Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ana Blandiana - Eu cred


Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?


Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
http://Versuri.ro/w/gfliek
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
http://Versuri.ro/w/gfliek
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
Eu cred

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
http://Versuri.ro/w/gfliek
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Ana Blandiana - Dans în ploaie


Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

A.E. Baconsky - Catren


Trece o noapte, trece înc-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se arat-a fi
Elemente tot mai duşmănoase!

(1952)

A.E. Baconsky - Pe Lenin am să-l pot vedea


De mult îmi stăruie un gând:
Pe Lenin cum să-l văd dormind
În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte
Sau despre care-mi spun prieteni întorşi în ţară de curând –
Să-l văd cum odihneşte lin,
Sub semnul vremii care trece,
Când iarna-şi pleacă mâna-i rece
Pe zidul-naltului Kremlin.
(…)Ce-i care-au fost ne povestesc
Cum oamenii în valuri cresc,
Spre Mausoleu, din zi în noapte,
Păşind uşor, vorbim în şoapte;
Din toate colţurile ţării veniţi,
Acolo se întâlnesc.
De-i timp frumos ori mohorât
De-i frig, de-i ploaie ori zăpadă,
Pe Lenin vin mereu să-l vadă
Cum odihneşte liniştit
Bătrânii îşi aduc aminte
De vremurile dinainte
Când glasul lui, vestind victorii,
Chema la luptă muncitorii
Şi parcă vorbele-i de-atuncea şi-acuma
Le răsar în cuvinte.
(…)Afară neaua a-ngheţat
Şi viscolele-n zbor străbat
Şi undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează –
O văd mineri, soldaţi, colhoznici, vreun activist îndepărtat
Acolo Stalin rând pe rând
Căi noi spre comunism croieşte
Şi ceas cu ceas îşi împlineşte
Cutezătorul jurământ
O, ne-ncetat voi aştepta
Pe Lenin – când să-l pot vedea,
Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,
s-aprind arzând mereu mai tare şi luminează-n ţara mea!
Un gând îmi stăruie mereu
Dar calea-i grea şi-ndepărtată
Şi nu ştiu de-am să ajung vreodată
Să-l văd dormind în Mausoleu.
(…)Şi târnăcoapele când bat
Şi stânca din adâncuri frântă
Şi apele când se frământă
Vorbesc de Lenin ne-ncetat.
Şi-atunci când vom sfârşi cu bine,
Vor geme apele bătrâne
Şi vor zbura prin mii de fire lumini cu taza lor subţire,
Luminând câmpii şi sate, mişcând tractoare şi combine,
Atuncea ştiu că-n faţa mea
Printre căderile de ape
La fel de viu şi de aproape
Pe Lenin am să-l pot vedea.

(februarie 1952, A.E. Baconsky, „Pe Lenin am să-l pot vedea”, volumul „Cântece de zi şi de noapte”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, pp. 46-49)

Gheorghe Tomozei - Atlantida


Plajele memoriei cu nisipuri de ceară,
Se îmbogăţesc cu o ultimă întruchipare a ta.
Îndepărtată, încetând să doară
Ca o statuie de ceară, ori poate de nea…
Altă dată la moartea unei iubiri
Inima mi se umplea de un vid răcoros
Păream un ţărm uitat de aripile subţiri ale ultimului albatros
Un lut amar, prădat de diamante…
Vocea se spărgea în cioburi de aer
Sângele cald se retrăgea în plante
Şi rămâneam să sun, să răsun
Clopot fără de vaer….
Târziu, ca nişte marinari laşi care
Se întorc pe corabia părăsită bântuită de vânturi
Umbra, glasul, proprii paşi,
Reveneau peste-ale punţii şovăielnice scânduri.
Şi corabia se-avânta peste mări cu pânze vii
Peste apele moarte…
Adăugând o zare nouă ştiutelor zări,
O chemare spre mai departe….
Dincolo de dezastre, de naufragii, priveam stâncile-n flăcări
Printre care alba-mi corabie trecu
Şi spuneam cu ochii arşi de miragii:
” Nu….nu tu ai fost marea dragoste,
Nu……………………..”
Dar totul e altfel, e altfel acum.
Mă simt doborât de ciudate poveri
Gesturi, cuvinte, culori topite-n fum
Le port cu mine spre nicăieri.
Ca o piramidă ce fuge-n deşerturi cu criptele goale
Ca o câmpie chemându-şi florile moarte-n pământ
Rătăcesc prin anotimpurile lumii, egale,
Fără linişte sunt.
Un ocean voi fi iar tu, împietrită,
Îmi vei fulgera trupul, vei rămâne-n adânc
Atlantida pe care n-o zăresc,
Deşi în mine-o strâng….
Alunec corabie beată peste nisipuri,
Ard peste pietre, ocean de corali părăsit
Transfigurat, răsar în mii de chipuri
Şi eşti cu mine veşnic, te strig neauzit…
Marea iubire e-n urmă, ori poate undeva înainte….
“Sigur am să te uit, îmi spun”..
Vârsta mea străbătu o presimţire a nopţii
Vine o dimineaţă nouă, fierbinte
“Dar dacă ai fost tu?”….




Traian Dorza - Să nu uiţi cerul


Să nu uiţi cerul, când prea lina
îţi pare clipa pe pământ,
căci clipa pe pământ e-o clipă,
s-a dus pe-un fulger luat de vânt.

Să nu uiţi Iadul, când prea dulce
îţi pare că ar fi-un păcat,
căci dulcele păcat e-o fiere
ce-o să te ardă necurmat.

Să nu uiţi noaptea când prea albă
îţi pare ziua care-o duci,
căci ziua cea prea albă astăzi
poate sfârşi printre năluci.

Să nu uiţi moartea când prea tare
îţi pare tronul unde şezi,
căci slava lumii e-o părere
pe care-o pierzi când nici nu crezi.

Să nu uiţi că eşti om, când pare
că eşti un zeu - şi-aşa gândeşti,
o, secătură trecătoare,
în ce nimic te prăbuşeşti!

O, nu uita ce ţi-e 'nainte
nici tot ce-ţi poate fi 'napoi,
-să mergi spre Răi cu fapte sfinte
şi nu spre Iad târând noroi.

Traian Dorza - Învaţă de la toate


 
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci! 
 

Traian Dorza - Nimic nu-i mai frumos pe lume


Nimic nu-i mai frumos pe lume,
Nimic nici mai statornic nu-i
Ca bucuria muncii sfinte
Ca rodul strâns la vremea lui.

Când Dumnezeu ca un Prieten
Veghează peste cortul tău
Cine-ar putea să te-ameninţe
Si ce-ar putea să-ţi facă rău?

Când cel nenorocit se roagă
Spre binecuvântarea ta
Cine-ar putea s-o-ndepărteze
Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?

Când orbului îi eşti vedere
Si schiopului îi eşti picior
Când eşti orfanului părinte
Si slabului ocrotitor.

Când ţi-e cuvântul tău ca roua
Când eşti ca ploaia aşteptat,
- Nimic nu-i mai frumos ca urma
Ce-o lasă pasul tău curat.

Atunci lumina ta va creşte
Ca soarele spre-al zilei miez,
Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr
Si-n vrednicie ai să-i vezi.

Atunci urcuşul vieţii tale
Va fi ca drumul cel uşor
Incununat cu bucurie
Spre-un drept şi singur viitor.

Atunci prin tine-nbogăţire
Mulţimi în veac te vor cinsti
- Si cine-ar ştii în veşnicie
Pe cât întins vei străluci !

Traian Dorza - Cu tot întregul meu amar


Cu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

— Primeşte-mă cum sunt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân-la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Traian Dorza - Când ochii storşi de lacrimi


Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere.

Când, frânt, ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o sugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar credinţa... ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, ’nălţând-o peste moarte,
iar ceealaltă dând-o iubirii, pe vecie.

Traian Dorza - Atâta sfântă curăţie


Atâta sfântă curăţie mă îmbrăca în strai de crin,
atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin,
atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin!

...Dar, mai târziu, viaţa toată prin greşuri multe m-a purtat,
iar haina albă şi curată
mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat,
iar haina albă şi curată
mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat.

Când, în genunchi, gândesc cu jale la anii dragi de oarecând,
curg lacrimile mele vale
şi inima mi-o frâng gemând,
curg lacrimile mele vale
şi inima mi-o frâng gemând.

O, Dumnezeul meu, ai milă, apleacă-mă sub Crucea Ta,
cu pocăinţa cea umilă
şi plânsul pentru viaţa mea;
cu pocăinţa cea umilă
şi plânsul pentru viaţa mea!

Căci plânsul pocăinţei poate grăbi dumnezeiescul har,
ce spală orişice păcate
şi îndulceşte-orice amar,
ce spală orişice păcate
şi îndulceşte-orice amar.

Şi fă, apoi, urmându-Ţi Ţie, să fiu un credincios umil
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil...
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil!

Traian Dorza - Copil iubit


Copil iubit cu ochi senini
Tu vii din nou printre străini
în peşteră pe paie reci
Tu iarăşi capul Ţi-l apleci.

-Dar astăzi magii nu mai vin
şi nici păstori să-Ţi cânte lin,
Copil iubit cu ochi senini
Tu vii străin printre străini...

Copil iubit cu chipul blând
Te naşti şi azi ca oarecând
de mii de ani în chip sărman
Tu vii în lume an de an.

Şi ştii că cei ce-Ţi cântă azi
scuipa-vor mâine-al Tău obraz
şi totuşi Tu Copil preablând
cobori ca anii rând pe rând.

Demult, cu suflet plin de dor
Te-ai coborât de mila lor-
în ieslea rece-ai fost culcat,
şi nimeni nu s-a-nduioşat.

L-ai Tăi Isuse ai venit,
ei, neştiind Te-au răstignit.
Iar Tu cu suflet plin de dor
iertând, cereai iertarea lor.

Copil iubit, ceresc hoinar,
azi baţi la uşi închise iar.
O, Te-am văzut Copil iubit
din mii de praguri izgonit,

la mii de uşi ai aşteptat
dar în zadar!-Erai uitat.
Azi tot mai mulţi Te-aruncă-afar?
ceresc şi sfânt şi drag hoinar!

Şi totuşi, iar, sub chip sărman
cobori la oameni an de an
cu bine răul să-l plăteşti
să chemi, să ierţi şi să iubeşti;

să-mparţi avutul Tău divin
acelor ce la Tine vin,
murind pe cruce între hoţi
s-arăţi cât îi iubeşti, pe toţi!

Copil, ceresc şi sfânt copil
ascuns sub chipul cel umil,
Tu baţi la toţi, dar toţi se-nchid
mai reci ca piatra lor din zid...

-O, mâine şi ei uşa Ta
pe veci închisă-o vor afla.
Azi plângi Tu starea-n care zac
dar mâine ei vor plânge-n veac.

Eugen Jebeleanu - IZVOARE


Laudă dragostei, primăverii,
unduirii trupurilor neîncătuşate ale apelor,
meteorilor de muguri,
iubirii, mult mai puternice decât teroarea
nourilor căluşi
asasini ai luminii;
castanilor care ne vor dărui lampadare necerându-ne nimic…
Elenei care se smulge din braţele silnice
hotărîtă să înfrunte mai degrabă fierul, decât să rabde
osânda blonzilor cârlionţi ai lui Menelaos;
slavă credincioaselor iscălituri ale tenacelor pârâuri,
libertăţii lor – glorie’n păduri şi pe şesuri!
ochilor viorelei care nu clipesc în faţa furtunii,
voinţei omului ieşit din iarnă slăbit, – glorie
acelora ce – apăsaţi de lespezi –
cred în forţa descătuşătoarelor vânturi,
în tine, primăvara mea, şi în
eternitatea celor care aşteaptă
învăluiţi în giulgiuri mari de piatră.

Eugen Jebeleanu - DE-ACUM ÎNAINTE


De-acum înainte, obişnuieşte-te să trăieşti din amintiri,
din umbre de planete pierdute,
din norii care fug, din amintiri subţiri.


Obişnuieşte-te să trăieşti cu sila şi urâtul
aşa-ţi va fi sfârşitul
cum ţi-a fost începutul.

Poate nici nu mai ai mult, de altfel,
obişnuieşte-te cu luna de oţel.
Tot ce a fost frumos s’a petrecut
cu cel care acuma este altul,
obişnuieşte-te cu prăpastia şi cu saltul.

Eugen Jebeleanu - PRIVIGHETORILE


Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.


Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor…

Eugen Jebeleanu - RUGĂCIUNE



Tatăl nostru carele eşti în ceruri
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.

Amin.

Alexandru Philippide - Vox in deserto


Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?


1978
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979

Alexandru Philippide - Din munţi înalţi


- după Friedrich Nietzche –
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept pritenii, şi zi şi noapte.
Veniţi, prieteni! Visurile-s coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.

În cinstea-vă gheţarii se-mpodobesc cu flori.
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Şi se adună-n creştet de ceruri vânt şi nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.
Ospăţul meu v-aşteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Şi nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospăţul întins pe vârf de stânci.
Dar iată-vă, prieteni atât de aşteptaţi.
De ce în ochii voştri văd spaimă şi mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce ştiaţi?
Pas, vorbă, chip - schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutaţi?
Şi cel ce sunt acuma vă miră şi vă doare?
Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuşi luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus şi-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă şi gealat?
Mi-am împletit eu viaţa cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urşi polari?
M-am dezvăţat de Dumnezeu şi oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe gheţari?
O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar şi de groază plini.
Plecaţi! Fără mânie. Aici - sunteţi străini;
Doar căprioarele şi vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.
Prieteni vechi, luaţi drumul înapoi!
- O, inimă, eşti plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta şi tare:
Deschide-te şi-aşteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i laşi! Şi lasă şi-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Eşti si mai tânără ca înainte!
Aceştia nu mai sunt prieteni, sunt
- Cum să-i numesc! - doar stafii de prieteni.
Îmi bat şi-acuma noaptea în inimă şi-n geam
Şi mă privesc şi-mi spun: Doar noi eram!
- Veşted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!
O, dor al tinereţii, rău înţeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Şi-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.
Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte:
Prieteni noi! Fiţi gata! Mi-s visurile coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.


1930
Din volumul „Vis şi căutare”, 1979

Lucian Blaga - În marea trecere


Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe şovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframa
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Iulia Haşdeu - Nu-ndrăznesc


De m-ai asculta vreodată
aş voi ca să-ţi vorbesc
tu m-asculţi... cu toate-acestea
n-am putere să-ndrăznesc
eşti prea bună, eşti prea dulce
însă fără voia mea
ca şi-o pasăre pe cracă
tremur înaintea ta.

Am a-ţi spune multe lucruri
nu pot însă... mă-nfior
căci pe buze-ţi văd un zâmbet
rece, batjocoritor
gura ta e ca o roză
tu în râs mă vei lua
nu-ndrăznesc să ridic ochii
nu-ndrăznesc-naintea ta.

Mersul tău e de regină
ochiu-ţi e impunător
pentru ce te-admir într-una
înţelegi tu prea uşor.
De mi-ai fi tu suverană
şi eu rege de ţi-aş fi
pentru tine aş muri.

Poate-s prost! e cu putinţă
însă ştiu că te iubesc
inima-mi e simţitoare
însă nu pot să vorbesc.
O! amoru-mi pentru tine
să ţi-l spun de-aş îndrăzni
n-ai mai râde şi pe-un altul
niciodată n-ai iubi!

traducere Traian Demetrescu
 

Iulia Haşdeu - De ce?


Cu mult mai cufundat în gânduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut;
N-a mai surâs ca-n alte rânduri...
Ah! pentru ce a mai trecut?

E poate mâniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah! pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată s-a pierdut,
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare a mai trecut?

Iulia Haşdeu - Femeia


O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încântată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plâns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surâsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrânare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă! E vanitatea-ţi dragă!
Să placi... pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată şi ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mândrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

Iulia haşdeu - Foaie verde de stejar (Doină românească)


Foaie verde de stejar!
Bade-al meu s-a dus pe vale.
Mult am râs de-al său amar,
C-a plecat de dor şi jale.

Foc şi pară mă-ndrăgea
De iubire-i spunea cântul.
Să-l asculte cine-mi sta?
Că ofta parcă şi vântul.

De durerea-i nu-mi păsa,
Şi când el cu jale-adâncă
Dragostea îşi blestema,
Eu rupeam la flori în luncă.

Focu-i însă nu s-a stins.
Să mă uite calea-mparte!
Şi-acum doru-i m-a cuprins,
Văleu mie! că-i departe.

Biata inimă nătângă!
La picioare poa' să-ţi moară
Sufletul fără să-ţi frângă:
Drag ţi-e cel departe doară!

Foaie verde de stejar!
De se-ntoarce bade-al meu,
Am să râd de-al său amar.
De-o pleca, mi-e plânsul greu!

traducere Monica Pillat

Iulia Haşdeu - Primăvara şi toamna


Acelaşi farmec verde
Şi ochiul nostru viu
O primăvară verde
Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă
Ce nu cunoaşte haos;
Pe când toamna în salba
Îmbie la repaus.

Inspiră fiecare o altă nostalgie
Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:
Cele de primăvară - ne-îmbată: o orgie;
De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

Dorinţa de ieşire
Adâncul cercetându-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

 (3 octombrie 1887)

Iulia Haşdeu - Dispreţul


Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!

Iulia Haşdeu - A fi iubită


Murişi, o, Beatrice, în floarea vârstei sfinte...
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi – crin în mănăstire – sfârşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Tu-l plângi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit... Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfântă fericire!
Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!... Ah, moarte de har şi norocire.
Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!...

 din Opera poetică (2005)

Iulia Haşdeu - La ce cugetai?


Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer - când vântul steagurile flutura -
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

 (iulie 1886)

Iulia Haşdeu - Cântec dac


Păduri străvechi sub lovituri,
Despotice bice de vânt,
Semeţele Daciei păduri
Trufaşe stau iarna sfidând.

Aspiră luminile-soare
Un vultur planând peste munţi,
Cu vârfuri pustii, fără boare
De teamă de om, triste frunţi.

Fără de seamă e râul,
Albastrul pământului meu,
Din el naşte crângul şi grâul,
În câmpul fecund, rodul greu.

Din drumu-i nimic nu-l abate,
Barierele-n cale-i se sparg,
Şi valuri cu creste-nspumate
Se-avântă mai slobode-n larg.

Ca vulturii, codrul bogat,
Ca râul, ca piscul de munte,
Sub vânt lasă-ţi lanul plecat,
Dar Dacie, ridic-a ta frunte!

traducere Monica Pillat 
 

Iulia Haşdeu - Pe malul lacului Geneva


Tu lac întinzi năframe vii de ape,
Argintul undei pe nomad opal,
Culorile par moi, miresmele pe-aproape
Plutesc înspre cabane peste val.

Din soare stins se cerne prund de aur
Pe lac, în somn talaze dezmierdate,
Curând amurgul cade peste plaur
Şi-aprinde ape mov împurpurate.

Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricoşate par în noapte.
Tăcere. Din cascade-voci de umbre,
Şi apele-n cădere sună şoapte.

Atunci să vezi minunile fluide
Cum scapără, se-aprind şi flacăra e val,
Jeratic dogorind văpăile lichide,
Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.

Leman albastru, cerului oglindă,
Vioi azur de Orient. – Simte-un fior
La măreţia-ţi cele ce te colindă
Posomorât eşti, aprig şi totuşi zâmbitor!

Nici marea n-are valuri de poveste,
Nici munţi în jur mai falnici decât tine
De pază stau înaltele lor creste
Cu mândre frunţi spre zările-lumine.

O de-aş rămâne pe-al tău mal
S-aud cum plânge apa jalea lin,
Şi cum se tânguie în unde blândul val
Să fiu aici mereu, să mor senin!

Dar nu, eu voi pleca, iubite ape
La revedere - poate niciodată,
De-ntâia mea iubire cât de aproape
Va fi de voi – pe valuri legănată.

traducere Monica Pillat

Iulia Haşdeu - Zile de nelinişte


Sunt tânără şi viaţa îmi e atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
................................................
Unui copil ca mine, - o, cine poate crede? -
Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dor respins de cer!

 traducere de Ciprian Doicescu

Gabriel Liiceanu - Uşa interzisă


"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari?
Cît timp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de lehamite continuă, cu un nod în gît, cu respiraţia nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie?

Duminicile după-amiaza... Toate zilele în insuportabilul după-amiezei lor... Panica urîtului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citeşti, nici să dormi, nici să mănînci, nici să vorbeşti, nici să mergi. Cam la atît se reduc posibilităţile noastre. Rămîne, doar, tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin retro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieşi din camera vieţii prin chiar uşa pe care ai intrat în ea? Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pînă la pat pentru a mima starea în care aş vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu ascult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sunetului, o supradoză de otravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?)

Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat şi, odată consemnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol." Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine."Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a "sistemului de iluzii" este garanţia sănătăţii noastre mentale. Pentru că dacă nu ar fi aşa, ce ne-ar mai ţine în viaţă pe noi toţi, fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar? Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret în viscerele noastre, balonul ăsta umflat cu iluzii menit să ne apere de şocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieţii noastre (care este sfîrşitul), nu ne-am trezi cu sufletul stîlcit în fiecare dimineaţă? Dacă nu am fi prinşi în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar şi pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voinţă şi de iluzie) şi pînă la cele mai măreţe ― ce ne-ar ţine atît de bine înfipţi în "această coajă de pămînt"? Gîndul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care "ar străbate secolele"? Care secole? Cele care se vor pierde în "praful şi pulberea" istoriei? Şi care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul potenţial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admiţînd că în specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum în chip "natural", cu toate înfăptuirile ei, în incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămîntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui şi de "speranţa" apariţiei Vieţii (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?

Aşa stînd lucrurile, coexistenţa cu "vanitatea lumii" este posibilă în virtutea "sistemului de iluzii": iluzia că trebuie să am un "urmaş", că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcţie şi putere şi bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să însemn "ceva" pentru semenii mei, că gesturile mele pot influenţa sau schimba în vreun fel "cursul lumii". Toată viaţa stă şi creşte pe acest ţesut de iluzii. Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi. Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu luciditatea şi se destramă. Ceea ce nu înseamnă că luciditatea, cîtă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atîta vreme cît iluzia ne menţine ferm pe tărîmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni le semnalează ar fi de tot ignorate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace.Dimpotrivă, ele stau undeva la periferia fiinţei noastre, într-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm, trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că îndeobşte ele nu sînt acolo, "în minte", şi că trebuie chemate şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă. În ecorşaj. În jupuirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei."
_________________

http://www.scribd.com/doc/4580604/Liiceanu-Gabriel-Usa-interzisa



Nicolae Manolescu - Amintirile unui cititor de cursă lungă

"În mod cu totul curios, dintre lecturile de care îmi aduc aminte nu fac parte decît foarte puţine „cărţi pentru copii”. Să mi se fi părut neserioase, mie, care mă credeam deja Jules Verne? Motivul adevărat îmi scapă. Cînd, peste două decenii, i-am încropit fiului meu o bibliotecă proprie, am constatat că generaţia lui citeşte cărţi de care eu n-avusesem habar. Nu-i citisem, la aceeaşi vîrstă, pe Karl May (fiul meu ştia Winnetou pe de rost), nici pe Dumas. Cred că romane precum „Cei trei muşchetari” sau „După 20 de ani” le-am descoperit abia student fiind, cu un interes de altă natură, iar Winnetou l-am răsfoit ca să pot face faţă întrebărilor fiului meu. Am aflat cu acea ocazie şi că nu auzisem despre romane pe care generaţia dinaintea mea le savurase. Cu excepţia „Aventurilor submarinului Dox”, din care citisem cîteva fascicole, nu-mi era cunoscut nici un roman din colecţia celor „Cincisprezece lei” de la Hertz, nici dintre „Romanele captivante” din seria de la Adevărul. Din biblioteca tatei îmi însuşisem un roman cu Arsène Lupin. Era, cred, primul poliţist din viaţa mea. Tata fusese pasionat de gen. Avea colecţia „Le Masque”, în întregime, ca şi, la bătrîneţe, o etajeră plină de poliţistele anilor '70-'80 pe care le recitea fără să-şi amintească aproape deloc subiectul. În biblioteca strămătuşii mele erau romanele lui Mihail Drumeş, dintre care „Elevul Dima dintr-a şaptea” făcea furori printre colegii mei. Nu ştiu să mă fi interesat în vreun fel. Nici „La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu n-a lăsat vreo urmă în memoria mea. De altfel n-am trecut atunci de primul volum. Mi-a plăcut în schimb „Lorelei”, pe care, cînd eram student şi am tradus balada lui Schiller cu aceeaşi temă, l-am recitit cu prea puţină plăcere. Dar acestea nu mai erau propriu vorbind cărţi pentru copii. „Cuore”, în schimb, era şi mi-a făcut o impresie de neşters. Nu ştiu cît de sentimental era cititorul din mine dar am remarcat că mă „prindeau” uşor cărţile în care apăreau copii orfani, fugari de acasă, părăsiţi şi peste care dădea la urmă norocul. „Aventurile lui Tom Sawyer” şi ale lui Huckleberry Finn mi-au ţinut atenţia trează săptămîni în şir. Cum nu i-am recitit de atunci, nu mai am nici o idee despre ele. Mai ştiu (ce va să zică şi memoria asta!) doar că micul Huck, fugit de acasă în straie de fată, e aşa zicînd deconspirat de o bătrînă, care-l adăposteşte, după faptul că duce acul spre aţă, şi nu invers. Trucul cu pricina nu l-am mai citit nicăieri. Dar romanul lui Mark Twain care m-a făcut praf a fost „Un yankeu la curtea Regelui Arthur”. A fost cea mai mare provocare a imaginaţiei mele pe la unsprezece-doisprezece ani.

Găsesc încă şi astăzi strălucită ideea lui Twain de a confrunta spectaculos două civilizaţii şi două mentalităţi despărţite prin sute de ani. Un fel de Huntington în timp, nu în spaţiu. În timp ce scriu îi văd la televizor pe soldaţii americani din Afganistan, echipaţi ca nişte extratereştri printre talibanii medievali scoşi din grote cu bombe ultrasofisticate, şi mă gîndesc din nou la yankeul care trage cu pistolul în cavalerii cu armură, scut şi spadă. Să nu uit de „Ivanhoe”, singurul roman de Walter Scott care mi-a căzut în mînă. Îl învăţasem pe dinafară. Misterul cu Richard Inimă de Leu mă înnebunea. Îmi promisesem, cînd voi avea o iubită, s-o numesc Rebecca. Iar concursul de tir, cînd Robin Hood despică săgeata pe care adversarul său o trimisese exact în mijlocul tulpinei unui arbust, a fost, multă vreme pentru mine, imaginea paradigmatică a mînuirii armelor.

Un capitol peste care nu pot să trec îl reprezintă poveştile. Ale lui Creangă se aflau, cum am mai spus, printre cărţile din prima mea bibliotecă. Dovadă eticheta cu numărul 3 de pe cotor. Mama îmi citea în franceză Perrault. Mai tîrziu l-am citit eu însumi în traducerea Sarinei Cassvan. Ţin minte că mă fascinau numele din poveştile lui. Marchizul de Carabas îmi suna în urechi într-un fel atît de solemn, încît mă impresiona puternic. Mă întrebam de fiecare dată de unde îl scosese Motanul. Îl invidiam sincer: uite ce i-a trecut lui prin cap! Nu înţelegeam de ce se arăta Perrault atît de drastic cu Scufiţa Roşie. În definitiv, cu ce greşise fetiţa? Eu făcusem cu mult mai multe prostii şi nu mă mîncase nici un lup. Stătuse de vorbă cu lupul? Ei şi ce era rău în asta? O lume împărţită pe caste, avîndu-şi fiecare codul, o lume a manierelor elegante era tot ce se putea închipui mai departe de epoca după al Doilea Război Mondial. Mă îndrăgostisem la nebunie de Peau d’âne. Credeam că numele se scrie într-un cuvînt. Iar capriciile ei nu mă enervau deloc. Mă distra de minune felul în care îi păcăleşte pe toţi, îmbrăcată în pielea de măgar şi spoită cu funingine pe faţă. Îmi plăcea, poate, şi fiindcă intuiam obscur în ea o fată de treabă, fără ambiţia Cenuşăresei. Şi, Doamne, ce m-a tulburat titlul franţuzesc al cărţii lui Perrault cînd l-am putut citi: „Contes de ma mère l’Oye”. Mi-l tot răsuceam în minte şi mă bătea gîndul să scriu o carte cu un titlu asemănător.

Pe Fraţii Grimm i-am citit mai tîrziu. Mi s-au părut teribil de asemănători lui Ion Creangă, pe care-l iubeam pentru dreptatea pe care o face fetei celei oropsite a Moşului şi pentru făpturile acelea extraordinare care-l ajută pe Harap-Alb (din nou numele îmi mergeau la inimă: Păsări-Lăţi-Lungilă!). (Deloc întîmplător, volumul meu de debut din 1966 se deschide cu un mic text despre moldovean.) Revenind la Fraţii Grimm, aerul cam ţărănesc şi realist al poveştilor lor mă deruta într-o anumită măsură. Ciudat e că, la Creangă, mi se părea normal. Mai ştiu eu de ce? Poate că pe Creangă nu-l simţeam un autor pentru copii, după cum nu e, dacă dăm crezare experimentului relatat de Sadoveanu în „Anii de ucenicie”, nici unul pentru ţărani. Nici urmă de palate, de caleşti, de pantofiori aurii sau de rochii bogate. Nu vezi lumini, n-auzi cîntări prin baluri.

Andersen, în schimb, a rămas cel mai mare pînă în ziua de azi. Închipuiţi-vă că am citit „Soldatul de plumb” laolaltă cu „Ape de primăvară” a lui Turgheniev (o să mai vorbesc despre ea, dar vreau doar să adaug acum că Turgheniev şi Jules Verne erau nedespărţiţi de ghiozdanul liceanului Anton Holban, după cum îşi aminteşte colegul lui, Aurel Stino), ca pe o poveste de dragoste. Nu mai eram în prima copilărie. Dădusem de gustul unor poveşti întrucîtva diferite. Ghinionul de care era urmărit bietul soldat îndrăgostit pînă peste urechi de dansatoarea de hîrtie mi se părea intolerabil. Eram stresat (cuvîntul nu se inventase) de neputinţa lui de a scăpa de primejdii, de felul cum era aruncat de acolo-acolo de mîini nevăzute. Cineva îl pune pe fereastră. Cine, nu ştim. Fereastra se deschide brusc (de ce?) şi soldatul se trezeşte pe caldarîm, înfipt straşnic cu chivăra între două pietre. Nişte copii, care trec pe acolo, îl scot şi se amuză să-i dea drumul pe canal într-o barcă de hîrtie. Să fie drăcuşorul cu arc din tabacheră la originea tuturor relelor care i se întîmplă? Fapt e că, scăpat de şobolan, nimereşte în burta unui peşte. Biblia n-o citisem, aşa că relaţia cu Iona era exclusă. Ca şi aceea cu balada lui Schiller despre norocul colosal al regelui Midas („Oh, ohne Grenzen ist dein Glück!”). Soldatul ajunge, ca şi inelul regelui, pe masa din bucătărie a casei de unde fusese smuls de soartă. Dar asta nu înseamnă că totul se termină cu bine pentru soldat. Un băieţel rău la suflet (nu-l simţeam, cum nu-i simţeam nici pe cei doi copii de pe stradă, ca făcînd parte din generaţia mea, ba chiar îl uram) ia soldatul şi-l azvîrle în soba aprinsă. De ce? Nimeni n-are răspuns la această întrebare. Nici Andersen cel crud, cum îl voi boteza eu însumi peste cîteva decenii. Dar eu eram convins că soldatul fusese pedepsit pentru dragostea lui. Oare nu de dragul dansatoarei de hîrtie a rămas el pe dinafara cutiei-cazarmă în care înnoptau tovarăşii săi? Pe dansatoare, o nesimţitoare, n-o puteam suferi. Cît despre drăcuşorul cu arc, despre el n-aveam o părere formată. Nu-i descoperisem încă rolul nefast (din gelozie) în moartea soldatului. Celălalt soldat, din „Scăpărătoarea” (aşa au tradus Al.Philippide şi Cassian-Mătăsaru titlul) nu m-a interesat la fel de mult ca acela fără picior de care am vorbit. Prin nu ştiu ce bizar joc al memoriei, de el mi-am reamintit totuşi, peste ani, cînd a trebuit să mă conformez dorinţei fiului meu care nu voia să doarmă fără a auzi o poveste (şi eu făcusem la fel şi, fireşte, mama adormea înaintea mea, povestind, iar eu o trăgeam de mînecă şi rîdeam de cum încurca, prin somn, firul poveştii). „Scăpărătoarea” i-am spus-o fiului meu, nu „Soldatul de plumb”. I-am spus-o de atîtea ori (îi plăcuse la nebunie, nu mai voia să audă alta), încît o ştiu şi astăzi în toate detaliile. Recitind-o nu demult, am constatat un lucru la care nu mă gîndisem: tot repovestind-o am modificat-o mai ales în detalii. „Mica Sirenă” rămîne însă basmul cel mai strălucitor din întreaga mea copilărie, pe care l-am recitit apoi de zeci de ori, cu ochii plini de lacrimi de fiecare dată. Dacă există un personaj pe care să-l fi detestat fără ezitare, acesta a fost Prinţul. Mi se părea inadmisibil (şi nu eram un romantic, iar experienţa dragostei n-o aveam la vîrsta aceea) ca el să calce în picioare cu atîta nepăsare sentimentele Micii Sirene şi sacrificiile ei. Felul în care Mica Sirenă aruncă în apă cuţitul cu care trebuia să-l ucidă pe Prinţ ca să-şi regăsească trupul şi sufletul quasinemuritor mi s-a părut gestul cel mai sublim din toate. Îmi doream o iubită care să renunţe la viaţa veşnică de dragul meu. Cîd, peste ani, am citit „Luceafărul”, am revăzut-o pe Mica Sirenă, l-am revăzut pe Prinţ (el e Cătălina!) şi mi-am zis că, fie şi oprit de Dumnezeu, Hyperion n-a avut forţa Micii Sirene de a striga: mai bine mor decît să îndur o veşnicie fără ea."


Nicolae Manolescu : Viaţă şi cărţi – Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, pp.39-43


Petru Creţia - Despre lucruri şi zei


Întuneric, tăcere şi pură uitare
Se află în miezul oricărui lucru,
În adîncul şi în esenţa fiecărui lucru,
În adâncul soarelui şi al lunii,
În adâncul pământului vechi şi al mării vechi,
În adâncul oricărei forme, realităţi, întruchipări şi puteri
Revelate sau irelevate,
În adâncul gândului şi al părerii,
În adâncul inimii şi în adâncul ochilor lumii.
Şi datorită lor lumea e plină de zei zâmbitori
Şi iar sunt vii himerele zăcute în pământul vechi,
Chiar dacă, orice am spune şi orice am fi,
Moartea ne spune nu,
Muşcând ca o lupoaică din propria ei umbră
Şi din noi.


Petru Creţia - Bat vânturi mari


Bat vânturi mari
Peste întinderi mari
Şi după-o vreme ostenesc în noi
Din pricină că unele stele nu-şi ţin cuvântul.

Şi, ostenite, se prefac în ape uşoare
Ce cad ca nişte fără soartă ploi peste pământul
Aşternut în adâncul din noi.
Însă deasupră-ne, mereu neostenit,
Trece etern şi tăcut prin zenit,
Peste lumi, cuvântul şi vântul
Pe care stelele drepte nu l-au minţit.
Şi asemenea lucruri au loc
Între zone şi sfere,
Între pământuri, obscure astre şi vânturi,
Iar jur împrejur, lipsit de durere,
Al mării aspru e cântul.

Anemone Latzina - 13 Juli 1974


fetiţo mi-am zis azi dimineaţă (aşa îmi spune Frieder)
sub duş şi cînd cu spălatul pe dinţi uite că te-ai proco
psit şi cu al patrulea rînd de dinţi (de lapte, de apă, de
bere, de şnaps) şi în afară de asta ieri a fost Peter cel
blond pe la tine şi ţi-a spus că vrea să facă o antolog
ie şi trebuie să-i trimiţi nişte poezii şi EL SĂ le şi PO
ATĂ publica pe care trebuie însă mai întîi să le comiţ
i aşa încît scrie-i blondului Peter o poezie despre a ÎM
BĂTRÎNI după ce treci de treizeci de ani e oricum o t
eamă ca lumea ( trebuie să fii însă destul de tînăr ca să
poţi spune ceva cît de cît despre cum e să îmbătrîneş
ti) încît iată zic fetiţo că încetul cu încetul îmbătrîneşti
şi tu şi mă gîndesc că asta ar putea deveni o poezie sau
şi mai bine un ŞLAGĂR sau poate altceva însă uite c
ă stau deja in tramvai şi apare o femeie care mă îmbrî
nceşte şi zice fă loc puştiule (iar eu care credeam că nu
mai poţi fi luată drept băiat cu părul ăsta scurt) fă l
oc puştiule să pun şi io sacoşa şi mă ÎNTRERUPE chia
r în mijlocul celui mai frumos gînd despre cum se îmb
ătrîneşte TOTUL SE DĂ PESTE CAP cu femeia asta ş
i mai cu seamă cum mai poţi spune orişice despre orişi
ce dacă de fiecare dată se nimereşte cîte un deştept car
e-ţi dă brînci şi ţi se duce DRACULUI chiar şi CEL M
AI FRUMOS GÎND


ANEMONE LATZINA (n. 17 feb. 1942, braşov. debut în 1969 în cotidianul german "neuer weg". debut ed şi unicul volum de versuri "ce se tot poate scrie astăzi", 1971)

Anemone Latzina - Retrospectivă spre viitor (Rückblick auf die Zukunft)


Da, recunosc,
e mai bine.
E foc mai mult,
nu mai îngheți prea lesne.
Și nu te mai gândești doar la bani și mâncare,
ce era fals e autentic, ce era sărac e bogat.
Viitorul însă nu mai e ce-a fost.
Tristețea de mai an să fi avut vreun rost?

Da, recunosc,
e mai bine.
E apă din belșug,
se crapă mai greu de sete.
Nu mai visezi mașini doar și călătorii,
ce era strâmb e drept și unde nu era nimic mai e câte ceva.
Viitorul însă nu mai e ce-a fost.
Durerea de mai an să fi avut vreun rost?

Da, recunosc,
e mai bine.
E aer mai mult
și nu te mai sufoci prea lesne.
Cum nici nu mai trăiești din muncă doar și din amor,
ce era negru, azi e alb și ce era sumbru-i azi senin.
Viitorul însă nu mai e ce-a fost.
Mâhnirea de mai an să fi avut vreun rost?

(1972) 

Anemone Latzina - Uneori (Manchmal)


Aș vrea să fiu un cufăr
lăsat într-un ungher și prăfuit
Încât să pot fără a fi nevoit
să mă mișc să casc gura la lume
Să-ncep cu casa unde soția dac-ar fi
să fie îl înșeală pe soț cum și
bărbatul pe femeie.
Aș fi maro și nu m-ar chinui
nici un fel de probleme
m-aș lăsa bucuros împrumutat o vreme
vecinului și de singurătate nici n-aș suferi.
În concediu m-aș duce când și când
la mare în vreo stațiune balneară
sau la munte și poate rămânând
uitat și tăcut ca un cufăr în
la aceleași vacanțe îndelung tot visând
m-aș pomeni cu-ncetul într-o bună zi
la loc în dulap și plin de haine vechi
bolnav însă niciodată n-aș avea cum fi.

(1966)

Anemone Latzina - Ars poetica


Și tu care scrii poemele tale
pentru G.
Și eu care scriu poemele mele
pentru A.
Și G. care nici nu-ți cunoaște limba.
Și A. care nici nu-mi cunoște limba.
Tu scrii poemele tale însă
pentru G.
Eu scriu poemele mele însă
pentru A.

Nu-i și asta oare tot poezie?

(1971)

Anemone Latzina - Concluzie (Schlussfolgerung)


Iată deci și țara unde trăiesc.
Iată și oamenii.

Iarba e verde.
Zăpada e albă.
Cerul înalt.
Poporul participă.

Iată deci oamenii.
Oamenii din țara unde trăiesc.

(1970)

Anemone Latzina - Dimineața (Am Morgen)


Noaptea mi-o spăl
din carne dimineața.
Nu vrea să-mi fie prea ușor.
Ascult radioul
Ascult radioul
Ascult radioul

Întunericu-mi smulg
de pe chip dimineața.
Nu vreau să-mi fie prea ușor.
Citesc ziarele
Citesc ziarele
Citesc ziarele

Visele-mi descâlcesc
din păr dimineața.
Nu vreau să-mi fie prea ușor.
Mă uit la oameni
Mă uit la oameni
Mă uit la oameni

(1970)

Anemone Latzina - Descrierea unei amieze (Beschreibung eines Vormittags)


Mă scol.
Ies din casă.
Merg cu autobuzul.
Intru în redacție.

Cafea......
...........
...........
...........
......Cafea
...........
...........

Plec din redacție.
Merg cu autobuzul.
Intru în casă.
Nu mă las.

(1970)

Anemone Latzina - Recunoaștere îndărătnică (Widerliche erkenntnis)


Ferestre încă n-am spart NICIODATĂ
nici hoitul cum miroase n-am mirosit VREODATĂ.

N-am încercat broască țestoasă niciodată
și nici la zdup n-am stat vreodată.

Nu m-am trezit într-o livadă niciodată
nici dragoste în mare n-am făcut vreodată.

Mână de negru n-am strâns niciodată
nici oameni n-am trimis la moarte vreodată.

Pe 13 mai n-am fost îndrăgostită niciodată
nici patru copii blonzi n-am născut vreodată.

N-am citit în limba albaneză niciodată
nici veselă cu-adevărat încă n-am fost vreodată.

N-am gustat absintul niciodată
nici a uzină de tractoare n-am mirosit vreodată.

La capătul lui „cinci” n-am ajuns niciodată
nici micile iluzii nu mi-am ucis vreodată.

Droguri să iau n-am vrut niciodată
nici medalii să primesc nu s-a-ntâmplat vreodată.

Poloneza n-am dansat-o niciodată
și nici curmali nu am plantat vreodată.

N-am tras cu pușca-n mâțe niciodată
nici bogății n-am cunoscut vreodată.

Dinăuntru încă nu m-am văut niciodată
și probabil nici n-am să mă sinucid vreodată.

P.S.
(Cândva, mai mult ca sigur, când voi fi decedat
Textul poate fi redus și modificat.)

(1970)

Traian T.Coşovei - Nodul gordian


Totul s-a retras, –
totul a părăsit această suprafaţă îngheţată.
Am putea fi pe lună dacă n-ar exista firele
de telegraf
din marginea şoselei. Conductele îngropate adânc în pământ.
O chitară electrică amintind ceva despre
marile topiri ale gheţurilor.

Sub o picosecundă, –
timpul încetează să existe.
Sub zece milenii am amintiri de maimuţă şi cad şi
mă împiedic de mirosul de câmp ridicat brusc împotriva-mi.
Sub o picosecundă
mi-e foarte greu să ştiu dacă mai sunt.
Sub un mileniu, timpul trece prin mine
ca sunetele trâmbiţelor prin Zidurile Ierihonului.
Sub zece milenii, –
mi-e foarte greu să mai am amintiri…
Aici totul s-a retras, totul se sufocă
într-o mare pustietate îngheţată – totul nu ar putea fi
decât o pată de zăpadă
topită de respiraţia înceată a ursului şi a ursoaicei
hibernând în frigul nupţial
(… o lume bătând încet din inimă, respirând tot mai rar…)
în timp ce, sub pământ – aproape de conductele calde, –
cârtiţele se pot împerechea liniştite
(boabele au fost cu grijă adunate de hârciog,
de micul şoarece de câmp şi de vierme…),
timpul trecut şi timpul viitor se scriu în ficatul zgârcios
al secundei la umbra căreia asculţi o chitară electrică
amintind ceva despre ultimele topiri ale gheţurilor…
Apoi, ne vom mânca unii pe alţii şi vom supravieţui.

Vintilă Ivănceanu - Cinste specială


Dacă ne ducem în cimitir,
Morţii familiei se bucură
Ca o partidă de violoncelişti trecută în opoziţie
Când a luat foc sala Ateneului.
Intrăm în cimitir
Cu lumânarea clasică,
Arzând ca sala Ateneului,
Şi cu flori.

Flori se aduc
Femeilor pe care vrei
Să le aduci
În pat,
Şi ele să aducă
Pe lume
Un copil.
Se aduc flori la închiderea
Cursurilor şcolare, universitare,
De ape,
De literatură comparată
Despre poetul Vintilă Ivănceanu şi calul,
Cursurilor evenimentelor internaţionale,
Al valutei internaţionale,
Dar flori se aduc
Deosebit-osebit-cu deosebire
În cimitir, la morţii familiei.
Şi morţii familiei se bucură
Strâns uniţi.
Noi ne luăm genunchii în mâini
Şi îi punem în faţa mormintelor,
Şi ne apucăm restul corpului
Şi îl punem în genunchi,
Şi ne luăm mâinile
Şi le aşezăm
În restul corpului,
Şi ne luăm sufletul,
Şi îl punem
Să tundă iarba crescută
Neregulat
Pe deasupra mormintelor,
Să şteargă crucea de nisip, mâzgă
Că de-aia este suflet,
Îl punem pe el
Sufletul,
Să ducă de acolo
Mucurile de ţigară ale administratorului cimitirului,
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi, morţii planificaţi,
Dând drumul din ochi la lacrimă,
(Există mai multe categorii de lacrimi
Dintre care ne permitem să amintim:
Lacrimi pentru pudoare,
Serbări şcolare,
Unchi şi mătuşi,
Boxerul declarat K.O.
Dar cea mai semnificativă
Categorie de lacrimi:
Lacrimi pentru morţii familiei)
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi morţii planificaţi,
Şi le-am strigat
Să n-aibă grijă,
Vom fi lângă ei
Cuminţi
Cuminţii cuminţilor,
Morţi
Morţii morţilor
Morţii familiei.
Dar morţii familiei
Nu ne acordau nici un credit,
De loc
Nu voiau să ne creadă,
Nici cât negrul sub unghie,
Nici cât albastrul sub unghie,
Nici cât propria lor naţiune de morţi sub unghie.
Şi ne-au strigat
Că a fi mort
Înseamnă o cinste specială,
Înseamnă a conti, răsconti, răsrăscontinua
Cum, soarele-pământul - maimuţele-oamenii-zeii.

- din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - După moartea mea


Piciorul meu
Este un membru important al corpului meu,
Un membru marcant
Al corpului meu Diplomatic.
O! două țări pe picior de război...
Piciorul meu își pune pantalonul,
Pantalonul își pune decorațiile,
Decorațiile își pun câinele.
Și ies la plimbare.
După moartea mea,
Piciorul să revină
Fabricii de instrumente muzicale
Din piciorul acesta
Să se execute
Instrumente muzicale.
La piciorul subsemnatului
Să se execute
Concerte.
Cu piciorul în cauză
Să se execute
Campirii-Vamprii. 


din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - Moartea trubadurului


Iubito, ma gândesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău
Cu steagul alb înfipt în el?
A fost muşcat de-un câine rău
Şi sărutat de Wilhelm Tell.
Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu
O! Părul tău şi morţii tăi şi Amen
Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu.
Şi mâna ta pupată de mireni,
Ciorapii tăi mirositori de damă
Prinşi cu lassoul ca bătrânii reni...
Şi eu întors pe partea treia,
Cum se întoarce mortu-n groapă
Şi-şi vede în pământ femeia
Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.
Şi eu iubito, eu sărmanul,
Zvârlit cu degetul la rişcă,
Mortul când ia în gură banul
Să treacă apele în brişcă.

din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - Jos pălăriile


Atâtea aripi ne punem la călcâie
Și-atâția câini se sinucid pentru noi.
Singur jokeul scapă mutilat,
Târnosit, linșat,
Ca o Madonă prinsă-n patul
Unui bătrân halterofil.
Dar noi zâmbim,
Cocoașa noastră cade
În curtea unui farmacist...
Câini sinuciși, călcâiele cu aripi
Și farmacistul îngroapă borcanul cu șoricioaică sub
Perechea de soldat și soldățoaică.
Și totul e echilibrat
Ca mortul vechi, extrapolat.
Deci așa?
Jos pălăriile,
În fața mea jos pălăriile,
Eu m-am născut din adulterul
Madonei c-un halterofil.
Jos pălăriile, în fața mea jos pălăriile
Eu m-am născut să vindec lepra
Scuipând pe ea poem după poem.
Eu m-am născut să spun că
Mortul e mort că buba este bubă
Că pianul e măcelărie
Așa cum marea-mi este mamă,
Așa cum eu sunt calul patriei,
Așa cum chelnerul adoarme
În propriu-i platufus
Ca un steag.
Jos pălăriile, în fața mea jos pălăriile
Eu m-am născut să înviez morții
Scuipând pe ei poem după poem 


din Cinste specială (1967)

Mihail Eminescu - Pentru libertatea presei şi a jurnalistului


Victoria în alegeri, îngenunchierea națiunii înaintea puterii uzurpatoare, deșteaptă și apetituri tiranice, printre care pretențiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat și aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câștig, să se urmărească un altul, și în fine tot, spre deplina satisfacțiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mâna și chiar din picioare a celor ce poartă numele de mandatari ai națiunii; astfel dispune el la discrețiune de toată puterea în stat, făcând ori și ce vrea, fără a fi controlat, și nu se gândește decât la mijlocul de a se întări în această situație de desfătare și răsfăț.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, și aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exercițiul puterii discreționare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentațiile ei continue, îi face negreșit efectul unei hârâitoare din Brașov care, prin scârțâitul ei strident, dă crispațiuni nervoase. Neapărat dar că se simțea și nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbușească țipătul contra trădării și contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniștit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, așa și contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei, bine, care ar fi fost acelea?

Dacă, întru abaterea conștiintei alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupțiunea, frauda, amenințarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opozițiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozițiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp și pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care, ei înșiși, urmăresc un folos direct, nepătrunși fiind de datoria de cetățean și de sântenia votului ce li s-a încredințat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârșit în luptă și îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiș.

Contra presei și jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; și așa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzațiune specială contra neregularitățior de la zisul credit; dupa ce că, în acest proces de presă, a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, jurații, și l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente și recompensând pe magistrații care au avut lipsa de scrupul pentru justiție și s-au supus trebuinței regimului; acum a mers cu iuțeală pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine, pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de față guvernul, care este evident că a voit să lovească în existența jurnalului L’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, și care privește petrecerea străinilor în țară.

Dacă vom ține socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozițiunea de expulsare luată în privința d-lui Galli, pentru că, într-adevăr, ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împaratului Alexandru II și în spiritul de a combate și a depărta de țara noastră acele parazite care își caută existența din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihiliști mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor liniștit, stabilit de mai mult timp în țară și exercitând în asociație cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însa ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat și susținut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în țara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea și mai bine cât de necuviincioasă este dispozițunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat și încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echității care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în țară, și atunci înțelegem rațiunea unei dispozițiuni de expulsare când și-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat o dată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă și politică de opozițiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obligă la toleranța lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că, oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și pe cea deja câștigată, în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa.

TIMPUL, 28 iunie 1883 - ultimul articol publicat de Mihai Eminescu la TIMPUL

Mihail Eminescu - Învăţământul democratic


Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii.

Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă. Astfel, s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie correct. Şi, cu toate acestea d. Haşdeu, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă. Românul găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate. Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. Foaia “Învăţătorul satului”, care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia Românului, asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

D. Haşdeu, în discursul făcut, cu ocazia distribuirii premielor, a împărţit cultura şcolară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică şi... democratică, din care aceasta din urmă se datoreşte în Moldova lui Asaki şi Săulescu, în Ţara Românească lui Lazăr şi Heliade. O împărţire frumoasă, dar care spune prea puţin. Cumcă în mănăstiri se învăţa mai mult ori mai puţină carte, e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată şi... democratică. De vreme ce orice creştin, fără deosebire de rang, putea să înveţe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, şcoala nu era monopolul clerului.

Cît despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atît de pompos. În toţi timpii clasele mai avute au făcut abstracţie de la şcoalele publice, preferînd instrucţia privată, ca una ce garantează creşterea mai bună a copiilor. Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învăţămîntului public şi gratuit, accesibil pentru toţi, nu exista în genere învăţămînt, iar acest învăţămînt public nu se datoreşte iniţiativei românilor. Iniţiativa s-a luat mai întîi dincolo de Carpaţi, mai cu seamă sub Maria Teresia şi Iosif II. Lazăr însuşi era un product al epocii iosefine, ca şi profesorii pe cari Asaki i-a adus la şcoala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de ţăran; care învăţa la Socola în anul 1810.

Din aceste se vede lămurit influenţa şcoalelor latineşti ale Apusului. Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creştinesc, în fine istoria generală. Iniţiativei Curţii din Viena i se datoreşte aşadar învăţămîntul democratic, atît dincolo de Carpaţi, cît şi dincoace, iar daca Românul doreşte numaidecît o epocă de regenerare în care am intrat şi de la care “mari sînt progresele făcute”, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru şcoală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învăţămîntului, şi epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulţirea şcoalelor, o înmulţire fără tranziţie, făcută, din nenorocire, în detrimentul calităţii lor.

Ca principiu general, cată să admitem că învăţămîntul, pre cît a cîştigat în estensiune, pe atît a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care, cînd e vorba de cultură, cată să-1 luăm ca întreg, nu există nici ştiinţă, nici literatură. Cataloagele librarilor sînt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în şcoală, cărţile de ştiinţă sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, ştiinţa şi literatura, cîtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp şi bani a acelora ce se ocupă cu ea, daca nu sînt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită şi de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din… bugetul statului. Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învăţămîntului nostru. Ele sînt de-a dreptul dezastruoase.

Arta, atît de răspîndită, a înşirării negramaticale de vorbe pe hîrtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viaţa publică, începînd de la scriitorul sătesc şi sfîrşind cu consiliarii tronului. Astfel, activitatea intelectuală a generaţiei actuale pare a se mistui în singura direcţie a cîştigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenţei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă şi cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranţi la funcţiuni, iată ce au scos la lumină învăţămîntul democratic.



Articolul a fost publicat în Timpul (V), pe 8 iulie 1880

Ion Stratan - Magazinul de timp


cu mare sfială bat la uşa fragilă
făcută de vânturi, făcută de milă
preamagazinului care încape
în linguriţa unei hârtoape
bat fără zgomot la uşa din sticlă
din apă din aer din sunet de-aripă
să-ntreb pe la unu dac-au adus
dacă ţin, dacă e, dacă îs
despre Muntele-munte-al munţilor munte
imagine unică a sute mărunte
înmulţitoare, munţişori, de-nmunţit
imagine unică fără sfârşit
să-ntreb despre Munte-imago, mandală
de care îmi spuse-o Marie Magdală
desprăfuind neatent o sandală
– Devreme
E mult prea devreme. Imaginea unicului
Nu e în schemă
Şi nici nu ţine de Magazinul de Timp
Încercaţi la apus într-un alt anotimp
Vi se revelă, desigur, un soare
Înconjurat de atâta candoare
Încât răzuliţele care-l străbat
Vi-l vor da negreşit pe-acel unu-ntrupat

Avem timpul cărării, umblării, vederii
chiar şi-al greutăţii (cereţi-l pe-al mării)
avem timpul florii şi timpul desfacerii
Dar nu timpul unic, suprem, zis al coacerii
Avem timpul calului înainte de naştere
Sau timp suspendat într-o minus cunoaştere
Avem de-ajuns timp pierdut, timp găsit
Şi chiar pentru unii timp fără sfârşit
(De fel se livrează sub forma istoriei
Naştere-moarte, en gros, şi memoriei
Îi rămâne foarte puţin. Puţin ţintirim)

2
la orele două sfios întrebai
dar dublul, sosia ori cuplul, îl ai?
de Doi întrebaţi mi se pare un risc
în braţele noastre veniţi prea la fix

Niciodată doiul nu se lasă-ntâmplat
Eu nu auzit-am, poate bărbat cu
fiinţa iubită să fie în lume

Dar dublul, sosia ori cuplul sunt glume
Verdele nu se potriveşte cu frunza
Barem unu cu unu, copil cu lehuza
Nici vântul cu aer, lumina cu steaua
Uşurinţa cu zborul, greu cu ocaua
Nimic nu se potriveşte cu doi. Doiul e fix. Nu putem înapoi
Şi nici înainte prin timp judeca
Dacă mâna e-a cincea, dacă apa e grea
Pentru doi timpul este mult prea precis
Încercaţi magazinele pentru dor, pentru vis
Acolo se-ntâmplă ca inima, una
Să fie alături de alta într-una
Afară de asta se poate cuvântul
Să cadă odată (perdelele, vântul)
Odată cu ce denumea şi atunci
E-un doi întâmplat. Dar cuvintele-s spelunci
Unde întâlnirea cu lucrul e-ntâmplătoare
Ascultaţi-mă bine. Lăsaţi loc de mirare.

3
La ora trei hotărât am sunat
Să-ntreb de treime – sfios
copil şi bărbat, Trup, Spirit, Suflet
Să pun în rastelele pentru secundele
Cinelor mele.
-Prea târziu!
Prea târziu aţi venit
Treimea aceasta nu are sfârşit
Tată , Duh şi un Fiu
Trecut, Prezent, Viitor
Naştere, Nuntă, Omor
nu le avem

Noi, prieteni, venim prea târziu
Nu ştiu dacă cerul este pustiu
Nu ştiu dacă marea s-a săturat
de Cuvânt şi-l aruncă în peşti, greţoşat
Nu ştiu de-Nceput, Cuprins şi-Ncheiere
Dar Treiul e poate al altelor ere
dar totul e Trei, noi toţi suntem Trei
Încearcă alături te rog dacă vrei
La drumuri, la gesturi şi lacrimi
Dragi de-mi sunteţi nu puteţi să fiţi sacri-mi
Şi Treiul e-o umbră de aur mai scumpă
Decât însăşi Ideea de trei e o nuntă
Ce mult prea târziu o mai cauţi prin lucruri
Avem lăzi, avem plante şi sucuri
Dar Unu în Trei nu avem, nu se poate
De mult mi s-au pus la acestea lăcate
Ştiu că e pentru cei ce le-au fost refuzate
Şi unul şi doiul şi toate
Dar veniţi prea târziu, de altfel, magazinul
Îşi simte demult decăderea, declinul
Tot mai greu pe aceste prelungi coridoare
Întâlneşti câte-un sine, întâlneşti o mirare
Încearcă să uiţi, este unicul sfat
Dar să nu spui cumva care cum ţi l-a dat
Nu ştiu ce să-ţi spun, să te bucuri, eşti viu
Dar, voi, dragi prieteni, veniţi prea târziu