Traian T. Coşovei - Moartea căprioarei

omagiu lui Nicolae Labiş


Arzi ca o flacără obraznică în faţa unei ploi
care nu se sfârşeşte.
Nu era sânge pe mâinile celor înfometaţi –
înarmaţi cu o secetă care, poetic, nu avea niciun înţeles.
Cu foamea, deveniseră fraţi
şi neştiute surori. Se bănuiau, se iubeau,
erau întrebători de carne şi sânge –
Cineva trebuia să omoare cina copilăriei
ca să mănânce!
Şi să ridice mâinile la cer: măcel, sau mister?

Esenţialitatea lor era carnivoră.

Cu focul stins în vatră, „inima şi rărunchii”:
iată înnobilarea masacrului.

Vin acasă. Printre resturi de mâncare,
nu găsesc casa.
Poate ghiftuirea de sine, autodevorarea
până la ultimul os.
Moartea căprioarei e desenată pe ziduri din carne de om:
singurătăţi şi pustietăţi care nu şi-au găsit la timp cuvintele
într-o lume care să rimeze cu zgomotul armei de vânătoare…