi.
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ține
Cu nevăzute degete de fantasme.



(1896 -1963)

Tristan Tzara - Vacanţă în provincie

Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul pasărilor în coajă de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.

 

 

Tristan Tzara - Vino cu mine la ţară

Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.

Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.

Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.

Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.

Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac…

Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…

( Gârceni, 1915 )

Tristan Tzara - Verişoară, fată de pension

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân’la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos – subţire şi vibrând – stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul – şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar…
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa – căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână – socotind de mâini pân’la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
câline.

Tristan Tzara - Glas

Zid dărăpănat
Eu m-am întrebat
Astăzi că de ce
Nu s-a spânzurat

Lia, blonda Lie
Noaptea de-o frânghie…
S-ar fi legănat
Ca o pară coaptă

Şi ar fi lătrat
Câinii de pe stradă
S-ar fi adunat
Lumea să o vadă

Şi ar fi strigat
,,Vezi ca să nu cadă”.
Aş fi încuiat
Lacătul la poartă

Aş fi pus o scară
Şi aş fi luat-o jos
Ca o pară coaptă
Ca o fată moartă
Şi aş fi culcat-o într-un pat frumos.

(Bucuresti, 1914)

Tristan Tzara - Tristeţă casnică

I

În sămânţă de crini
te-am înmormântat senin
ne-am iubit în clopotniţe vechi
anii se distramă
ca dantele vechi.

te caut pretutindeni Doamne
dar tu ştii că-i prea puţin
te-am înmormântat în noiembrie
când se duceau şcolăriţele la prânz
n-au ştiut că erai în căruţă
că ar fi plâns.

cum se rostogolesc stăvilarele învinse
a doborât durere în părinţi
de hârtie, carnea ta bătrână
cum să fie? – galbenă şi tristă
şi te-am iubit în vioara buneicuviinţi.

toamna şi-a lăţit în ţară rana
s-a descheiat încet la sâni
şi-o să-şi descheie mai departe haina
ca vioara bărcii ruptă din stăpâni
o să-şi descheie-n trup de sânge carnea
care mă cheamă.

ne-am plimbat de-atâtea ori pe dig
prin vântul care aduce corăbii văruite
şi înfige în cenuşă de plămâni cârlig
dar digul e cărarea melcului
din inima Domnului.

gândurile mele se duc – ca oile la păscut – în nesfârşit
plâng în fluier pe câmpie triste părţi de biografie
mă înec în deznădejde de fenomene seismice
şi pe străzi aleargă vântul ca un câine fugărit.

II

astrologii au întâlniri tăinuite
într-una din cămările împărăteşti ca fagurele de miere
unde fac viitorului întâmplări pregătite
să tălmăcească dragostea în durere.

III

calul mănâncă şarpele nopţii
grădina şi-a pus decoraţii de împărat
înstelată rochie de mireasă – lasă
să-ţi omor în infinituri, noaptea, carnea credincioasă

nebuna satului cloceşte măscărici pentru palat.

Tristan Tzara - Insomnie

I

Stoarce, Dumnezeu, lămâia lunii
Să se facă simplitatea cerului
Trimite-ne anunţarea minunii
Ca pasărea de cârpă a luminii
Pentru bucuria sufletului

Când nu se mai văd oraşele, când se îneacă averea armatorilor din port
Când se îmblânzeşte furtuna ca mielul
Când se-aşază ruga în genunchi ca mulsul vacilor
Coboară îngerii cu mişcări încete de înot
Despărţind întunericul

Aşa ţi-am apărat mierea cărnii de ţânţari
Şi grădinar cu stropitoare de răcoare eram
Te doream cu întristări de marinar
Am chemat
Luna capul de păpuşă spart
Şi nu te-am deşteptat-şi mi-alergau în sânge armăsari
Eram cerşetor,tu pâine caldă
Eram după boală la spital,erai o scrisoare
Şi te aşteptam cu ferestrele deschise
Ce personaje lustruite de porţelan
Am clădit nopţii turnuri de zăpadă
Şi Hamleţi tremurând pentru un scârţâit de poartă
Ca rufele atârnate pe frânghie
M-am zbătut ca lup în colivie
M-am chinuit şi am ţipat şi n-am murit

Cu constatări de soiul acesta mi-am petrecut noaptea
Şi dimineaţa a venit ca strachina cu lapte în răsărit

II

Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruş
Că-ţi fac rău insectele ochilor mei
Ţi-e legat părul ca la căţei
Şi ţi-e trupul întins ca pielea de mănuşă

Dormi lângă mine ca un strat de flori
Eşti tăcera dunelor submarine
Visează întâlniri ascunse cu scafandri
Mări pătrunse de balene pentru iubire
Şi peştişori coloraţi circulând în formă de scrisori

Blană de vulpe în răsăritul soarelui întinsă
Se răspândesc în aer şoimii albi ai bucuriei
Îmi place dragostea în fânul proaspăt cosit cu urzici
Şi prietenia în odăile cu mobile vechi şi mici

Pentru mâine
Să mă plimb cu tine în grădina publică
Fii păpuşă
Să-ţi înţeleg mecanismul
Fii pisică
Să mă joc cu tine altfel
Fii soră mai mică
Să mă îngrijeşti
Să nu mai presupui că te înşel
Să-ţi fiu Polichinelle cu muzică.

 

 

Tristan Tzara - Cântec vechi

Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei

O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă

Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.

– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.

Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.

O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie.

(Pădurea Gărceni, 1913)

Tristan Tzara - Inscripţie pe un mormânt

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.

Tristan Tzara - Elegie

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna
 Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare
 Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele
Aşezând cărţile, recitându-mi versurile
 Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine
 Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

Tristan Tzara - Biografie

Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896 Moineşti - d. 25 decembrie 1963 Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet şi eseist evreu român, născut în Moineşti, România şi stabilit mai târziu în Franţa, cofondator al mişcării culturale dadaiste care a condus la o revoluţie majoră în artele plastice şi literatură. In 1912, pe cînd era incă în liceu, publică Revista "Simbolul" împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea, cu binecuvîntarea lui Alexandru Macedonski şi ajutorul lui Iosif Iser. In această perioada semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai tîrziu in Tristan Ruia şi în final Tristan Tzara. In realitate numele de "Tristan" nu e ales pentru rezonanţa particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referinţă importantă pentru simboliştii care l-au influenţat puternic pe tînărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet "trist în țară" (sursa: Heinrich Stiehler în "Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum"). Mişcarea dadaistă îşi are originea în oraşul elveţian Zürich în timpul Primului Război Mondial. Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 şi curînd se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale "happening-urile" de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mişcare Dada, care nu e o invenţie exclusivă a lui Tzara, dar "nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui" (parafrază după R. Huelsenbeck). In 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulţi critici consideră totuşi că perioada cu adevărat inovativă a mişcării încetează odată cu acest "transfer". Fiind la Paris s-a angajat în activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis Aragon pentru a şoca publicul şi a dezintegra structurile limbii. Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sînt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) şi Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci şi cinci de poeme), respectiv manifestele mişcării: Sept manifestes Dada (1924; Şapte manifeste Dada). În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism şi distrugere, intră în activităţile mai constructive ale Suprarealismului. Şi-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul şi a intrat în Rezistenţa Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetăţean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva suprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică. Aventurile lui politice îl vor apropia de fiinţele umane şi gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă şi uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiţiei umane. Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) şi continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) şi La Face intérieure (1953; Faţa interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj. A murit la Paris şi a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse. La Moineşti există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru. La Première aventure céleste de Monsieur Antipyrine, Collection Dada, Zürich, 1916 (cu ilustraţii de Marcel Iancu) Vingt-cinq poèmes, Collection Dada, Zürich, 1918 (cu ilustraţii de Hans Arp) Cinéma calendrier du coeur abstrait. maisons, Collection Dada, Zürich, 1920 (cu ilustraţii de Hans Arp) Gáz-szív szindarab három felvonásban/Tristan Tzara fordította Gáspár Endre, 1921 Le Coeur à barbe, journal transparent..., 1922 De nos oiseaux, Editura Kra, Paris, 1923 (cu ilustraţii de Hans Arp) Sept manifestes Dada, 1924 Mouchoir de nuages, tragédie en 15 actes, Éditions de la galerie Simon, 1925 (ornată cu desene acvaforte de Juan Gris) Indicateur des chemins de coeur, J. Bucher, 1928 L'arbre des voyageurs, Éditions de la Montagne, 1930 L'Homme approximatif, Fourcade, Paris, 1931 Essai sur la situation de la poésie, 1931 Où boivent les loups, Editions des Cahiers Libres, Paris, 1932 L'antitête, Editions des Cahiers Libres, Paris, 1933 Insurecţia de la Zürich de Saşa Pană precedată de Primele poeme ale lui Tristan Tzara, editura unu, Bucureşti, 1934 Grains et issues, 1935 Ramures, Éditions G.L.M., 1936 (cu un desen de Giacometti) Vigies. 6e cahier de Habitude de la poésie, Éditions G.L.M., 1937 La Deuxième aventure céleste de M. Antipyrine, Éditions des Réverbères, 1938 Midis gagnés: Poèmes, Denoël, 1939 (cu 6 desene de Henri Matisse) Une route, seul soleil, 1946 Le Signe de Vie, Bordas, 1946 Le coeur à gaz, Éditions G.L.M., 1946 Vingt-cinq et un poèmes, Editions de la Revue Fontaine, Collection l'Age d'Or, 1946 (cu 12 desene de Hans Arp) Terre sur terre, împreună cu André Masson, D. des Trois collines, 1946 Le surrealisme et l'apres guerre, Nagel, Paris, 1947 Morceaux choisis, Bordas, 1947 (prefaţă de Jean Cassou) La Fuite, poème dramatique en 4 actes et un épilogue, Gallimard, Paris, 1947 Picasso et les Chemins de la Connaissance, Editions d'Art Albert Skira, 1948 Sans coup férir, 1949 De mémoire d'homme: Poème, Bordas, 1950 Parler seul, 1950 Le Poids du monde, 1951 Phases, Maisonnneuve, 1952 (cu portret de Paul Swan) La Première main, Pab, 1952 La face intérieure, Seghers, 1953 L'Egypte, Face a Face, Lausanne, 1954 (cu fotografii de Etienne Sved) Parler seul (Planètes), Caractères, 1955 (cu desene de Jean Arp) À haute flamme, 1955 La Bonne heure, Impr. de R. Jacquet, 1955 (cu ilustraţii de Georges Braque) Miennes, Caractères, 1955 (cu desene acvaforte de Jacques Villon) Le Temps naissant, Pab, 1955 (cu o ilustraţie de Néjad) Le fruit permis, 1956 Frère Bois, Pab, 1957 (cu o gravură de Jean Hugo) La Rose et le chien, poème perpétuel, Pab, 1958 (cu desene acvaforte de Pablo Picasso) Juste présent, 1961 (cu desene acvaforte de Sonia Delaunay) Lampisteries précédées des sept manifestes dada, Editeur Jean-Jacques Pauvert, 1963 (cu portret şi desene de Francis Picabia) Primele poeme. Insurecţia de la Zürich, Cartea Românească, Bucureşti, 1971 (ediţie mult adăugită, îngrijită şi postfaţată de Saşa Pană; postum) Poèmes roumains, Ed. la Quinzaine Littéraire, 1974 (postum) Cosmic realities vanilla tobacco dawnings, Arc Publications, 1975 (postum) Şapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ, 1925-1930, Editura Univers, Bucureşti, 1996 (traduceri, prefaţă şi note de Ion Pop; postum) Vingt cinq poemes = Douăzeci şi cinci de poeme, Editura Vinea, Bucureşti, 1998 (prefaţă de Nicolae Ţone şi traduceri de Nicolae Ţone, Serge Fauchereau, Laurenţiu Ulici, Pierre Mazars şi Marin Sorescu;

Tristan Tzara - manifest arta proletară – 1923

~~~
clubul dada, sau mai degrabă huelsenbeck, l-a refuzat pe schwitters în 1918, sub pretextul lipsei de angajament politic
dar, în 1923, creatorului mertz-ului îi revine sarcina de a stăvili, sprijinindu-se pe argumente, o artă de tip proletar (realist-socialistă), cum i se va spune mai târziu şi asta cu girul nucleului de la zurich şi al constructivismului olandez în propria revistă
o fondase în ianuarie 1923, la momentul turneului dada mertz în olanda, cu doesburg, la patru luni după întâlnirea dada-constructivistă de la weimar

~~~
nu există o artă care să ţină de o clasă determinantă de oameni, iar lucrul acesta nici n-ar avea vreo importanţă în viaţă

celor care vor să creeze o artă proletară le punem întrebarea:
ce este arta proletară?
este arta făcută de proletarii înşişi?
sau o artă în serviciul exclusiv a proletariatului?
sau o artă destinată să trezească instinctele proletare?

nu există artă făcută de proletari, fiindcă un proletar care creează artă nu mai e proletar, ci artist
un artist nu este nici proletar, nici burghez, iar creaţia lui nu aparţine nici proletariatului, nici burgheziei, ci tuturor
arta este o funcţie spirituală a omului şi urmăreşte să-l elibereze din haosul vieţii (din tragic)
arta e liberă în utilizarea mijloacelor sale şi depinde de legile proprii şi numai de acestea; din clipa în care o operă este o operă de artă, ea se află cu mult deasupra diferenţelor de clasă între proletariat şi burghezie
dacă arta ar fi trebuit să servească exclusiv proletariatul, trecând peste faptul că proletariatul este contaminat de gusturile burgheziei, această artă ar fi la fel de limitată ca şi una specific burgheză
o asemenea artă n-ar fi universală, nu ar prinde rădăcini în sentimentul naţional universal, ci în consideraţii individuale, sociale, limitate în timp şi spaţiu
dacă arta ar trebui să trezească instinctele cu tendinţă proletară, ea s-ar folosi, în cele din urmă, de aceleaşi mijloace ca şi arta religioasă sau naţionalistă

oricât de banal ar părea, în realitate e acelaşi lucru să pictezi armata roşie cu troţki în frunte sau armata imperială a lui napoleon
pentru valoarea unui tablou ca operă de artă, nu e loc de trezire a instinctelor proletare sau a sentimentelor patriotice
ambele sunt, din punctul de vedere al artei, o escrocherie

singura datorie a artei este de a trezi, prin propriile-i mijloace, forţele creatoare ale omului, iar scopul său este maturitatea omului, nu a proletarului sau a burghezului
numai talentele limitate ajung, din lipsă de cultură şi îngustime a vederilor, să producă, în mod mărginit, un lucru precum arta proletară (politica în pictură)
artistul renunţă la câmpul specific al organizaţiilor sociale

arta pe care o dorim nu e nici proletară, nici burgheză, pentru că trebuie depuse energii destul de puternice pentru a influenţa ansamblul culturii în loc de a te lăsa influenţat de raporturile sociale
proletariatul este o stare care trebuie depăşită, burghezia este o stare care trebuie depăşită
dar proletarii care imită burghezkult prin prolekult sunt tocmai aceia care susţin această cultură putredă a burgheziei, şi asta fără să fie conştienţi; în detrimentul artei şi în detrimentul culturii
cu ataşamentul lor conservator faţă de vechile forme de expresie şi-au trăit vremea şi cu dezgustul absolut de neînţeles pe care-l manifestă pentru arta nouă, ei prelungesc viaţa acelui lucru pe care, dacă dăm crezare manifestelor lor, urmăresc să-l combată: cultura burgheză
astfel, în cele din urmă, vedem că sentimentalismul burghez şi romantismul burghez, în ciuda strădaniilor perseverente ale artiştilor radicali spre a le abroga, se menţin şi sunt chiar din nou cultivate şi întreţinute

comunismul este astăzi o cauză deja la fel de burgheză ca şi socialismul majoritar, adică noua formulă a capitalismului
burghezia foloseşte aparatul comunist – care nu-i o invenţie a proletariatului, ci a burgheziei – în scopul de a servi la renovarea culturii sale în descompunere (rusia)

în consecinţă, artistul proletar nu se bate nici pentru artă, nici pentru o viaţă nouă, ci pentru burghezie
o operă de artă proletară nu e altceva decât un afiş publicitar pentru burghezie

ceea ce pregătim noi, dimpotrivă, este o operă de artă totală ce se propulsează cu mult deasupra afişelor publicitare, indiferent că ele laudă meritele şampaniei, ale dada sau ale dictaturii comuniste

 

*** theo van doesburg, hans arp, chr spengemann, kurt schwitters, tristan tzara – haga 6 martie 1923
manifest apărut în “numărul i” al revistei mertz, nr 2 hanovra, aprilie 1923
reprint mouvement art libre, 1988
traducere de marc dachy, în kurt schwitters, mertz, ursonate, cham libre/leobovici, 1990

 

 

 

Tristan Tzara - mic oraş în siberia

 

o lumină albastră făcându-ne să stăm
împreună aplatizaţi pe acoperiş
e ca şi întotdeauna tovarăşul nos-
tru
ca o etichetă din porţile
infernale pusă pe o sticlă
medicinală
e casa calmă prietenul meu
tremură
şi atunci gros curbata uşă
oferă săritul peste bătrâneţe din oră
în oră pe cadran
gulerul intact de lămpi de
scurtături pentru locomotive coboară
în jurul nostru din când în când
şi se desumflă tu numeşti asta
tăcere bând acoperişuri de tinichea
licărire de cutie de herringi şi inima
mea decentă pe case
modeste mai modeste mai impunătoare
mai modeste pe care aş
galopa şi freca mâinile
pe tabla dură cu fărâmituri
de pâine a dormi oh da de numai ar putea
cineva să facă numai asta
trenul punctual leguma
spectacolul turnului frumosului eu
stau în banca mea
ce contează leguma frumosul
ziarul ce vine după care este
rece aştept vorbeşte mai tare
inimi şi ochi se învârt
în gura mea
î n a i n t e m a r ş
şi copii mici în sânge
[e îngerul? eu vorbesc de el care
se aproprie]
hai să fugim şi mai repede
mereu oriunde noi vom rămâne
printre ferestre întunecate


din vingt-cinq poèmes (1918)

(traducere de Yigru Zeltil)

 

Tristan Tzara - marea deplângere a obscurităţii mele unu

rece vâltoare zigzag al sângelui
n-am niciun suflet cascadă fără niciun
prieten şi niciun talent doamne
eu nu primesc întotdeauna
scrisorile mamei mele
ce trebuie să treacă prin rusia
prin norvegia şi prin anglia
amintirile în spirale roşii
îmi prăjesc creierul în rândurile
amfiteatrului
şi ca o reclamă luminoasă
a sufletului meu, ghinion a ţâşnit din
sfera
turn de lumină inel forfotind
de furnici albastre
nimb veştejit secetă a
supărării

vino aproape de mine ca rugăciunea
să nu te enerveze coboară în
pământ precum scafandri
încă neinventaţi
apoi obscuritatea de fier se va preface
în sare şi vin
simplitate paratrăznet al plantelor
noastre ai grijă
paratrăznete care formează
un păianjen
astfel devin cununa unui
christ enorm
amorf ţinut arc voltaic

vulturii zăpezii vor veni
ca să hrănească stânca
unde lut adânc va deveni
lapte
şi laptele va tulbura noaptea
lanţurile vor vibra
ploaia va face lanţuri
grele
va forma roţi în spaţiu
raze
sceptrul în mijlocul cărora crengi
ziare vechi tapetează
un paralitic
nimb veştejit
inel forfotind de furnici albastre
domn deget auriu furnal
sphingerie
de ce să-l strângi de ce
după bubuitul tunetului martie
militarul se va dezlănţui
disperarea mea tub de fier ca de tinichea
dar de ce oh de ce?
aşa aşa mereu dar drumul
t u t r e b u i e s ă f i i p l o a i a m e a
o b s c u r i t a t e a m e a m e t a l u l m e u
c i r c u i t u l m e u f a r m a c i a m e a n u
m a i p l â n g e n u m a i p l â n g e
d a c ă v r e i


din vingt-cinq poèmes (1918)
(traducere: Yigru Zeltil) 

Tristan Tzara - manifestul domnului aa antifilosoful

fără să-l caut pe te ador
care-i un boxer francez
valori maritime nergulate precum depresiunea lui Dada în sângele bicefalului
alunec între moarte şi fosfaţii nehotărâţi care scarpină un pic creierul comun al poeţilor dadaişti
din fericire
căci
aur
mină
tarifele şi viaţa scumpă m-au hotărât să las la o parte D-urile
nu este adevărat că falşii dada mi le-au smuls deoarece
rambursarea va începe din momentul
iată de ce să plângi nimicul care se numeşte nimic
şi am măturat boala în vamă
eu carapace şi umbrelă a creierului de la amiază la ora două de abonament
superstiţios declanşând mecanismele
baletului spermatozoid pe care-o să-l găsiţi în repetiţie generală în toate inimile indivizilor suspecţi
o să vă mănânc niţel degetele
vă plătesc reabonamentul dragostei de celuloid care scrâşneşte ca porţile de metal
iar voi sunteţi nişte tâmpiţi
voi reveni odată precum urina voastră renăscândă la bucuria de a trăi vântul mamoş
şi întemeiez un pensionat de susţinători de poeţi
şi vin încă o dată să-ncep din nou
iar voi sunteţi toţi nişte tâmpiţi
şi cheia selfcleptomanului nu funcţionează decât cu ulei crepuscular
pe fiecare nod al fiecărei maşini se găseşte nasul unui nou-născut
şi suntem toţi nişte tâmpiţi
şi foarte suspecţi de o nouă formă de inteligenţă şi de o nouă logică în propriul nostru stil
care nu-i câtuşi de puţin Dada
şi voi vă lăsaţi duşi de Aaism
şi sunteţi toţi nişte tâmpiţi
nişte cataplasme
cu alcool de somn purificat
nişte bandaje
şi nişte tâmpiţi
virgini

din Şapte manifeste dada

(traducere de Ion Pop) 

 

 

Tristan Tzara - îmblânzitorul de lei îşi aminteşte

 

priveşte-mă şi fi culoare
pe urmă
râsul tău înghite soare pentru iepuri
pentru cameleoni
stoarce-mi corpul între două linii
late lasă foametea să fie lumină
la culcare vezi suntem albastru greu
antilopă pe ureche glaciară
în roci graniţe fără
cusur - ascultă piatra
bătrân pescar rece înalt pe
hârtie ştiri înştiinţează-le pe fete
în sârmă şi zahăr întoarce-te
lent cănile sunt mari
precum albe umbrele de soare ascultă
rulează-te rulează-te roză

în colonii
amintire miros de farmacie cu-
rată bătrână menajeră
vioi armăsar şi cereale
corn apel
fluier
bagaj menajerii obscure
vreţi să muşcaţi ferăstrăul
orizontal a vedea


din vingt-cinq poèmes (1918)

(traducere de Yigru Zeltil)

 

Tristan Tzara - gigantica lepră albă a peisajului

sarea se grupează în constelaţie
de păsări pe tumoarea căptuşelii

în plămânii săi stele de mare şi
bolduri se echilibrează
microbii se cristalizează în
palmieri ai leagănelor de muşchi
salut fără o ţigară tzantzantza
ganga
bouzdouc zdouc nfoùnfa mbaah
mbaah nfoùnfa
macrocystis perifera să îmbrăţişeze
bărcile chirurg al bărcilor
curată umedă cicatrice
leneveală a luminilor geniale
bărcile nfoùnfa nfoùnfa
nfoùnfa
eu forţez lumânări în
urechile sale gangànfah helicon şi
boxeur pe balcon vioara
hotelului în baobabi de flăcări
flăcările se dezvoltă în
formaţiune spongieră

flăcările sunt bureţi
ngànga şi loveşte
scările urcă precum
sângele gangà
ferigile spre stepele
de lână şansa mea spre cas-
cade

flăcările bureţi de sticlă
saltelele răni saltelele
saltelele cad wancanca
aha bzdouc fluturii
foarfecile foarfecile foarfecile
şi umbrele
foarfecile şi norii foar-
fecile corăbiile
termometrul consideră ultra-
roşul gmbabàba
pelerină educaţia mea coada mea
e rece şi monocromatică
nfoua loua la
ciupercile portocalele şi
familia de sunete de dincolo de tribord
în începutul în începutul triunghiul
şi copacul călătorilor în începutul

creierii mei pleacă pentru hi-
perbolă
caolina dă năvală în cutia sa
craniană
dalibouli obok şi tòmbo şi tòmbo
pântecul său e o mare puşculiţă
aici intervine toba majoră
şi cel care aplaudă
deoarece sunt zigzaguri pe sufletul
său şi mulţi de rrrrrrrrrrrrrr
aici cititorul începe să ţipe
el începe să ţipe începe să
ţipe apoi în ţipăt sunt
flaute care se multiplică - nişte
corali
cititorul vrea poate să moară
sau să danseze şi începe să ţipe
el e un idiot slab murdar el nu în-
ţelege versul meu el ţipă
el are un singur ochi
el are zigzaguri pe sufletul său
şi mulţi de rrrrrrr
nbaze baze baze uită-te la diadema
submarină care se deşiră în alge
aurii
honzondrac trac
nfoùnda nbabàba nfoùnda tatan
babàba

 din vingt-cinq poèmes (1918)

(traducere de Yigru Zeltil)

 

 

Tristan Tzara - Gară

dansează ţipă sparge
se roteşte aştept pe bancă
totuşi ce? nervii sunt tăceri
de clipe-întrerupte

citesc calm
cotituri
ziar
cine trece pe-alături?

nu ştiu
dacă sunt singur de tot
ascultă lumina dar în ce
parte şi de ce

zborul unei păsări care arde
este virilitatea mea sub cer
caut azil în depărtarea de foc
furând rubin

sufletul l-am dat
pietrei albe
dumnezeu fără publicitate
înţelept şi exact

ordine în prietenie
să spui: durerea flăcării
mi-a înnegrit ochii
şi i-am aruncat în cascadă

să pleci
iată faţa mea
în cercul serii sau în valiză
sau în cuşcă zăpadă

plec în seara aceasta
plânge scânteia
în patul meu în uzină
urlă câinii şi jaguarii

şi tu ţi-ai dat sufletul
pietrei brăţară
saltimbanc cu craniul lung
fratele meu urcă

eu am fost onest
soră infinit
sfârşit în această
noapte

inimi de farmacii plante
se deschid licăririlor sferice
şi lichiorurile religiei este adevărat
leii şi clovnii

 din vingt-cinq poèmes (1918)
 (traducere de Nicolae Tzone) 

Tristan Tzara - Elegie pentru venirea iernii

Iubită, (auzi) se vaită plopii că pleci
Şi eu mă gândesc: să nu-ţi fie frig
Să iei haine groase şi cărţi de citit
(O să găseşti într-o noapte un crin veştejit)

Ştiu cum o să fie: (comedie) o să-mi iau o batistă curată
În care o să-mi plâng durerea toată, - şi-o să tuşesc căci o să fiu răcit
Apoi o s-o desfac în vânt când o să fii departe - gând cinstit
Şi o să mă gândesc la altă dată căutând pe stradă altă fată

Gândeşte-te: Acolo poate nimeni n-o să te aştepte
Şi o să plângi, şi o să-ţi pară rău, e tristă viaţa, tristă
O să-ţi aduci aminte veşnic de fâlfâire de batistă
Ce-o să dezlănţuie-n grădina ta vânt năprasnic
Pustiind aleile, dezrădăcinând gândul casnic

Ascultă sfaturile mele înţelepte
Stai lângă masă tăcută şi coasă
N-ai isprăvit încă rochia cea de mătasă
Ascultă sfaturile mele înţelepte.

Iuubito - vine iarna şi tu pleci
Şi calul putrezit şi vechi în grădină
Nu mai are nici coamă nici urechi; eu aştept luna plină
Să încalec pe el şi să fug după tine, lumină (Înţelegi...) 

 din Primele poeme

Tristan Tzara - clipă notă frate

 

nimic nu urcă nimic nu coboară nici o mişcare laterală
el se ridică
nimic nu mişcă nici fiinţa nici nefiinţa nici ideea nici prizonierul înlănţuit nici tramvaiul
el nu se aude decât pe sine
nu înţeleege nimic altceva decât scaunele piatra frigul apa -
cunoaşte trece prin materia dură
nemaiavând nevoie de ochi îi aruncă în stradă
ultimă scânteiere a sângelui în tenebre
ultim salut
îşi smulge limba - flacără străpunsă de-o stea
domolită
toamnă moartă ca o frunză de palmier roşu

şi reabsoarbe ceea ce a negat şi destrămat îl proiectează în altă emisferă anotimp secund al existenţei
cum unghiile şi pletele cresc şi se întorc

din vingt-cinq poèmes (1918)
(traducere de Nicolae Tzone)