Anghel Dumbrăveanu - Niciodată uitarea

Între noi sunt zăpezi şi nisipuri.

Mâine, poate pustiuri, oceane.

Niciodată uitarea.

Sub icoana ta îmi încep ziua.

Aripa mea creşte din umărul tău.

M-au închinat mării, aprig şi pur,

Să fiu şi să nu fiu învins.

Între noi sunt zăpezi şi nisipuri.

Mâine, poate cerul căzut.

Dar bucuria de-a traversa noaptea,

Să-ţi ies înainte pe celălalt ţărm,

Unde niciodată uitarea ...

Din volumul “Diligenţa de seară”, 1978

Anghel Dumbrăveanu- Ninsori depărtate

Cuvintele scrise de mine
Sunt un fel de-a vorbi
În umilinţa tăcerii
Şi neavând cui să le dau
Le-nşir aici
Ca o mirare.
Acum mă gândesc la o sanie
Care să mă ducă prin depărtate ninsori
Până la casa aceea.
Dar totul a fost mai demult.
Cel ce-a ştiut mângâierea
Scrie aceste flori cu miros de femeie —
Un fel de-a vorbi
În singurătate
Şi-n umilinţa tăcerii.

Anghel Dumbrăveanu - Baladă

Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie seara,
Se face târziu în iluzii, vântul de toamnă
Lovește cu-amintiri uscate în geamuri.
Călătorim fără să știm ce ne-așteaptă,
Ne-nchidem mai mult în noi înșine, intrăm
Mai adânc în ținutul tăcerii de care ne temem.
Și vine vremea rememorării, vine un timp
Când atingem cu gândul lucrurile uitate,
Vine un duh care ne sperie anii cu noapte.
Vezi, Doamnă Tăcută, atâtea drumuri zadarnice
Se depuseră-n noi. Cineva nevăzut
Numără copacii uscați pe unde trecurăm,
Cineva numără stelele moarte și spaimele
Ce n-au fost prevăzute de nimeni.
Acum vine seara și suntem mai singuri
Decât în iubire. Pulpele-ți lungi au frăgezimi
Nebănuite de ceară. Mâinile tale sunt reci
Ca așteptarea neagră a lutului. Îți las
Ceea ce n-am putut lăsa niciodată:
Aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid
Ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi.
Aud cum îmi crește în ochi culoarea pământului.
Mai departe plec singur.

Anghel Dumbrăveanu - Stea

  
Mi-e sete de-un prieten în ceasu-acesta lung,
Să-l simt tăcând alături ca o vioară plină,
Să-i spun cum urc spre steaua pe care n-o ajung,
Cu tălpile-nţepate de lumină.

Pe câte zări stăpână este privirea mea !
Şi totuşi câte ceruri străine mi-au rămas.
Când aş putea prin vise să zbor pe-un colţ de stea,
De ce mă rod nelinişti la fiecare pas ?

Ca-ntr-o columnă suplă săpată în oglinzi,
În mine se reflectă tot ce-i frumos în voi.
Dar ce-nţelegi din toate şi-n cântec ce desprinzi
Ca să rămână sensul întineririi noi ?

În fiecare seară lăuta veche-mi sparg
Şi muzici mult visate se sting cu vaier lung.
Ce vânturi reci pîndi-m-or când plec din nou în larg
Spre steaua mea înaltă pe care n-o ajung ?

Anghel DUMBRĂVEANU - O cană de apă

   
Atât de des mi-am spus că e târziu,
Că anii îmi răpiră mirarea vorbirii,
Că vine mereu cineva, noapte de noapte,
Luându-mi femeia
Şi ducând-o-n uitare. A trebuit
Să caut mereu. Mai mult singur am fost
Pe malul unei ape, cioplind chipul iubit
În lemnul unui cuvânt.
Şi nu mai pot să strig. Arătare,
Aş vrea să spun, om sau pasăre
Dacă eşti, vino pe mal să vorbim.
Iată-mi avutul: puterea de-a merge,
De-a privi şi de-a numi ce gândesc.
Ia-mi mersul, de vrei, şi vederea,
Îţi dau şi puterea vorbirii-
Viu, voi vedea şi voi merge,
Voi vorbi cu gândul, cu semne pe care nu le cunoşti,
Dar lasă-mi femeia-nu-i pune pe faţă
Pânze de umbră, nu-i pune durerea-n priviri,
Las-o să umble divin printre aceste lucruri,
Să-mi aducă o cană de apă de la marginea lumii.
Însă e foarte târziu, se lasă amurgul
Şi nu mai am mierea de ieri a vorbirii
Şi stau pe malul unei zile, tăcut,
Cioplind în lemnul unui cuvânt
Chipul femeii care-a plecat
Să-mi aducă o cană de apă.           


(1973, din vol. Mirarea vorbirii)