Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Cezar Baltag - Aixo era y no era





Ce rămâne din noi
după ce privim bolta alături de o femeie
și ne trezim uimiți de atâta liniște împrejur
să fii... să stărui...
aici unde umbra e ve
șnică. Nimic mai mult decât o
respira
ție în care se unesc
timpul
și lumea,
decât lumina într-o femeie oarbă,
nimic mai mult, numai setea
de a stărui în fiin
ță

aixo era y no era

Ce rămâne din noi, după ce
zbuciumul pleacă? A fi sau a nu fi:
Golul infinitivelor se de
șiră... A trăi, a dormi
sau poate a visa... Odată ca
niciodată,
dar nu acum. Zilele, nop
țile,
î
și topesc dunele de nisip în largul deșertului
și umbrei nu-i mai rămâne
decât
să intre în visele tale

Ce rămâne din noi, după ce
amiaza se cabrează? Văl de aur
și fericire, ceas iluzoriu, val care fumegă dar stăruie
și-mi pune pe inimă o piatră
albastră: zile
și nopți și zile și nopți
fâlfâind de-asupra propriei pierderi
cu toate visele întregi,
dar fără o formă de silex
și fără un strigăt

aixo era y no era

Ce rămâne din noi, iubito,
după ce dragostea pleacă?
Mă bucur, mă pierd, mă duc departe
roste
ște pasărea fără nume...

Eu nu sunt din lume,
șoptești. Cerul și pământul vor
trece. Dragostea mea, nu.
Târâi
șul șarpelui, răspunde ecoul
Pulberea pământului

Real în totul, începutul fără margini, jocul
imaginar:
un
șarpe de lumină se scutură
din sine însu
și,
speran
ța șovăie și se ridică din praf,
triste
țea unui ochi gigantic sau
pasărea ce vine
din înaltul cerului
și aterizează
aici între plămânii mei
și răsufletul lumii

aixo era y no era

Sosită când lumina moare, umbra ta, Doamne, ar
face
și stelele să plângă
și pietrele să înceapă să cânte
și ogorul arat.
Credin
ța începe să se zbată
ca un zmeu de hârtie
spiritul coboară gata să zboare târziu;
se ive
ște pasărea
ce vine din înaltul cerului
aici, între plămânii mei
și respirația lumii

aixo era y no era

Ce rămâne din noi, după ce explodează
cuvântul în hematii,
în carne, în bezna trupului
sortit
și după aceea să meargă, să sângere,
să vorbească,
să existe,
să facă dragoste:
- vara
și toamna vor trece,
dragostea mea nu.
„...
și pasul gândacului”. Dragostea nu.

Ce rămâne din noi, după ce, pustiit de iubire,
ca mursecat de leii de
șertului, privind
cu văzul altei iubiri,
respirând prin gura altcuiva, respirat
de altcineva,
ne amintim dintr-o dată de explozia
stelei din care
am coborât aici,
cât un fir neînsemnat de nisip
în albia lumii,
luminos
și greu
de eternitate

aixo era y no era

Ce rămâne după ce ai iertat
tot ce era viu,
și viața, și moartea, și iată
ele vin năvalnic spre tine abia acum
când tu te pierzi
în vântul care tremură cald ultima frunză
de anul trecut
în vârful stejarului?
Ce rămâne din tine, după ce,
sărutat în somn prin fereastra deschisă
de fo
șnetul de aripă al unui înger în trecere
ți-ai amintit de apele care au curs, au tot curs
în grădina aceea de început,
de mult, la facerea lumii?

aixo era y no era

Ce rămâne din tine, Doamne, când toate
ale lumii au amu
țit
și te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii albastru
și nu mai ești decât
lumina singură care îmi
ține cântecul?

Ce rămâne din rost când bezna
de dincolo de rost
e numai lumină?


Lucian Blaga - Lauda suferintei

Lucian BLAGA - DORUL

Radu Gyr - A venit si aici Craciunul - Tudor Gheorghe

Radu Gyr - Iisus în celulă


Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...
 

Radu Gyr - Iisus din celula

La Bethleem, colo'n jos! - Corul Madrigal dirijor Marin Constantin

George Coşbuc - Iarna pe uliţă


A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe rîu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii,
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abea, abea;
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi să ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc—să mi te ţii!
Colo, zgomotoasă gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

—„Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post—
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!“

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin—
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţereşte rău bătrâna
Pentru micul Barbă-Cot,
—„Aţi înnebunit de tot—
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!“

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu, cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâni:
—„Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câni!“

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi cânii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

—„Ce-i pe drum atâta gură?“
—„Nu-i nimic. Copii ştrengari.
—„Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!“
 
 

George Ţărnea - Reflex 76


Purtăm în noi destule amintiri
Din caruselul fostelor iubiri,
Să nu ne fie dureros de rău
În viaţa mea, cu adevărul tău,
În carnea ta, cu gărgăunii mei -
Şi, iată-ne căzuţi, ca nişte zei,
Din cerul poeziei pe pământ,
Să ne schimbăm cuvântul după vânt,
Să ne purtăm iubirea după căi
Care, oricum, nu-ncap în ochii tăi,
Care, oricum, nu trec prin gândul meu,
Dar... se întorc la cineva mereu.


din Cartea Claudiană (110 poeme reflexive)
 
 

George Ţărnea - Deloc zgârcit la dăruit cuvinte


George Ţărnea - Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
Mă văd legat la ochi şi pus în fiare,
Cu unul care-a tâlhărit din plin
Prin gropile cu blusturi şi pelin,
Pândind iubiri subţiri la drumul mare.

Dar nici aşa nu-mi vine să mă-nclin,
Uitându-mi pofta de furat fecioare
Să-mi duc blestemul vieţii pe picioare,
Chiar dacă paşii mi se-neacâ-n slin.

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
Şi fericiri de-o zi şi mângâieri,
N-am izbutit nicicum să fiu cuminte,

Tras înapoi mereu de câte-un ieri
Dezmoştenit brutal de cele sfinte
Şi-ncununat cu fuga-n nicăieri.


(“Cartea cu iubiri secrete, 183 sonete”, Editura Tanera, 1994)
 
 

George Ţărnea - Egloga destinului tragic


Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput

Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!


(“Poeme supărate rău” Editura Helicon, 1996)

George Ţărnea - Reflex 109


Mai pune-o vorbă bună, dacă vrei,
Pentru această vară, pe la zei,
Să nu ne-o ia de tot sau prea curând!
Şi, dacă ne iubim de-o vreme-n gând,
Mult mai solar, mai tandru, mai frumos
Decât am face-o, tăvăliţi pe jos,
Prin iarba obsesivei despuieri;
Învaţă să spui mâine în loc de ieri,
Acoperindu-ţi braţele cu flori
Şi, mai ales, să nu-ndrăzneşti să mori!


din Cartea Claudiană (110 poeme reflexive)

Elena Farago - Iubeşte-mi mâinile


Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

Octavian Goga - Bătrâni



De ce m-aţi dus de lângă voi?
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior de plug,
Să fi rămas la coasă...

Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stâlp la batrâneţe.

M-aş fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi...
Cum m-ar cinsti azi satul...

Câţi ai avea azi dumneata
Nepoţi, să-ţi zică: „Moşu...”
Le-ai spune spuză de poveşti...
Cu Împăratu Roşu...
..................................................

Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plânge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plânge tata...

 
Luceafărul, Budapesta, 1 decembrie 1902
Din volumul „Poezii”, 1905 

Vasile Alecsandri - Cântecul gintei latine


Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,
Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Și pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se mirează-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte
De-ale pământului comori
Și mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribilă-n mânie
Când brațul ei liberator
Lovește-n cruda tiranie
Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
„O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!


Radu Gyr - O, brad frumos


O, brad frumos, ce sfânt păreai
în altă sărbătoare.
Mă văd copil cu păr bălai
şi ochii de cicoare.
Revăd un scump şi drag cămin
şi chipul mamei sfinte,
imagini de Crăciun senin
mi-apar şi azi în minte.
Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
În vis zâmbeşte ca un crin
copilul de-altădată.
Întregul cer era deschis
deasupra frunţii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
şi numai scrum din stele.
Copil bălai, Crăciun şi brad
s-au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe-ngălbenite file ...
Azi nu mai vine Moş Crăciun
cu barba-i jucăuşă,
ci doar tristeţile mi-adun
să-mi plângă lângă uşa ...
În bezna temniţei mă frâng
sub grele lespezi mute,
şi-mpovărat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
se cerne prin zăbrele
şi-mi pare temniţa mormânt
al tinereţii mele ...



George Coşbuc - În seara de Crăciun


Afară ninge liniştit,
În casă arde focul;
Iar noi pe lângă mama stând,
Demult uitarăm jocul.

E noapte, patul e făcut,
Dar cine să se culce?
Când mama spune de Iisus
Cu glasul rar şi dulce.

Cum s-a născut Hristos în frig,
În ieslea cea săracă,
Cum boul peste el sufla
Căldura ca să-i facă.

Cum au venit la ieslea lui
Păstorii de la stână
Şi îngerii cântând din cer,
Cu flori de măr în mână.

Octavian Goga - Crăciunul copiilor


Dragi copii din ţara asta,
Vă miraţi voi cum se poate
Moş Crăciun din ceriu de-acolo
De le ştie toate-toate…

Uite cum, vă spune badea…
Iarna-n noapte, pe zăpadă,
El trimite câte-un înger
La fereastră să vă vadă

Îngerii se uită-n casă,
Văd şi spun – iar Moşul are
Colo-n ceriu la el, în tindă,
Pe genunchi o carte mare…

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil şi ce purtare…
Şi de-acolo ştie Moşul,
Că-i şiret el, lucru mare.


Radu Gyr - Moş Crăciun


Tu iarăşi ai, om bun de azi,
Crăciun, cu ramuri verzi de brazi.
Colindul Sfânt tu iar îl ai,
Din glasuri coborând din rai.
Azi iarăşi vine Moş Crăciun
Cu obiceiul lui străbun,
Cu Dalbe flori şi Moş Ajun
Şi zeci colinde de Crăciun.
La Pruncul Mic, şi Luminat
Cu toţii merg la închinat,
Tu om al veacului de’acum,
Opreşte-te puţin din drum,
Căci vreau şi eu acum să-ţi spun,
La geam, Colindul de Crăciun.
Să ştii şi tu că Dumnezeu,
Făuritorul tău şi-al meu,
Dintr-o Fecioară-I zămislit,
În iesle, pe pământ venit.
Şi azi se naşte pentru noi,
Noi, fii ai vremurilor noi.
Mereu să credem cu temei
Noi, oameni din mileniul trei,
Că Moş Crăciun dac-a venit,
De Dumnezeu ni-i dăruit.


Nichita Stănescu - O Recitare (Playlist)


Nichita Stănescu - Cântec de iarnă (Winter song)

Nichita Stănescu - Chipurile şi glasul Poetului

Nichita Stănescu - Iacob şi îngerul

Nichita Stănescu - De dragoste


Cezar Ivănescu, Rosarium (Legenda aurea)

Nichita Stănescu - Rugăciunea


Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul  
şi întoarce-mă cu faţa  
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă  
şi spală-mi inima  
şi toarnă-mi aburul sufletului,  
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă  
şi ridică de pe mine  
trupul cel nou care-mi apasă  
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă  
şi ridică de pe mine  
îngerul negru  
care mi-a îndurerat caracterul.

Romulus Vulcanescu inedit en dialogue avec Cleopatra Lorintiu

Romulus Vulcanescu-inedit 2/4 dialogue avec Cleopatra Lorintiu

Romulus Vulcanescu - inedit 3/4 dialogue avec Cleopatra Lorintiu

Romulus Vulcanescu - inedit 4/4 dialogue avec Cleopatra Lorintiu

Gheorghe Tomozei evoqué par Cleopatra Lorintiu 3/3

Gheorghe Tomozei evoqué par Cleopatra Lorintiu 2/3

Gheorghe Tomozei évoque par Cleopatra Lorintiu1/3

Marin Sorescu - Eu, neabătutul


Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi şi jumătate de la cei douăzeci... Nu mă mai mobilizeaza cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni Până la... Nu vibrez la magistrale De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu (Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme) Nu înfierez Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite) Nu mă iau la întrecere. Mă lasă rece graficul recoltelor bogate , De la "Însămânţările sunt în toi", până La "Mai sunt două zile până la încheierea secerişului" Şi până la "Totul pentru export". Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate Nu mă angajez ferm, Ştiu ce înseamnă actuala etapă şi fără să mi se urle În ureche, Ştiu încotro ne îndreptăm cu paşi repezi, Îmi dau seama unde am ajuns, Cunosc bine sacrificiile, Un singur gând, un singur ţel, o singură voinţă Mi se pare prea puţin pentru o singură viaţă! Sunt hăt departe de deplina satisfacţie, profunda recunoştinţă...
Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund... Nu acţionez neabătut... Intuiesc bine că vreţi să mergeţi şi mai departe, Nu contaţi pe mine! Nu mi-am propus ca obiectiv strategic Edificarea. Nu contaţi pe mine!
Ţelurile sunt prea măreţe, Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă, Ce însemn eu pentru voi? Eu nu sunt decât poporul român ¬Nu contaţi pe mine!

Alexandru Lungu - Prin văi străine



1

Nopţile prin văi străine seamănă cu liniştea unei flori înjunghiate cu ţipătul unui arbore împăcat * când e nevoie de altceva decât de cuvinte se lasă noaptea * umblă nori ciungi se târăsc ceţuri rămase fără picioare * cine mai ştie ninsorile adevărate ale lumii? * istoria e o glumă neagră pe masa albă a călăilor.

2

Şi cine îşi pune capul sub aceste adieri cine poartă mărturie? * între firul de iarbă ucigaş şi jertfa văzduhului nu mai e nici o sabie * doar şerpii mai urmează cursuri serale de caligrafie * minciuna adoarme în mărul înnoptat al căutării * în timp ce caii cad în genunchi nu e nici o mirare că frumuseţea îşi pierde chipul.

3

Adumbrind se pierd păsări galbene în pahare tot mai adânc ca într-un dulce cimitir metafizic * istoria nu mai avea de fapt de mult nici un nume * poate că mărăcinii crescuseră din uitare pe mormântul ei * deşi cu o clipă în urmă i se auzea geamătul şi călăii amuţiseră * aşa mă tot gândesc pierdut pe nopţi prin văi străine.
 
 
Din revista Limite, nr. 23, 1997
 
 

Alexandru Lungu - Armura de aer



Sărut
pieziş

Câteodată iarba se întoarce
împotrivă-mi
râurile pornesc înapoi pe priviri
săpându-mi în orbite
albii inverse răni de os adânc
dat totul e o părere
adevărul nerostit
nesfârşit adevărul
e întotdeauna altul
eu sunt somnul firii veghea răsturnată
şi mă nasc mereu
şi mor de fiecare dată
ca o rază a însingurării
sărutând pieziş
creştetul şi tălpile lumii.

Urcuş

Şi când codrii fără lacrimi
îşi întorc
înspre noi
priviri de aramă
spaime de argint
asemenea unei turme de nouri intrând
într-un staul albastru
şi staulul acela
când e cerul
topit în osul de boltă al soartei
atunci
se aude respirând într-o depărtare
dinăuntru
taina zămislirii noastre
şi a nesfârşitului şir de iubiri
din care
c d
o n
b â
o c
r
u â
m
în ochiul legănat al făgăduinţei.



Somnul tău iarăşi

Niciodată nu mi-au trecut
prin gând obiecte
mai fragede mai instabile
mereu
gata să lunece
dincolo de propria lor margine
în neant
niciodată nu mi-au căzut
în mână vise
mai dense mai clare
în nesecata lor metamorfoză
şi mai înşelătoare
totuşi
a decât somnul tău f
e cu părul de cocori galbeni e
m cu gâtul de fântână răcoroasă m
cu umerii de fluturi de mentă e
a cu sânii de sâmburi de aer dulce i
i a
e
m m
e e
f a

Azi noapte somnul tău
se arătase
plin de copaci volatili
de rouă obosită de pietre blânde
prin amprentele lor
tremurătoare
alergau mistreţi de răcoare
în adieri speriate
lilieci de ceaţă
cădeau
sfâşiaţi de visare
în timp ce
târâtoare păsări de hidrargir
înaintând spre nadir
răneau obrajii orbi
şi atât de sticloşi ai melancoliei

Îmi amintesc încă
şi şerpii aripaţi de cloroform
ce ţi-au mişunat
cu guri de moarte
cu ţipete albe
cu patimă mută
toată noaptea
prin mişcarea abia perceptibilă
a somnului tău
ca un cuib de tăgadă plutind
peste fruntea mea
de veghe neagră
în aşteptare în deznădejde

Îmi amintesc încă
şi de aceea nu mă întreba
de ce
privirile mi-au rămas
deasupra
ta
aninate
ca o ploaie retezată
la jumătate
ca o lumină sugrumată
în calea ei
şi de ce
cuvintele dintre noi
îşi tremură absenţa tânguitoare
într-o tăcere atât de albastră.


Avertismentul umbrei

Să nu te încrezi
în astâmpărul florilor
ele vor rupe
mincinosul armistiţiu de seară
să nu te laşi înşelată
ele vor arunca în aer curând
străjile de umbră scuturile de tăcere
care te apără

Volatile iscoadele
de pe acum se aud strcurându-se
tiptile
prin suspine şi fluturi

Şi vor năvăli pe ascuns
adieri de pirzanie
miresmele ucigaşe
cuţitele de polen
şi alte arme albe ale trădătoarelor flori
în miezul ameţit al nopţii
rănindu-ţi
sânul
cu o îndurerare de neînţeles
în îndurarea lor pierdută.


Un noroc
orb

Între pietre de vis
măcinând
puzderii de fluturi de treflă
într-o dulce spaimă silesc
norocul
să-ţi ningă să-ţi crească
la umeri
o iarbă mereu enigmatică
la mijloc
un şuier de şarpe blând
la picioare
o
cădere
de pasăre triumfătoare

Şi ning aşa prin cerul tău
nevăzut
un semn făcându-mă că uit
ce fel de noroc ni se macină
între priviri
un noroc orb
de fluturi de treflă
fără drum fără zbor
o mângâiere duioasă
prin toată asprimea timpului rănit
o dezmierdare neagră
prin îngheţul tot de nenoroc al pierdutului plâns.


În sărut

Şarpe de văzduh trandafiriu
trecând spre mine
o punte răcoroasă de miresme
măr rostogolit de uitare
pe iarba timpului
stol de păsări înclinate
lunecând mereu
spre polul magnetic al tăcerii
şi noi rătăciţi amândoi
în sărut
când echinocţiul de toamnă
cumpăneşte
lumina şi umbra
cu umerii tăi
într-un nevăzut şi cosmic balans.


Atâta
am
nins

Noaptea
prin noi trece acum
ca viscolul foamei prin lupi

Atâta am nins
unul şi altul
altul prin unul
şi parcă altul prin noi
că am ajuns şi sufletul să ni-l ningem
în dragoste
cu fulgi imenşi de tăcere

Un suspin prelung
de vifor târziu de spulber orb
ca de departe se aude
viscolind prin noi
strecurându-se
cu o sălbăticie îngenunchiată
prin oasele albite de dragoste

Nu te uita înapoi
din sufletul nostru nins
o c h i i g o i a i s i n g u r ă t ă ţ i i
sclipesc
îngrozitor de aproape.


Iarna
oblică

De-a stânga tăcerii
prin trupurile
iarna
noastre uitate
sticlindu-şi
rigoarea fără tăgadă

Niciun fulg de omăt
n-ar putea fi imaginat
în afara căderii sale nevisate
prin alt timp
fără ore
timp numărat
fără de soţ
întotdeauna
o n
b i
l n
i g
c â
n
î d
n
s
p
r
e

O ninsoare fără de nume ne caută
de uitare vom fi iarăşi
atât de adânc
troieniţi
până la hotarul mişcător al tăcerii



Infraroşu

Trecând de spectrul vizibil al iubirii
un foarte profund trandafir
infraroşu
mi-l smulg din crucea trupului
exact de acolo de unde ni se pare
că sălăşluieşte sufletul
când ne îneacă tristeţea

Ridic din mine acest trandafir
invizibil
până la primejdia
de a-mi pieri gura de a-mi seca ochii
într-un foc transparent
ca aerul
cel mai limpede şi mai pur

Las să mă piardă acest trandafir
infraroşu
pentru ca să te pot
fără ochi privi
striga fără gură
în timp ce-ţi arunci părul
într-o despletire oarbă
de lăstuni aprinşi de păduri topite
de râuri înspăimântate
alunecând
pe faţa nevăzută a lunii.


De timp
uitat

Timpul uitat prin noi
aşezat
pe semne pe oase
pe nesimţite a crescut
asemenea unor cristale nostalgice
de vis transparent

În păsările moi de ceaţă
sună prelung amintirea
un zvon rănit de întoarceri
zvâcnind
de parcă
fiecare pas ce ni-l clatină
înclinarea acestor drumuri târzii
din adâncul nostru stârneşte
un clopot şi altul
o cascadă de clopote

Şi în timp ce trecem prin toamnă
gândind
că nu ne-a rămas
decât dragostea
oasele noastre vibrează prelung
de timp uitat
de nostalgii cristaline
făcând să zvâcnească o moale durere
în ceaţa din păsări.


În umbra urmei

În vreme ce îmi pierdeam aripile
şi nopţile se târau în genunchi
şi eu le imploram zadarnic:
ridicaţi-vă !
luaţi pildă de la mine
nu vedeţi oare ce drept mă înalţ
ca un stâlp al ruşinii ?

...în vreme ce timpul se auzea căzând
în rotunjimi putrede de văzduh
asemenea merelor neculese
prin toamne neiertat de târzii
şi eu mă lăsam
umblat bântuit
de mii de
şerpi monştruoşi termite cuminţi
ce luaseră numele căinţei

…în vreme ce eu păream a fi
un revers al iubirii
tu
treceai o pustietate albă
părând însuţi a fi arderea
vineţie şi volatilă
a
unui viscol unei ninsori
unui crepuscul

Şi nu mai aveai de unde să visezi
marele păcat
trandafirul pe care-l prefăcusem
în pasăre
pasărea pe care o preschimbasem
în arici de rouă în umbră de jder
în amintire pierdută
călătorind
cu sânul tău prin uitare
o cupă de ceaţă spartă o gură de moarte dulce

Tu de mult respirai
un văzduh nefiresc
şi nu mai aveai cum să mă vezi
aieve
în urma umbrei
în umbra urmei
pe mine şi noaptea şi căinţa
şi crima de a fi strivit
în dinţi
clipa ca o frunză pe apă
şi păcatul de a mă fi lăsat
până la capătul meu şi al lumii
copleşit de iubire.


Din
privire
afară

În acele ceasuri
din privire afară de palide
când se face
într-o clipă fără iertare
o iarnă adâncă
liliecii surprinşi în zbor
încremeniţi dintr-o dată
de neantul rigid al văzduhului
îmi cad
o ploaie încă vie
o grindină încă înspăimântată
pe suflet
şi arici abia mai au timp
prinşi în tranşa lor hibernală
să ajungă
orb lunecând
în oasele mele târzii
ascunzându-se
în scorburi de somn
în îngeri pentru cine ştie ce
crime imaginare
condamnaţi la ninsoare
aleargă pe jumătate morţi
de frică
tot în mine să se ascundă
şi se împiedică
câte unul
de frig
şi până să se ridice acela
cade altul
altul cade
astfel că mereu
până să ajungă în mine
e un înger căzut în preajmă
pe lespezile acelor ceasuri palide
pe câte un înger înfricoşat
ningând
câte puţin
o fulguire abia vizibilă
din nevăzute răni îngereşti

Scorburile de somn
spaţii de uitare
se deschid în mine
adânci
pentru toată suflarea
în acele ceasuri palide
dorm peşti pustii
în îngustele golfuri din degete
pupe oarbe de fluturi
prin sânge se surpă
păsări-şopârle şi şerpi aripaţi
semănând a lupi aducând a oameni
străjuiesc picotând de-a lungul nervilor
santinele de somn
liliecii pe suflet
aricii pe oase
şi-n cele din urmă
şi îngerii condamnaţi la ninsoare
evadaţi în ultima clipă
de sub ghilotina frigului
de sub ştreangul norilor
în mine adorm zgribuliţi
de-a dreapta cei pe drept
de-a stânga cei pe nedrept
condamnaţi
pentru crime imaginare
de-a valma
cu acele făpturi
semănând a lupi aducând a oameni

În toate ascunzişurile
îmi doarme
sub paloarea acelor ceasuri
stinse de mult
toată suflarea
numai eu de necrezut
(un arbore de insomnie
o răsuflare a neuitării
ar spune poeţii)
veghez
asupra acestor câmpii absente
privind
cu o înduioşare ucigaşă
cu o revoltă fără glas
punctul mort
dintre mine şi lume
din care în fiecare clipă
urmează să apară
copleşind toate spaţiile
un ocean de sunete necunoscute
şi o sălbăticie de culor pe care
nici un ochi
nici o dată
nu a fost
din privire afară
îndestul de singur şi adânc
să o vadă.


Întoarcerea
melancoliei

Ploile de altă dată au rămas
fără trup
nici măcar tăgada ruginii
nu le mai primeşte
şi noi
oamenii
supravieţuim
aşa ori cum
de parcă un simţământ
venit de departe din noi
ne-ar chema să murim
în nu se mai ştie ce cuvinte
golite de lume

Astfel că seara într-un târziu
când se lasă o pulbere pâcloasă
peste lume
şi începe să se audă
de foarte aproape
iarăşi
cum râme frumoase
ca urmele ploii uitate de mult
fac dragoste
alunecând pe un obraz necunoscut
şi câtiţe cum
blânde şi moi
ca o împăcare surpată
scâncesc duios
făcând iarba să se încline
nespus de ciudat
mai ales deasupra mormintelor vechi
noi aproape
nu auzim aceste semne
în forma lor adevărată
şi ni se pare că nu-i decât melancolia
poate

Ea trebuie să fie negreşit
melancolia
despletindu-şi părul palid şi moale
asemenea unui nor mătăsos
deasupra capetelor noastre
negreşit mâna ei
este
aceea care
cu degete subţiri tremurătoare şi triste
ne ascunde acum
câte un ou de cenuşă dulce
în piept
ca într-un cuib speriat
în timp ce se aude
din ce în ce
mai clar mai aproape
suspinul de dragoste lungă
al frumoaselor zile
şi se simte
ştergându-ne duios obrajii
spaima anilor duşi.


Ariciul
poştal

Frumoasă de neuitat
a fost ziua
în care am găsit în cutia poştală
ariciul

De fapt nu era
cum l-am zărit în prima clipă
scăldat în lumina surdă a logicii formale
nu era un arici
ci se arătau doar rămăşiţele lui
nepământeşti

Un
arici mort
superb superb
înrudit blând cu moliciunea unei actinii
dar şi cu orgoliul trandafirilor amărui
noaptea murind
pe pieptul femeilor
un cadavru dacă se poate numi astfel
aproape sublim
evadat din legile surde
ale putredei degradări
un stârv înmiresmat de un farmec ameţitor
pe care şi astăzi îl păstrez
ca pe o fascinantă floare presată
într-o carte nescrisă

Superb aproape sublim
ariciul mort
din cutia poştală
frumoasă de neuitat a fost
cândva ziua aceea
după care mereu
iarăşi şi iarăşi
aceleaşi scrisori
maculate de ştampile
de şiretenii mediocre
aceleaşi rânduri lungi şi târzii
pustiite cuvinte
pe care oricând le pot citi
fără a desface vreodată
maculatele plicuri.


Trenul
cu
păsări

Să vină să cadă
mai curând
să se lase să coboare
seara
ceasul de cumpănă
agonia lină a luminii
când anonime încă
stelele se înalţă din fântâni
zgârâind faţa nevăzută a lucrurilor
de se aude
un suspin ca de înger bolnav
ori poate văzduhul înecat
într-un plâns bucuros
de se simte
înclinarea pământului pătrunzând
în suflet
asemenea unui cuţit de umbră piezişă
ori unui bulgăre de mister
lunecând
pe povârnişul de neiertat al melancoliei

E prea limpede încă
minciuna oglinzilor
să se facă seară
mai curând
mi-e sete să privesc în zare
cum se nasc din neant
homunculii de mentă ai asfinţitului
şi cum îşi devoră
unul altuia
volatilele trupuri de răcoare
în timp ce un tren trece undeva
foarte departe
dincolo de zare
purtând într-o nesfârşită călătorie
păsări obosite
cu feţe necrezut de omeneşti
păsări femei păsări bărbaţi
picotând
în tremurul monoton al trenului
dar păstrându-şi acea încordare absentă
acel abur de spaimă visată
care învăluie întotdeauna
neprevăzutul călătoriilor

E foarte ciudat şi nespus de plăcut
într-un răstimp anume
al agoniilor blânde de seară
dacă rostesc un cuvânt
în gând
orice cuvânt simplu
luat în miezul său curat
decojit de amăgirile
în care l-a sufocat veacuri de-a rândul
istoria
e aproape înspăimântător
că păsările obosite
femei bărbaţi
în călătoria lor nesfârşită
mă aud foarte bine
şi înţeleg foarte limpede
cuvintele ce le rostesc
fără voce
când stelele se înalţă din fântâni
zgârâind faţa nevăzută a lucrurilor
cu toate că eu voi sta
întotdeauna
aproape nemişcat
aici
în văzduhul înecat de plâns
al serilor
şi nu voi uita niciodată
cum nu mi-a fost dat
nici până acum să văd
trenul ce trece
undeva
foarte departe dincolo de zare

Să vină să cadă
mai curând
seara
sunt sigur că şi de astă dată
obositele păsări
purtate într-o nesfârşită călătorie
păsări femei păsări bărbaţi
mă vor auzi
îmi vor înţelege cuvintele
rostite în gând
şi răspunsul lor va fi
acea înclinare de umbră
în suflet
şi tăcutul bulgăre de mister
lunecând
pe povârnişul de neiertat al melancoliei.


Greieri
murindu-mă

Cimitirul de greieri
îşi plouă
tăcerea singurătatea pustiul
în părul meu
umed de aşteptare greu de întuneric
şiroaie lungi de noapte
se scurg nesfârşit
pe obraji şi parcă ar fi
uitat de mult
un plâns străin
pe gât şi
pe umeri şi parcă ar fi
un timp bonav
tăinuit până acum
de mii de ani la picioare
o pată mare şi adâncă
în care s-ar putea să se arate
şuierător şi magnetic
şarpele fără de nume
menit
să atragă să înghită
ca pe un ou sorbindu-l
sufletul lumii
din care s-ar putea să se înalţe
cu frunza mustind de spaime
copacul fără de lacrimi
sortit
să alunge morţii
să legene
cu foşniri secrete cu adieri amare
prelungile stări de veghe
când cimitirul de greieri
îşi plouă
pustiul singurătatea tăcerea
împresurându-ne

O pată adâncă şi mare
îmi creşte mereu la picioare
aşa cum stau
de veghe
aproape nemişcat
deşi toţi greierii
lunecându-mi din păr
pe obraji pe gât şi pe umeri
se scurg în şiroaie
murindu-mă
o pată adâncă şi mare
ca de sânge vechi ca de vin târziu
în care zadarnic nădăjduiesc
să văd altceva
în afară de somnul
iubirii mele
dormind în mine uitată
de mult
în afară de somnul ei călătorind
aproape sferic şi neomenesc.


Ipostaze
de umbră

Călare pe propriile umbre
bine înfipţi cu pintenii
în coastele orgoliului
trec mereu
cavalerii poeţii frumoşii
trâmbiţând:
iată-ne aceştia suntem
ştim totul
despre noi despre lume
splendoarea noastră
începe cu noi şi nu se va sfârşi
niciodată

Eu în fiecare dimineaţă
vrând s-o ocolesc
mă împiedic de propria-mi umbră
şi o rană se deschide
între noi
şi nu mai ştiu nimic
şi iarăşi lumea o iau de la capăt
şi mă încep pe mine însumi
cu tălpi temătoare păşind
în necunoscut.


Monolog

Pustie lucrare
alunecare a nemişcării
se prelinge umbra umedă a igrasiei
prin simţăminte

Într-o surpare măruntă
se cojeşte şi cade
tencuiala de pe cuvinte
îţi spun
în cărămizile vechi
e topit adevarul

Nu mă lăsa să rătăcesc
fără nicio vină
bucuria iar îmi cade
de pe suflet
ca tencuiala lunecând
de pe cuvinte
îţi spun
nu mă lăsa să mor
în cetatea uitată
în oraşul nevăzut.


Cu inima
Vraişte

Noaptea mi se deschide
răsturnată
sub paşi
ca o stradă pustie şi largă
ducând
lunecând
către o margine de necrezut
foarte sigură
totuşi totuşi
foarte exactă
către o margine fără nume
unde nu-i
niciun sfârşit întristat
de oraş căzut în genunchi
niciun început visător
de nesfârşită câmpie

Şi umblu aşa pe noapte
printre case
singure târzii
în ore atât de
închise
uşile toate
deschise
cu inima vraişte umblu
şi uşile toate atât de târzii
legănate se lasă
deschise bătute
se lasă
într-una mereu
de un vânt fără noimă

Se aud balamalele
triste scârţâind vechi
fire de nisip
curgând pe oase
un râu veninos
un timp întors
ce mă poartă
într-una mereu
lunecând
către o margine de necrezut

Poate dincolo
de uşile singure
deschise vraişte
în casele acestui negru târziu
până de curând a murit cineva
părăsit uitat
şi eu trec
acum
fără să ştiu
fără să vreau
cu inima vraişte
tocmai prin moartea aceea
şi eu trec
uitat părăsit
tocmai acum
către marginea de necrezut
unde nu-i
niciun sfârşit întristat
de durere căzută-n genunchi
niciun început visător
de nesfârşită melancolie.


Până
la
capăt

Râuri ascunse într-o neagră plutire
pe sub somn
ne răpesc îndurarea timpului
într-o pieire neînţeleasă
de flori suspinate de ofelii neplânse

Aceasta e
noaptea îmi spune
soarta
cu trup mirositor de femeie albă
cu oase de văzduh închegat în ispite
şi nu lăsa
îmi spune noaptea
zorile
cu ghilotina lor de lumină
vâscoasă şi tulbure
capul să ţi-l taie
iarăşi

Şi cum m-aş putea împotrivi ?
zorile trec
cu trup de femeie înmiresmată
cu tăiş de neiertare albă
peste iarba tristă a nădejdii
şi eu ajung să prives nedumerit
dimineaţa
de la o fereastră foarte înaltă
şi capul mi se pomeneşte
singur
în trezie aruncat
şi îl zăresc îndelung rostogolindu-se
asemenea unei mingi grele şi oarbe
atât de singur
de parcă la fiecare cădere sună
o amintire surdă
un ecou îndurerat
aşa cum îl văd îndepărtându-se
până la capăt
pe nesfârşita stradă pustie
ce trece prin inima oraşului fantomă
mort în urma unor nenumărate
foarte frumoase şi ucigătoare
duminici.


În alt
vis

Oraşe necunoscute
prin care am umblat ca prin vis
uneori
în zare se zărea marea
odihna ei de sare lâncedă
uneori
erau străzi care duceau
nicăieri
şi de n-am fi ţinut seama
încă un pas un singur pas
amândoi
ne-am fi schimbat deodată
într-o pală fugară de vânt

Uneori vântul alteori marea
şi întotdeauna
ascunsă ameţitoare ciudată
teama nemărturisită
că locurile acelea ne cunosc
prea bine
de când am mai trecut prin ele
în alt vis uitat
ori poate
în altă viaţă de mult pierdută.


Îngerul
clătinat

Bate o lună plină de altă lume
un viol magnetic ce înfioară
până dincolo
de adâncuri
sufletul albei nopţi înnebunite
de sine
şi se aude cum pământul silit
de o forţă necunoscută şi grea
îşi măreşte înclinarea în gol
şi se poate ghici în văzduhuri
cum migrează de spaimă păduri
cu copacii mai oblici
din ce în ce
cu frunza mai piezişă
şi se poate străvedea în fântâni
cum bisectoarea tăcerii acuma
nu mai taie nu
exact în două
tăcerea
ci o sfâşie dureros într-o parte
lăsând să se scurgă nevătămată
imensă
o l a c r i m ă

Înăuntrul acestei lacrimi pustii
ca într-o sferă de vid
mărginită
de o pojghiţă netedă
de aer sticlos
văd îngerul orb rătăcitorul
pe aripi întinse cum şchioapătă
încercând să pipăie
asimetria
tăcerii
şi e gata să leşine
îngerul
de prea multă lună plină
se clatină atât de tare
iată-l
atât de adânc se cutremură
că i se aud clănţănind amarnic
într-un spasm
continuu
solzii încordaţi ai aripilor

Îngere îngere
vezi să nu cazi
nimic nu se sparge mai lesne
ca o lacrimă
mustind din carnea tăcerii
ţine-te bine
îngere îngere
cumplit e ca niciodată acuma
potopul de lună
când unghiile morţilor cresc
de trei ori mai repede
când copiii învaţă în somn şi strigă
cuvinte ameţitoare
cu totul necunoscute
când în staule se nasc de-a valma
monştrii cei mai duioşi
frumuseţile cele mai stranii
viţei cu două capete
femei cu patru ochi
bărbaţi cu şapte suflete
când se aud în bătaia nemiloasă
a lumii
oasele fecioarelor înflorind nesăbuit
asemenea unor crini prin ninsori
când pământul se clatină mereu
în gol
şi curge un timp
din
ce
în
ce
mai
ob-
lic
faţă de sine
îngere orb îngere
ţine-te bine
pe două aripi sprijinindu-te şchiop
de marginea pustie a lacrimii
ţine-te bine
măcar până-n zori
nu-mi căde ape suflet
îngere
cu leşinul tău lunatec şi strâmb.



ne
uităm

Ceţuri se aprind fumegos
între noi
deşi foarte aproape unul de altul
părem a fi
contopiţi
într-o unică umbră

Într-o unică umbră
vedem mai mult decât se poate privi
prin tot împrejurul
deşi printr-un singur ochi am ajuns
în aceeaşi culoare veşnică
să ne uităm

Să ne uităm
paşii pierduţi fântânile sleite
oboseala
o zăpadă absentă curgând
între oasele frunţii
nu
a fost lesne

Nu a fost lesne
nu
a putut fi măcar frumoasă
clătinarea de leşin adâncita mea uitare
dard in fericire a rămas
timpul
şiroind un sunet de lacrimi
în sângele faptelor nevăzute

Dard in fericire a rămas
numai umbra numai ochiul
ceţurile dintre apropierea noastră
şi doar
mai mult decât se poate privi
tezaurul gol al singurătăţii.


De vreme
ce eşti

Parcă s-au săpat morminte
sus
deasupra caselor
mai sus
deasupra copacilor
şi norii nu le pot ascunde
parcă a crescut o iarbă
de însingurare tristă
de pierzanie blândă
sus
deasupra lumii
mai sus
deasupra noastră
şi secera lunii
n-o mai poate culca

Se face răcoare
o răcoare foarte ciudată
de vreme ce eşti foarte departe
şi totuşi
aud umerii cum ţi se zgribulesc
e ca şi cum ar muri din senin
o pasăre ori o amintire
e ca şi cum nu te-ai mai putea
întoarce în mine
tocmai în această noapte
în care toate duhurile
bune şi rele
în călătorie se află
grăbind
spre fântânile lor visate
spre vetrele lor de pe urmă

Se face frig
un frig de înstrăinare
de vreme ce eşti atât de aproape
şi totuşi
văd într-o zare pierdută
dincolo de conturul lucrurilor
părul tău sclipind
mântuit de orice îndurerare
întocmai unei frumuseţi pierdute
într-un regn necunoscut
e ca şi cum de mult am fi fost
cenuşă ori nisip
şi acum ne-am pierde graiul
pentru a ne topi împreună
într-o formă aproape perfectă
dar cât de rece
vai
e ca şi cum nu ne-am mai putea
desprinde
unul de altul
tocmai în această noapte
în care toate lucrurile
în juru-ne
se simt tremurând de dorinţa
de a fugi din moarte
cât mai mult despărţindu-se.


Somn
alb

Timp ars de frig
ceaţă prin păr
devenit ori
brumă pe buze

Dintotdeauna
a fost şi încă este
mereu
prea devreme în mine

E de ajuns iată să ascult
în cumpănă
vechi ziduri
pline de
mistere vechi
muzica lor moartă părând
şi din cenuşa orologiilor
o pasăre
se alege
tainic întoarsă
într-un ou adânc
într-un somn alb
cu coaja de văzduh intact
cu nefirea de miez rotund

Toate acestea
se petrec prin lume
atât de uşor
dar în trecerea mea vai rămân
până la durere

Dintotdeauna
timpul fierbinte din mine
sugrumat s-a lăsat
fără
nicio milă
de târziul rece din lucruri.



Reflux

Iată vine
de peste noi parcă
deşi stârnit din temerile noastre
cele mai ascunse
se arată
un reflux de timp
şi se zbate o subţiere
ameţitoare până la absenţă
a clipelor
şi nu te uita
nici înainte nici înapoi
lasă amintirile
să-ţi curgă din păr
şerpii lor înnebuniţi de sete

Şi nu păşi
nici în mine nici în afară
rămâi lipită de umbra mea
cu ochii închişi rămâi
nemişcată
ca talpa ta din întâmplare
să nu strivească
nu
căzute clepsidrele răpuse
rănite orologiile căzute
răpuse pendulele rănite
care mai pulsează încă
în jurul nostru agonizând ca nişte actinii
muritoare de spaimă mută
înăbuşite de aer
pe o plajă pustie şi necunoscută.



Restrişti

Se condensase tăcerea
de jur împrejuru-mi
asemenea unor ziduri de sticlă
era război
şi căutam în zadar
o uşă a cuvintelor
ferestrele sparte de un suspin
ori un ţipăt

Acolo unde orb de transparenţă
mă loveam de tăcere
de fiecare dată
aerul
curgea dureros un sânge incolor
şi cicatricele care se văd
acum
brăzdând carnea poemului
nu sunt decât
semnele acelor ceasuri
grindina acelor restrişti.


Margini

Lasă-mi această margine
de lume
graniţă ultimă spaţiu incert
atât cât să nu lunece
talpa mea de călător însingurat
atât cât să nu-mi cadă
capul din nori

Nu-mi fura amarnicul
fir de nisip
care-mi sprijină
sufletul
sfâşiat ca într-un masacru ceresc
de necunoscute furtuni

Toate marginile
se întorc cândva împăcate
în miezul rotund de sâmbure dulce
al unei zile târzii
în care lumea devine nemărginită.



(Cartea Românească 1973)

 

Alexandru Lungu - Ora 25


E ora 25,
Pe lângă care voi treceţi opaci,
Căreia nu-i observaţi prezenţa,
Dar pe care eu o simt
Ca pe un curent electric.
E ora 25
Străbătându-mă,
Ca o devastare, ca un dezastru
Şi mă desfigurează
Ca pe o păpuşă de cârpă
Şi mă face frumos
Aşezându-mi o transfigurare enigmatică
Pe faţă
Pe mâini
În ochii cu pupile unice,
Arzând ca un fluture.
E ora cea mai periculoasă aceasta
Când amintirile sunt nişte flăcări
Care ard degetele acestei mâini însângerate
Care pipăie forma acestor obraji
Şi se agaţă de umeri ca de un cuier
Când amintirile organizate ca o armată subterestră
Ies câte una la suprafaţă.
Profitând de ceaţa ca un gaz fumigen
de seara care a ocupat cartierul
şi trag cu pistolul în bucata de suflet care ne-a rămas.
E ora de cea mai cumplită singurătate
În odaia rece ca un fior
Evadat prin vertebre
Şi sunt singur
Ca trenul luminii
Unui om care se sinucide acum
La capătul celălalt al lumii. 


Nichifor Crainic - Rugăciune pentru pace


Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte
Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,

În abisul nopţii visu-nmiresmat

Mi-a cules miresme de naramze coapte

Slavă ţie, Doamne, pentr-această noapte.

A lăsat un înger porţile deschise,
Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,

Unduiau azurul aripi fără zbor,

În abisul nopţii năzărit în vise

A lăsat un înger porţile deschise.

Doamne, dă aevea pacea ta cerească,
Care întăreşte din fricoşi profeţi,

Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,

Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,
Şi rodeşte bobul viitoarei uri,

Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi

Cel înfrânt e-o jele care frânge,

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.


Poet anonim - Maică Românie


Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii no
ștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o
știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă
și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!


Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

Ion Caraion - Numai oamenii


Zăpada a învăţat să fie zăpadă buruienile să fie buruieni vântul să fie vânt. 
Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

George Topârceanu - Vara la ţară


Locuinţa mea de vară
E la ţară…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor!
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.

Nu există berărie,
Nici regie…
Doar un hoţ de cârciumar
Care are marfă proastă
Şi-o nevastă
Ce se ţine c-un jandar.
Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mişcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.
Şi te poartă sub escortă
O cohortă
De ţânţari subţiri în glas,
Înzestraţi la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretenţie de nas…
Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Şi-l întreabă fără noimă:
Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?…
Ale satului mari fete
Fără ghete

Ies la garduri pe-nserat…
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Nişte fapte
Care m-au scandalizat!)
Lângă foc, o babă surdă
Şi absurdă
Spune, ca şi alte daţi,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeană,
Plină de banalităţi.
Doarme-apoi adânc comuna…
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare şi rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.
Când şi când un câine urlă
Ca din surlă…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…
Dar în zori încep cocoşii,
Păcătoşii,
Că să facă iar scandal,
Să te saturi de viaţa
Şi dulceaţa
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,
Vorba mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceţi cu alai!
Meargă pictorii la ţară
Ca să piară
De căldură şi de praf!
Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate,
Daţi-mi cinematograf!
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor aşa?
Nu mai vreau ţărănci naive,
Primitive…
Mie daţi-mi altceva!
Daţi-mi, daţi-mi stradă-ngustă
Unde gustă
Omul viaţa mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Şi cu fete
Încălţate cel puţin!

Tudor Arghezi - Baroane


Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane... 



Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,



Grigore Alexandrescu - Mielul murind


Fiu al unui berbece care de mult murise,
Un miel se bolnăvise,
Mușcând din întâmplare
O-nveninată floare
Sau iarbă, nu să știe;
Destul că a lui moarte
Nu mai era departe.
Acum el își făcuse datoriile toate
Câte și le fac mieii în ceasul cel cumplit.
Mumă-sa cu durere
Începuse să zbiere;
Îl săruta, sârmana, plângând necontenit,
Și-i zicea: "Ce mi-e bună viața fără tine?
Cui mă lași, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curând și eu,
Căci pe această lume nu mai aștept vrun bine!"
"Dar ce să-i răspunz, mamă - întrebă micul miel -
De-mi va face-ntrebare
Despre a turmei stare?
Tu știi bine că el
Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă și de ceata lupească."
- "Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are șapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaște, îngrijitor la turme,
Ca să stârpească-abuzul și relele să curme;
Atâta spune-i numai și-nțelege el tot."

După acei din preajmă care îi ocolesc,

Poți judeca prea lesne pe cei ce cârmuiesc.


Mihail Eminescu - Răsai asupra mea


Răsai asupra mea,lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfîntă,pururea fecioară,
În noaptea gîndurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă,plină,
Îndurătoare asupra mea coboară.

Străin de toți,pierdut în suferința
Adîncă a nimicniciei mele ,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele:
Ca să  te-ador de-acum pe veci,Marie!