Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

George Ţărnea - Primenește-ți gazdă casa


Primenește-ți gazdă casa,
umple vadra, pune masa,
fă potecă prin grădină
și-n pridvor ține lumină,
că venim de multișor,
drumul nu ne-a fost ușor,
tot prin viscol, tot prin gloată,
ziua toată, noaptea toată,
gerul iernii ne-a pătruns
dar de-ajuns tot am ajuns,
să-ți cântăm, să-ți colindăm,
vestea Nașterii să-ți dăm
să te bucuri, să te-nchini,
de belșug pentru grădini,
de mioare prin ponoare,
de credință și de soare,
de noroc la iarmaroc,
de copii pe lângă foc.


Matilda Cugler Poni - Ai auzit vreodată a lebedei cântare ?


Ai auzit vreodată a lebedei cântare?
Acel cântec de jale ce-l cântă pân ' ce moare?
Rosind recile unde cu pieptul său rănit,
O, spune-mi, acel cântec vreodat -ai auzit?

Ş-apoi, ai fost spre sară singur intr-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc,
Și vârfurile toate tainic se înroșesc?

Şi ce-ai simțit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viață pentru aripi ușoare,
Să zbori, să zbori departe și fără încetare?

O, cine-l poarta-n suflet acel dor fără nume?
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot îmblă rătăcind,
Nu știe ce dorește și moare... tot dorind!


(1852 - 1931)
( Poezie din volumul "De la Dosoftei la Octavian Goga",
Editura " Minerva", București, 1972 )

Tristan Tzara - Şi simţeam sufletul tău curat şi trist


Şi simțeam sufletul tău curat şi trist,
Cum simți luna care plutește tăcută
După perdelele trase.
Și simțeam sufletul tău sărman și sfios,
Ca un cerșetor cu mâna-ntinsă-n fața porții,
Neîndrăznind să bată și să intre.
Și simțeam sufletul tău plăpând și umil,
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor.
Și simțeam sufletul tău strâns și umezit de durere,
Ca o batistă în mână în care picură lacrimi.
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ține
Cu nevăzute degete de fantasme.



(1896 -1963)

Radu Gyr - Vin colindătorii


'Vin colindatorii, cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura-i arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.
Gazdelor creştine să-i primiţi în casă, leru-i ler,
Şi cum se cuvine să-i poftiţi la masă, leru-i ler
Ni-i trimite sfântul să ne-‘ncerce mila, leru-i ler,
Domnii mari de astăzi să-şi deschidă vila, leru-i ler.
Şovăielnic pasul, mâinile plăpânde, leru-i ler,
Tremurat li-i glasul, nu ştiu să colinde, leru-i ler,
Dacă stau la poartă şi nu zic nimica, leru-i ler,
Domnilor de astăzi să v-apuce frica, leru-i ler.
Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler,
Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler,
Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse, leru-i ler,
Pe la porţi străine ce ne stau închise, leru-i ler.
Vin colindatorii cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde în seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler,
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler'

Ștefan Octavian Iosif - Pîinea noastră cea de toate zilele


— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Mi-e foame, și să știi că am să mor !

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne iese plugul în ogor.

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
De-amar de vreme tot m-ai amînat...

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne vom ieși la semănat...

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
N-ți este teamă, oare, c-oi muri?

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul pînă mîni va răsări...

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Vezi, inima mea bate tot mai rar...

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul nostru este la morar.

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Ah, tare mi-e teamă c-o să mor...

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne scoatem pînea din cuptor...

Dar cînd crescu mirosul pînii copate,
Odorul mamii, galben ca un spic,
Își închinase fruntea peste noapte,
Și de-atunci n-a mai cerut nimic.


 După un vechi cîntec german
 Publicată în Sămănătorul, 23 martie 1908

Leonid Dimov - Vis cu bufon


În laptele dimineții aceste
Din orașul climateric cu însușiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată,
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile de căpșuni,
Verzui și galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Şi așa mai departe.
Eu mă gândeam, bineînțeles, la moarte
Când a intrat sunând din clopoței, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
Mort subit
Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Și pe dinăuntru și pe dinafară,
Un vulpoi de cârpă cu coadă ușoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era - dacă vreți - o filosofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
Că nu-l vede când se strâmba-n spate
Şi presăra boare tulbure pe lingurițele plate...
Am început atunci să mănânc în cascade
Cataifuri, baclavale, rulade,
Simțeam în juru-mi umede boturi,
Înghițeam în neștire bezele, pișcoturi
Şi creșteam, mă umflam ca un aerostat
Cu bube dulci și diabet zaharat,
Acolo în munții limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie.

Ileana Mălăncioiu - Acord final


Voi muri şi nu voi şti nimic despre moartea mea,
Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,
Am deschis ochii, am plâns şi am râs şi am plâns,
Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

Şi totuşi moartea mea e un lucru real,
Mai real decât naşterea, poate,
Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme
Peste golul în care va-ncepe să-noate.

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,
E din ce în ce mai departe de trup,
Aud încheieturile scărilor cum trosnesc,
Dar nu mă mai tem că se rup.

Cât se mai poate cădea din acestă vale
În care nimeni nu mai poate trăi astfel
Decât anume pentru trupul său
Şi nici măcar pentru el.

Mircea Ivănescu - Poveste scurtă

 
Acum foarte mulți ani, am fost într-o seară în orașul acesta
unde lumina soarelui este mai albă, și marea
la capătul vreunei străzi se deschidea, cum credeam eu
pe atunci că aveau să mă privească, cine știe când,
mai târziu, în viață, ochii albaștri ai vreunei iubite.
Eram foarte mic. (Fusese o ocazie
să mergem în acest oraș, pentru două-trei zile,
și mama se bucurase mult că mă putea lua și pe mine –
să văd marea.) Cum am ajuns, m-am îmbolnăvit –
(eu, în copilărie, aveam des crize de febră).
Seara mama a stat cu mine în camera hotelului –
mi-au adus de la restaurantul de jos un ceai
într-un pahar cu suport de argint.
A trebuit să plecăm – eu și mama – a doua zi.
La amiază, eram acasă.
Nici n-am prea fost bolnav. În aceeași zi,
îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,
și am citit cartea „Arcașul Verde”. Îl invidiasem pe fratele meu
– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun.
Acum, după aproape o viață, sunt iarăși în orașul acesta –
stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,
și beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viață.
Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,
fusese cu ani înainte, când fratele meu și sora care a murit
înainte de nașterea mea erau mici.
Mama a mai fost după aceea la mare o dată –
după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu
i-am risipit acea bucurie, cu boala mea bruscă.
A mai vrut să meargă o dată, încă mulți ani mai târziu,
în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.
Acuma, eu sunt aici. Stau la masă și scriu.
E noapte acum. Astăzi a fost senin, lumină albă de soare,
și marea, albastră, la capătul străzii din colțul restaurantului.


din volumul Versuri (1968)

Ileana Mălăncioiu - Extaz


un aer dulce cu miros de plante
un fel de amețeală ciudată
rătăcită printre ierburi vrăjite
credeam c-am să pier dintr-odată
o clipă am simțit că mă ridic
încet de pe pămînt și mi-era teamă
plîngînd mă rugam să mă ferești
de acel glas ciudat care mă cheamă
știam că n-am să mai ajung nicicînd
pe pămîntul de pe care urcam foarte lin
luată de cineva de sus și dusă de vie
în lumea celor care nu mai vin.

Cristian Popescu - Ce mai face arta


Arta Popescu
CE MAI FACE ARTA
Arta își încalță pantofii cu tocul înalt, îi leagă cu sfori și trage tare de ele. Ca să danseze și cu ea cineva. Ca s-o scoată și pe ea cineva la Șosea. Ca să iasă și și ea măcar o dată în lume. Arta ăși leagă de dreapta o sfoară și trage blînd cu stînga. Așa se piaptănă ea. Numai așa se rujează.
Ah, păpușica mea! Cînd eram mic îi răstigneam carnea de plușpe-o cruce mică de lemn de traforaj. Și așteptam trei zile și trei nopți. Iar ea-mi sărea în brațe caldă, întreagă și vie. Din cînd în cînd, umbra i se făcea, parcă, de lumînare. Îi vedeam pe podea capul arzînd, săltînd, fumegînd. Și-mi plăcea.
Acum, la vîrsta ei, nu mai are de ales. Iese în fiecare duminică la marginea orașului. Stă ore întregi, aproape nemișcată, lîngă turnul înalt, cu ceas. Mîna dreaptă și-o leagă sus, c-o sfoară lungă-lungă, de limba cea mare, iarmîna stîngă și-o leagă la fel de limba minutelor. Și dă mereu, foarte încet, din mîini. A bun venit, a bun rămas. Ace semne cu batista albă la înger îngerașii ce vin sau pleacă la copiii sau la bătrînii din oraș. Că poate pîn la urmă or s-o vadă și pe ea și or s-o înțeleagă.
Arta e înțeleaptă. Arta mă-nvață. Nu mă menajează. Îmi spune verde-n față, cinstit: ”Să știi, dragă, că eu, una, m-am lămurit. Că pînă și păpușile trebuie să se-odihnească… După atîta amar de joacă de-a mama și de-a tata, sigur că le-apare și lor, săracele, în pîsla aia de cap, o lacrimă, acolo… Le-ncolțește și lor pînă la urmă din ea visu”. Așa să știi. Și le roade căpușorul pe dinăuntru cum vă rod pe voi gîndurile. Păi altfel cum?... Spune și tu! Doar să te uiți, așa, puțin mai mult într-o vitrină plină cu bibelouri și imediat ai să vezi. Că, zău, parc-ar fi numai măști mortuare de avortoni. Aoleuu…! Dumnezeu să-i ierte!... Măcar de-aș fi avut eu un bibelou de-ăsta în burtă… Unu de balerină, de exemplu. Măcar o dată să-l fi simțit cum mișcă!... Dădea ea din picioruș, imediat făceam și eu un pas. Ridica ea mînuța – imediat aș fi ridicat-o și eu. Ascultă aicea la mine că orice femeie gravidă de pe lumea asta e ca și păpușica aia de ți-o pui pe mînă ca pe-o mănușă. Iar păpușarul e copilul din ea..”
De ani și ani mă prăpădesc de dorul Artei. Ea a deschis primul bordel de femei gonflabile de la noi din oraș. Umflate de-a lungul anilor numai și numai cu ultima răsuflare a celor mai bravi bărbați ce-au murit pe-aici, prin locurile noastre. Mai ușoare decît aerul. Ies seară de seară la plimbare cu ele, cu fetele ei, cu vînzătorul de baloane din copilăria mea, care mergea pe stradă c-un buchet uriaș de baloane colorate, legat cu sfori de mînă. Matroană de femei gonflabile a Arta! Și-atunci cînd în sfîrșit chiar mi-o veni și mie rîndul să suflu în ele, să vezi ce-o să le mai întărească țîțele, să te ții ce-o să li se mai umfle burțile, ce-o să mai facă bujori în obrăjori! În fiecare noapre zeci de adolescente vor veni la mine-n cimitir. Să-mi ia încă o dată crucea-n brațe și să facă așa, cu ea, un pas sau doi de dans. Tangou sau vals. Și-apoi să plece-nlăcrimate. ..
Ah, Arto!...

CRISTIAN POPESCU, POET ROMÂN, 1959-1995

Cristian Popescu - Antiportret


– un psalm al lui Popescu –
Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.
Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul.
Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.
Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.
Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricînd în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.
Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atît. Să mai fumez, așa, o țigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.
Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrîni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfîrșitul.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.


din volumul Arta Popescu (1994)

George Topârceanu - La Paşti


Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mînjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare
Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă…

- Suntem fierte!
Zice-un ou rotund şi fraise
Lîngă pasca cu orez.
Şi schimbîndu-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pîn’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvîrle coaja-n stradă…
- Ce ruşine !
- Ce dezastru !
- Preferam să fiu omletă !
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru…
- Şi eu unul violet…
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac !...

La Paşti - lectura Andrei Pleşu

A. E. BACONSKY - Cesare Pavese



Prozator, eseist, autor al unui jurnal celebru, Cesare Pavese e poate mai puţin notoriu ca poet, deşi volumul său de versuri complete, apărut sub îngrijirea lui Italo Calvino ne situează în faţa unei opere ce n-ar putea lipsi dintr-o antologie oricît de capricioasă a liricii contemporane universale. De altfel în poezia lui vom regăsi aproape întreaga problematică a prozei, a eseurilor şi a paginilor lui de jurnal şi chiar formula ca atare a poemelor transvasează discret cu aceea a altor genuri practicate paralel, supunîndu-se umorii secrete a poetului, modelîndu-se mereu în funcţie de pasiunile şi crezurile sale mărturisite sau refulate. Şi poate, dacă uneori meandrele ideative terorizează imperceptibil inspiraţia şi spontaneitatea, transcriindu-se pînă la concretul acelor manuscrise contorsionate, chinuite cum ni le arată fotocopiile reproduse de exegeţi, alteori asemenea interferenţe se soldează cu aventuri spirituale ce n-au fost decît profitabile poetului în limitele structurii sale propice tuturor dialogurilor interioare, sub pavăza căutării şi îndoielilor fecunde.
Originar din mediile ţărăneşti depeizate, născut în 1908 la Santo Stefano Belbo în Piemont, copilăreşte în peisajul ce-l va urmări întotdeauna, urmează la diferite instituţii de învăţămînt liceal, între care un colegiu iezuit şi apoi la Facultatea de litere a Universităţii din Torino. Spirit grav, înclinat spre studii temeinice, pasionat de clasici şi de marii umanişti, învaţă singur atît engleza, cît şi limbile antince, ajungînd să citească în original literatura latină şi greacă. E încă din adolescenţă atras de scriitorii americani moderni, de puterea singulară a realismului lor nou şi de mesajul lor vital. Ambianţa tinereţii sale o constituie cercurile antifasciştilor care nu izbutesc totuşi să-l antreneze în mişcarea lor clandestină; Pavese rămîne în afara acţiunii militare propriu-zise, deşi simpatia lui îl dirijează tot mai evident spre atitudinea mereu mai ostilă statului mussolian ce se instaura treptat. Fondul său anxios, melancolia şi vocaţia singurătăţii se fac simţite încă în anii studiilor universitare, o dată cu obsesia sinuciderii care avea să triumfe atît de tragic asupra lui. Totuşi relaţiile sale cu grupări militante se soldează în cele din urmă cu un proces politic din care rezultă condamnarea tînărului poet şi eseist la un domiciliu forţat ce i se fixează undeva în zonele sterpe ale Calabriei. După un an, beneficiind de o amnistie, se stabileşte la Torino, de unde mai tîrziu va trece la Roma. Viaţa lui e consumată de vicii interioare, iubirea îl îndurerează şi-l face să plonjeze mereu mai adînc în el însuşi, activitatea literară vastă, diversă, ajunsă în anii de după cel de-al doilea război mondial la o consacrare largă, nu poate stăvili valul absurd al tuturor prăbuşirilor ce-l antrenează, activitatea politică nu-i oferă nici ea un suport plauzibil - şi un destin întunecat îl apasă mereu. La 28 august 1950 se sinucide într-o cameră de hotel la Torino. Împlinise patruzeci şi doi de ani. Faima din ultimii ani ai vieţii, înaripată brus de tragicul lui sfîrşit, îi răspîndeşte fulgerător opera în toate ţările globului şi Cesare Pavese devine unul dintre scriitorii cei mai solicitaţi îndeosebi în rîndul noilor generaţii, ca şi francezul Albert Camus.
Poezia e pentru el un punct de plecare şi ea conţine în germene întreaga literatură a lui Cesare Pavese. Lirismul îi apare la început ca un domeniu străin şi preocuparea fundamentală a primei sale cărţi Lavorare stanca este - aşa cum ne-o spune el însuşi într-un eseu intitulat Il mestiere di poeta, datînd din 1934 - de a echilibra poemul cu povestirea: „ogni poesia, un racconto”. „Gustul meu, scrie el, aspira confuz spre o expresie esenţială de fapte esenţiale, şi nu spre obişnuita abstracţiune introspectivă, exprimată în acel limbaj livresc, aluziv, care în mod prea gratuit se vrea esenţial”. Stilistic, tendinţa derivată din acest crez e în direcţia sobrietăţii, mijloacele fiind suspecte de o apartenenţă retorică mai mult sau mai puţin disimulată şi îndeosebi imaginea: „non ne volevo nelle mie poesie e non ce ne mettevo (se non per sbaglio)”. Poetul îşi propune să evite „lirismul facil şi ştirb al metaforicilor”, exagerînd, cum recunoaşte el însuşi, dar aproximînd în fond una din principalele forme de rutină şi de inerţie, ce se prefigurează de pe atunci în lirica europeană: metaforismul suprastructural, artizanal, decorativ, falsul raport poetic. Tocmai dintr-un conflict cu imaginea - conflict instinctiv, iniţial - se naşte revelaţia adevăratei funcţiuni a imaginii pe care o descoperă astfel Pavese: „Quest’immagine era, oscuramente, il racconto stesso” - ceea ce ne aminteşte de arta poetică a lui Machado: poezia e cîntec şi povestire - „se canta una viva historia / Contando su melodia”. Poetul nu povesteşte, ci cîntă o povestire, povestindu-i melodia. A povesti melodia e desigur altceva decît a povesti imaginea; imaginea nu e povestită, ci ea e aceea care povesteşte. În această direcţie se va profila lirica esenţială a lui Cesare Pavese.
Originalitatea lui e poate înainte de toate aceea de a fi configurat drama singurătăţii bărbatului dincolo de toate acţiunile lui, de aparenbţa unei impetuozităţi vitale şi a unei libertăţi prezumtive. Iubirea e o încercare sau o obsesie de a escalada solitudinea, comunicarea e mai mult un ritual decît o realitate, convieţuirea e un mit al falsei armonii, oamenii rămînînd mereu singuri cu ei, în faţa unui destin monoton. O undă de monotonie traversează întreaga poezie a lui Cesare Pavese, o osteneală, o stare abulică. Poetul nu întreabă, nu caută, nu aspiră: fiecare poem e un pas înainte pe un drum ce nu duce nicăieri, viaţa e o meserie pe care o înveţi pentru a şti s-o piezi, şi pretutindenea te urmează singurătatea ca o umbră docilă. E un drum posibil, sau e drumul în sine, e un oraş sau e oraşul, e un timp sau e timpul? Interpretările care fixează şi circumscriu sunt aici mai neavenite ca oricînd.
Pavese descrie, aduce personaje pe care le urmăreşte într-o scenă întîmplătoare: un copil, un bătrîn, un căruţaş, o femeie, un beţiv, sau dialoghează cu cineva nevăzut şi neauzit, poate o iubită imposibilă, poate un semen al său, poate el însuşi devenit un alter-ego ingrat, absent, sfidător. Acel tu e pămîntul şi moartea, e purtător al unei dureri pe care-o ignorează, are vocea răguşită a mării şi chipul îi seamănă cu noaptea, e viaţa şi moartea, e odaia întunecoasă, e tăcerea. E termenul antitetic al existenţei, faţă de care ne împlinim, dacă periplul nostru existenţial poate fi compatibil cu împlinirea. Ceea ce tulbură în poezia lui Cesare Pavese e aerul ei cenuşiu mai presus de culori, e acel perpetuum mobile al melancoliei lui egale, urcînd iluzoriu pe nevăzute şi implacabile spirale.

Nina Csssian - Donna miraculata



De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă
ca hoitul luminând în întuneric.
Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,
nici ochiul devenit mai fix și sferic,

nici zdreanța mâinilor pe obiecte,
nici mersul, inutil desfigurat de jind,
– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,
ca nimbul putregaiului sclipind.

Mircea Cărtărescu - Levantul - fragment


CâNTUL INTâI

O, Levant, Levant ferice! • A ta soră, Zenaida • Se vărsa umbrirea serii • Cînd plînge filomela • Iată sară se-ndeseşte • E Iaurta chiorul, spaima apelor dîn jur de Zant • Eşti ingles ? • Of, Zotalis, biet Zotalis! • Ţaruki ipaluki • El vedea un nor de sînge • Manoile, cum te plîng!

, -JL-loai
.Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părînd piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn, De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare,
Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpîni deplin Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!" Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pîn-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tînărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mînie, Mîna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite ? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă rîde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hîde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lîngă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frînca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar tîrgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămîne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cînt zulufii negri, sînurile nesătule Şi sprîncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;
Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire,
Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire,
Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac
Pe un boi de june mîndru; talianca e un drac
Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge
Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;
Sîrba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin
E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.
Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii
Şi se face maică blîndă într-un schit de pe pustii;
Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte,
Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe,
Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:
Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.
Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă
Pîn' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă,
Pîn' la imineii d-aur şi cu vîrfuri răsucite,
Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite
Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;
Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.
Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade,
Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e,
Fiul cînelui ce ţara o mînca şi-o bea la masă
Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.
El e ghimpele ce-n sînul Zenaidei, rotunzior
îşi făcu sălaş ca furii.
Dar, efendi narator,
Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lîngă cîrmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scîrmă.
Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii
Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.
Pe rotunda de lemn cîrmă vezi un mugure că creşte
Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte,
Şi în vîrvu-i se desface un boboc ca de rubin:
Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.
El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază,
El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază,
El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:
Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.
Gul arzînd în alizee şi picîndu-i focu-n golfuri,
Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi
Zugrăvînd cu aur boturi de caice pe cleştar,
Punînd sînge pe tăişe, iar pe sîni enibahar,
Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:
Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.
Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată,
O vîrî în călămară ca în inem-o săgeată
Şi cu rumena cerneală ca un sînge scrise: „Odă
La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă".
Şterse; scrise: „Eleghie la mormînţii din străbuni,
Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni":
„Cînd plînge filomena în crîng de rosmarine
Şi gîrle.se-ncreţesc, Insecta chiar cînd cîntă sub razele divine
Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire
A patriei nevoi,
Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!
10
Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere
Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mîngîiere
Şi un mai mult folos Decît în cîmpul verde smălţat cu floricele,
Al terii mele plai, Decît în portul dulce cu ii şi testemele
Al junelor bălai ?
Ai zice că din ram Valahia e ruptă
Dar vai cît te înşeli! Că astăzi sînu-i fraged de ciocoime-i suptă
Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma
Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma
Şi grecii n-au habar.
Pe dalbele mormînturi eroilor din vreme
Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme
Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare
Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănîncă acuma din sudoare
Bacalul ciocoit!
Te scoală, Brîncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci

De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mîne,
De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă
Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă
Şi e viteaz bărbat!
Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă,
Mormînţii se deschid Şi ies fantome nobili dîn umbra fumegoasă,
Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatîrnare
Şi ca cumpliţi paradoşi Mîncaţi în colţii aprigi şi zgîriaţi în ghiare
Tiranii scrofuloşi!
Stăpîne, care-n ceriu aburci pe tron de raze,
Pe scaun de argint, Mai dă-mi atîta viaţă să văz ca în extaze
Balaurul perind, Să văz un popol mîndru în ţeara mea ferice
Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va rîde precum o pitulice
De dracul apatrid!"
Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moschee Şi pe valuri se lăţeşte ca o pleoapă pe cornee, Ca o geană de cadînă pe-un obraz de isihast. Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast. Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă, Pe catarturi de barcaze grunji de aur se desvoltă Şi-ale pînzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari. Marea linsă e ca sticla, ceru-i de mărgăritari. Mai ca ziua luminează negura de praf de stele, Dă din ghimpe scorpionul, cloşca face temenele, Ursele lucesc ca petre fără preţ într-un sipet, Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet. Insuli doar cît vezi cu ochii. Sgomot face numai luna Lunecînd pe roţi dinţate ca Fecioara în coluna D-orologiu pre cînd iese în fereastră cu un prunc. Stele-n val şi valu-n stele dopotrivă se arunc. Manoile, fruntea-ţi mare de poet pe pergamente A căzut şi potolite-s zbuciumele. Oriente, Cînd văzut-ai în Edenu-ţi un mai nobil ipochim ? îl trezeşte-n zori cu spaimă creştinatul Ibrahim: — Scoal', efendi, te deşteaptă, că piraţii ne-nconjor: Vin asupra-ne în barce şi în prima-i capul lor, E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Zece mii de galbeni face al său cap aci-n Levant. Orişice caic el pradă, fundu-i sparge şi—1 scufundă, Echipajul de catarturi e legat şi se afundă. Manoil ieşi pe punte după ce-n sileafuri puse O mîndreţe de pistoale ce dîn Londra sunt aduse. Ele au pe paturi fildeş iar pe ţeve flori de-argint: Oh, amar de cel pe care Manoil l-ar fi ţintind. Patru barce lungi din pupa tot venea pe marea lină, Zece iatagane-n prima sticlea groaznic în lumină.

Cîte zece fesuri roşii se mişca în ritm de vîslă
Şi orice lopată lungă e înfăşurată-n pîslă.
Palicarii de pe punte se dau după cabestane,
Cremenea pe pusei o-ncearcă, se închină la icoane.
în caic matrozi sunt şapte iar piraţii-s patruzeci:
Nici o pînză-n zare, nime. „Ah, perduţi suntem pe veci!'
Ţipă jalnic Ianis musul. Singur Manoil e calm.
El contemplă răsăritul de pe apa de napalm.
Puscele pornesc să tune şi piraţii să mugească,
Cruci şi-anafuri se-ntretaie, mume se batjocorească,
Se-agăţ ancore-pisică de parîmi şi bocaport
Şi piraţii sar pe punte şi în vîrv de spange-i port
Pe toţi cei rămaşi cu suflu şi îi leagă-n leasă groasă
Ce-mpletită e din fire de frînghie de mătasă.
Porcii sunt nişte Adonişi, e măgariul om cu minte,
Tigrul e gentil ca mielul şi nu are-n gură dinte,
E năpîrca rîmă oarbă, cioarele porumbi codaţi
Lîngă şchiopii, ciungii, spinii şi guşaţii de piraţi.
Ci sunt muchelefi piraţii şi sunt dulci precum e turta
Lîngă cruntul gîde-al mării, lîngă groaznicul Iaurta.
El cu doar un ochiu-n frunte ca Ciclops a lui Omir
îi cad laţele mînjite p-antiriu de serasir,
Laţe roşii parcă brînce sîngeroase el şi-a şters.
Troznesc blanele de seînduri pe sub pîntecosu-i mers.
— Eşti ingles ? răcni Iaurta cînd zări pe Manoil Şi îi puse-n gît hangerul cu plasele de morfil.
Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii Cînd s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii?
— Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice, Fiindcă ştie că la anul capul iar o să rădice.
— Cîine!-acuma să te lepezi de ai tăi. Remîi cu mine Şi ne-nvaţă ca să tragem sacaluşurile bine
Şi să nemerim cu tunul de cireş caic, barcaz,
Că de nu, îl pun pe Spiros să te prinză de grumaz.
Liniştit privi rumânul pe tiranul său în faţă:
— O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
— But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
— Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
— Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
— Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?
- E dr Of, Zotalis, biet Zotalis, conţaki-mu!
— Mi-a fost
Drag tovaroş. împreună învăţat-am pe de rost Tot ce scris-au lordul Bairon, şi-ntr-un ceas de izaltare Fraţi de cruce ne făcurăm şi jurat-am cu glas tare Ca să izbăvim Elada de sub turcii desfrînaţi I să scoatem la lumină patria de subt Carpaţi.
— O, ţaruki! răcni chiorul cu o patimă nespusă.
— Şi paluki! şopti mîndru Manoil, ce se perdusă In visări lila ca umbra linguriţei pe şerbet:
El vedea un nor de sînge preste-ntinsul vilaet. El zărea dîn mii de unghiuri a Eladei neferice Cum se mişcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice
D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de măgari
Şi în clinchete de săbii şi-n foşnit de fustanelă
Şi-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă
Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.
Caii au argint pe frîne şi împroaşcă stropi în vad.
Muntenegrii cu ţepoaie se azvîrl în foc ca demoni,
Croaţii cei cu zer în plete preste luncă sunt heghemoni
Şi-aşa seceră asabii din genunchi şi din gîtlej
Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.
Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii
Retezaţi din brîu de coase în vultoarea bătăliii,
Năclăiesc în sînge cioturi miralaii, rag avan.
Zdrenţe-zdrenţe zbor prin ceriu rămăşiţe de Coran
(Zugrăvite sunt cu aur literile, dar ce mint)
Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint.
Tropotind în tropot mare vin bulgarii groşi la vînă
Şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină
Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardeii graşi buluc:
Cu aracii tari de piersic miruiesc pre başbuzuc.
„O, Alah, Alah!" s-aude-n tînguire de tulumbă,
Cînd dodat, pe cînd în slava luna pune mare umbră
Şi lumină ca dulceaţa de naramză cade-n glod,
Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod
Şi din codru miriade ies valahii, ies şoimanii
Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii
Ale înstelării grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei dărîmă corturi mîndre de gevrea şi fir brodat,
Ei sfîşie marţelinul şi pun foc: cu feţe roşii
Fug cu groază bairactarii, se înăbuşă leproşii
Lîngă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.
Se pîrlesc chişiţe-n spuză, taie-n pîntec un stilet.




Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genuche Pre cînd vine, vine oastea rumânească, ca o muche De hanger arzînd în soare, ca şi colţi de leu turbat: Pînă-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat.
... Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plîng! în poema mea bizară ai pornit cu pasul stîng. Mi-e să nu îţi perzi simţirea dac-ai şti ce se urmează, Dac-ai vede că periplu-ţi nu-i decît o anabază, Dacă ai afla că soarta-ţi e doar una de papir. Odiseu cel din vechime nu ştia cum că Omir Ticluise vicleşuguri ce crezu că el scornise Şi că tot el peţitorii la fămeia lui trimise Şi că el grăia prin gura-i şi că nici un fir dîn păru-i Nu clintea făr-ca aedul să nu-l lase. Adevăru-i. Te visez, te-aud, te cuget: ţeapăn îmi apari acum Ca dagherotipul morţii relevat de-un zeu în scrum. Pot să fac orice din tine, să te-nalţ sau să te nărui, Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpîn pe adevăru-i. Insă cum mi-am pus în minte ca să trec la epopee Şi din moarte foi uitate să desfac o orchidee (Chiar de-ar fi o nălucire într-un glob de halima) Şi să fac nemuritoare-o dăltuire în halva, Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui ? Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i.
CINTUL AL
DOILEA
Borges, ce-i mai zic şi înger • E un colţ de stîncă şuie • Un cap d'operă de cină • Păsărică obidită • De sorbeşti tabac eşti rege • Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage • Floare, floricea • Manoil jungherul scoase • Bravilor, pestriţ şi felurit e pămîntul • O, patrie, ştiu că lumile-s praf • Trei călugări în sutane
Borges, ce-i mai zic şi înger cu aripe de argint, Cărui mumă-i fu oglinda iară tată labirint, Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare Toată Sfera, orizonul dîn hotare în hotare, Ce punea în stihuri stînjeni de pămînt cu iarbă, pom, Căşi, grădini şi-ogoare mîndre, cum visat-a Rene Thom Să închipuie pîn linii drepte, curve,-ntrolocate Lucrurile lumii cari-s zugrăvite-n nestemate. De-aş versifica Levantul, umilitul lor discipul, Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încondeiază chipul De la steaua Inspirare, aş muri de fericit. Val cu val şi nor cu nour dulce l-aş fi zugrăvit. Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi şi n-am cui să cer
Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre. Decît ţie, Musă! Aide, mai îndură-te odat!
E un colţ de stîncă şuie ce de valuri e mîncat.
Trei smochini prefir dulceaţa fructei grele ca şi sînul
Preste un ruin în care îşi făcea cuibar păgînul
De Iaurta şi cu hoţii, blestemaţi de zei şi oameni,
Căci urît eşti ca şi fiara de cu fiara te asameni.
în vechime ce nu ştie nimenea, nici pedepsitul
La hrisoave, îşi făcuse cu chilii umbrite schitul
Trei călugări ce plecase de la Atos cu ruşine
Fiindcă altul îi pîrîse că creştea în curţi găine
(Ci să ştie că la Munte Aghios să pnimeşti
Parte femeiască este groaznic să păcătuieşti,
Chiar şi parte femeiască de jiganie ori vită
Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiţi, bătuţi cu petre, daţi afară de pîn slujbe,
In ostrov se apucase, cu nivele, şpacluri, drujbe
Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaştrii Mâmon, Behemot şi Valafar.
Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieşind lin şi lung din mare,
Drept pe raza-i, preste ape, se iveşte arătare:
O muiere-n văluri large păşind leneş pe cleştar
Ca o mînă de domniţă-ntinsă în agheasmatar.
Ea păşea pe ape ca pe punţi bătute-n solzi de aur
Şi venea în urmă-i blînde o licornă şi-un ţintaur.
Drept spre schit păşea. Trei barbe să iviră din ocniţă,
Trei şiraguri de metanii să ciocniră cu clinchiţă
Şi „Barcaz să fie oare cu cearceafuri de mătasă
Se-ntreba — sau o rotundă, dulce-n umere mireasă ?"
Au de ce rînjea muierea ? Şi ce slabă pre subt iie!
Numai coaste şi ciolane, iar în dreapta o lucie
Coasă geamănă cu luna la-nconvoi şi la argint; Nu-s ţintaur şi licornă, ci aspidă mîrîind Şi, cu pintene de zale, cu de papagaie plisc, Cînd cocoş şi cînd năpîrcă, un turbat de vasilisc. Hîrşti, Mamon şi hîrşti, Behemot, hîrşti, căzu şi Valafar Dar sculară fără capuri, şi pe-al mării icosar O porniră după doamna înecaţilor, clătind. Iar în urma lor subt ape străvezii se văd suind Grele galioane putrezi, scufundate goelete, Caravele şi feluce, toate pline de schelete Galben schinteind în lună, flotă grea de nenoroc. Trăznet lung ca un balaur puse flăcări la mitoc.
Zice-se. Fapt că Iaurta îl pofti pe Manoil Ca să îi cinstească masa-n ruinatul peristil. Zile trei tot robotise Idolon harapul care Cu o paceaură grasă îngrijise de mîncare Iar acum cu buze groase mustăcea satisfăcut: Un belciug în nas, de aur, purta negrul încrezut. Stau în jur de mese lunge toţi piraţii suduind Şi înfulec ca vierii, cu mînece se ştergînd, Hohotesc şi latru Mavros, Nicodimos şi cu Iorgos P-un cap d'operă de cină, margaritas ante porcos: Căci zăreai, subt maioneza străvezie şi-nspumată, Icre de chefal cu boaba mărgărint şi marinată De stavrid în taleri lunge ciocănite-n cositor. Crapi tăiaţi pe lung cu solzii ca de sticlă, ce se-omor Grecii după ei cînd burta albă-i plină de stafizi, De lămîie de Messina au în jur felii limpizi. Purceluşi umpluţi cu-alune, care pielea le-a crăpat Au piper şi-enibaharuri pe spinare şi pe lat, Conjuraţi de chifteluţe cu mărar şi hasmaţuki,
Ţelină ce face s-arză ochii negri care ţuchi-i,
Ghiudeni, trandafiri, ridiche în felii alb-roz, cu sare
Care face să se ducă vinul pe înghiţitoare.
Coşuri de răchite poartă cozonacii grei cu nucă
Şi cu mac, alături melcii fierţi pe frunze de lăptucă
Roşesc galeş ca fecioara care mîna-i pui pe sîn.
Brînză de burduf cu chimen ce se ţine în chersîn
însoţită e de ceapă cu cămaşa ca de steclă
Şi de cidru ce cu spume ţi se suie drept la meclă,
De îţi vine-a pune mîna pe cosor şi de-a tăia.
Se fărîmă-n pulberi umezi calupi aspri de halva.
Sunt dîn loc în loc pe taleri, lingă sfeşnice ce ard,
Ananaşi grămezi şi struguri ce miros a mosc şi nard,
Tămîioşi şi ţîţa caprei, portucale sunt şi gref;
De de toate avu grijă bucătarul muchelef.
Intre vrafuri de clătite rumenite cu mult har
Şi umplute cu migdale, lisă şi rodozahar,
Trei butelci de răfioară trase-s care încotro.
Ele poartă vin de Chios, de Madera, de Bordo.
Ce folos! Tâlharii cîntă, toarnă vinu-n păr şi strigă
Şi înfulec sarailia cum mănînci dîn mămăligă,
Mînc măslinele cu sîmburi şi lămîia ca pe măr
Si-ncrustează-n masă literi: numele fămeii lor.
într-un timp i-apucă plînsul, smulg basmale de pe capuri
Mănînc margine de străchini în măsele, înghit hapuri
(Leac de dragoste) şi-apare din senin un sirtaki:
„Of-of-ooooof!", aşa cîntarea Ghiorghi ştirbul o porni:
Păsărică obidită
Ce oftezi şi te jeleşti,
Mult amar lăcătuită
Dupe sîrme nefireşti,
Cănăraş cu cioc de ceară Şi cu ochii de mărgean,
Care în oricare seară
Cînţi cîntare de alean,
Mai ferice eşti ca mine,
Tu cu fulgii cilibii, Zieu că aş schimba cu tine
Să poci eu, fie ce-o fi.
După sîrmele de aur Eu aş fi prea fericit
în alcovul ei să-mi faur
După chipu-i, chip cioplit,
Să o sorb cu ochişorii
Tolănită pe divan: Cu obrajii ca bujorii
Bea cahvea dîn filigean.
Să o văz mereu ca tine
Mi-ar părea cum că visez: Of, îi şade-aşa de bine
In şalvarii de geanfez!
Dinţii mărgăritarele
Şi ochioasă ca un cerb,
Buzişoare micşunele
Carele mă fac să ferb,
Iar sub iia străvezie
De ca abur borangic
Cu doi globi de păpădie Eu asemăn sînu-i mic.
Căci n-am eu putere, lele, Să-ţi zăresc cu ochi şiret
Ţîţişoare bourele
Cu gurguie dă şerbet ?
Dar aşa, sărman dă mine,
Umblu-n cîmpii de mohor
Pînă nu mai ştiu de mine, Pînă mor, agapi, mor!
Fie-ţi milă, mă primeşte
In zăbrele cănăraş, Fie-ţi milă, mă hrăneşte
Cu mălai şi arpacaş,
Şi-o să-ţi ciugulesc ferice Boabe dulci din palma ta
Cu inele vinitice:
Ametist i peruzea.
Şi-o să uit dă tot, dă lume
Şi-o să-ţi cînt mereu d-acu
Cum nu s-a cîntat pă lume, Psihi-mu, agapi-mu!
Prăbuşiţi subt mese furii bocea după Penelopi,
Eufrosa, Filofteia, Elenuşa, Caliopi
Ca motanii cei dîn fabuli încizmaţi cu scîrţ şi pinteni.
Doară hîdul de Iaurta şi Manoli era sprinteni.
Ei tăcea privind la fumul care flori suia-n tavane
Ca şi visuri de mărire în gîndirile cei vane,
Ca o şoaptă de iubire în urechi de eunuc:
E tutunu-n narghilele îndesat pîn' la butuc.
E tocat mărunt, uscat e d-ale Lumii Noi fecioare,
împănat apoi cu opiu, aromat cu cuişoare
Iară fumul lui de aur pîn parfum este trimis,
Ce-i păstrat în scobitura narghilelei de cais.
Parlagiu să fii sau cioclu, de sorbeşti tabac eşti rege
P-un ţinut fantasmagoric unde cheful tău e lege,
Unde de voieşti şi tronul ce-i în ceruri îl cîştigi,
Pe regina cea din Saba în crivat o încovrigi
Şi îi jefui elefanţii, preste mări eşti heghemon
Şi te-asemuieşti ca fală cu Lixandru Machedon.
— Manoile, spune mie d-unde neamul tău să trage Şi ce oameni mari într-însul cu vîrtute şi curage Au eşit ? — grăi Iaurta tot scobindu-se în dinţi. Visător plecă românul ochii negri şi cuminţi:
— Se întinde o cîmpie pre subt poale de Carpaţi, Acolo stătea-n vechime dachii foarte lăudaţi, Acolo trăia ferice, dîn caval cîntînd la turme.
Dă la ei pă-ntinsul terii, zău, rămas-au multe urme. Ducul înţelept le fuse Dechebal, viteazul rigă, Ci săraci era şi mîndri, căprior cu mămăligă De avea la cină, dachii era foarte mulţumiţi. (Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi, Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri Mai apoi, cum să vădeşte de citeşti în almanacuri.)
Dar în meazăzi rîmlenii, neam ce preste tot pămîntul
întinsese stăpînirea, îşi făcuse-aşezămîntul
Pîn-la Dunărea cea mare. Craiul le era Trăian,
Ce la mii de leghioane duc le fu şi căpitan.
Ei trecu-n 101 Dunărea pă pod de vase
Şi cu Dechebal vestitul foarte-amarnic să-ncleştase
Şi bătu rîmleanul dachii cu căciulă şi opinci.
Se făcu din nou bătaie la văleat 105.
Da-mpăratul, vezi, vicleanul, nu să-ncumeta pă gheaţă
Ca să treacă lunecuşul preste Dunărea măreaţă,
Ci chemă îndat nainte-i pă vestitu-Apolodor
Şi-i dădu poruncă aspră, bătînd foarte din picior:
„Să-mi durezi, Apolodoare, punte trainică şi bună
Ca să treacă sila-mi toată pînă-n Dachia nebună
Ce cutează să-mi încrunte ochiul. Iacă-ţi dau răgaz
Luni atîtea, zile-atîtea, începîndu-le de az."
Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, şi iar
Ziua o lua da capo, istovire în zădar,
Pînă ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soţia sa, ce-o plînse mai apoi cu-amar şi dor
Şi rîmlenii cînd trecură auzea dîn peatră glas.
E leghenda, zău, prea demnă de Victor Hugo, helas!
In resbel pent-au dachii cu-a lor rege. Insă totuş
Le rămase sate mîndre şi pe Argeş, şi pe Trotuş
Pline de muieri ce-n iie nurii-şi învălea sfios.
Se uita cu jind rîmlenii la trupşorul lor undos.
Şi mirese cu cătane nunţi porniră mii şi mii,
Pruncuşori apoi născură mai cu zecile de mii,
Pînă neamul meu se-ncheagă pe duiosul meu tărîm.
Da, Iaurta, frăţioare, noi ne tragem de la Rîm!
Iar apoi, un Mircea, Ştefan, Ţepeluş, Michaiu Bravul
Rădicară ungureanul şi munteanul şi moldavul
Ca să steie împotrivă turcului ce vrea peşcheş.
Şi, precum totuna este Pachistan şi Bangladeş Noi, valahii, fum totuna în Moldavia,-n Ardeal Şi acilea,-n Rumâneasca Ţeară, ce mi-i ideal.
— Zi-mi ceva pe rumâneşte, agrăi din nou piratul Ascultînd cu luare-aminte ce aprins zicea bărbatul.
— Uite:
Floare floricea, Dulce micşunea Gheaţa se topeşte, Trupuşoru-ţi creşte. Vara de soseşte, Florioara-ţi creşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Ea se veştejeşte.
Dorul floare n-are Şi nu stă la soare. Da ziua de creşte, Dorul mă loveşte. Vara de soseşte, Dorul mă munceşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Frunza dezvăleşte, Doru-mi înfloreşte.
Floare micşunea, Atunci aş pleca,
Codru-aş apuca Şi m-aş depărta Pîn-la marea mare, Dincolo de zare, La curţile dorului, Poarta curcubăului Dîn spinarea dulfului...
— Cum ? aiasta-i rumâneşte ? păi atunci şi eu sborăsc, Şi parintili a meii-s din militea-arămănăsc,
Muşat grai... dar eu sunt grecos... eu la Atos mă închin,
— Nu eşti grec, laurta frate, ci armîn, valah deplin, Brav valah pîn simţimînturi nobili. Uite dreapta mea. Şi-i întinse deşte albe preste grunjuri de halva. Zbierau „Ura!" şi „Trăiască!" palicarii cei ciufuţi Cum răcneşte lung fămeia de vei vrea ca să o cruţi
Şi încinse danţ ca diavoli; Manoil jungherul scoase
Ce-nvălit avea oţelul în jurube de mătase
Şi crestă încheietura lui laurta. Dar, miracul!
Nici un bob n-au curs dă sînge în adîncul receptacul
(Un lighean cu flori dă peatră ce-s cioplite dîn porfir
De trecea pîn el lumina ca prin strai de serasir),
Ci un glob cît o naramză purpuriu întunecat
Răsări dîn scrijelire şi-n văzduh s-au ridicat
Şi în mijlocul cămării ca o icră el zvîcnea
Arzînd cald în svonul acru, veşted, de meterhanea,
Şi în icră să-nchegară oase, zgîrciuri de copil
Şi un făt dăşchise pleoape în spăimosul peristil.
Străveziu era ca puiul de năpîrcă-abia fătat,
Avea limba dăspicată şi-ntre ochi un bob de-agat.
Dar scria pre solzi dă sticlă ce-i crescuse pă spinare
„Lefteria", ce-n greceşte însemnează „Neatîrnare". El beşica cea dă sînge sparse; se întinse drept Şi rosti în stihuri nobili şi cu mîna preste pept Astă cuvîntare (milă, cetitor, acuma-ţi cer Pedepsit nu sunt la scoale, dascalos n-avui, belfer Sunt, e drept, dar de rumână, eu greceşte abia rup. îl citii pre George Ştainăr, însă dar nu mă ocup Mult cu tîlmăcin. Cam plată dau o versiune, iacă. Nu sunt fragi ţie dragi să-i înghesui în buiacă):
Bravilor, pestriţ şi felurit e pămîntul
Pe ciocul berzei luceşte soarele de aur şi pe solzul păstrugăi
Preţioase sunt plantaţiile de curmale
Dulci sunt ochii armencelor.
Cetăţi durate din piatră de rîu se înşiră pe rîurile albastre
Păpădia desface floarea sub norii de bumbac
Şi un gîndăcel auriu îi suie tulpina.
Dar iluzie, iluzie cruntă e totul fără libertate.
Bărbaţi, sculaţi-vă din adormire! Nu auziţi glasul de leu al trîmbiţei ? Nu simţiţi în nările voastre mireasma libertăţii ? Corăbiile ce s-ar face fără vînt în mijlocul mărilor? Ce îi prieşte omului înlănţuit ?
Dar cînd suflă briza dumnezeiască e corabia o pasăre cu aripile
întinse
Şi roşii de amurg
Dar cînd prizonierul este eliberat sufletul lui se înalţă
Şi vede culorile lumii. La arme, eroi, la arme!
Nu ascultaţi glasul luxuriei
Nu tînjiţi după îmbrăţişarea femeilor
Nu beţi vinuri dulci şi nu dormiţi în pat moale,
Ci juraţi cu toţii să adăpaţi floarea nepreţuită a libertăţii
Ce se adapă cu sînge.
Amară să vă fie înghiţitura cît tiranul se mai bucură de viaţă
Urîtă să vă fie femeia cît mai este o moscheie-n Elada
Şi viaţa voastră să se numească disperare.
De ce să tremuraţi ca oile ? De ce să fiţi înjunghiaţi ca vierii ?
De ce să vă opintiţi ca bivolii în jug ?
Sculele lor de preţ, şerbetul lor şi tutunul lor sunt furate
Femeile şi băieţii lor sunt fraţii voştri
Pînă cînd să le mai pîngărească ei sufletul ?
Ei scuipă pe sfintele icoane spunînd că sînt idoli
Ei spun că moaştele sfinte sunt oase
Şi că marele Othon este un bastard, un copil din flori.
Ridicaţi jungherul împotriva lor, palicarilor!
Deci, copii, fiţi demni de raiul lumii, scuturaţi cătuşa
Tăvăliţi-vă în rouă ca puii de pisică sălbatică
Trăiţi pentru libertate şi muriţi pentru libertate!
Nu şovăiţi cînd auziţi chemarea!
Nu mai fiţi robii turcilor desfrînaţi! La arme, la arme!
Duhu-apoi peri, topită în văzduh fu vraja sa. Seara se-ndoi pre dînşii cum se-ndoaie o lalea Preste buza de cleştaruri şi schinteie-a unui vas Şi îi coperi cu floarea ca un greu iconostas. Scoase junghiul şi Iaurta, ce plăsele-avea de sîrmă De argint cu chiparoase de rubin, şi-n vînă-l scîrmă
Pre însinguratul, palul, negurosul Manoil; Ci din vînă suie-n grindă copăcel de trandafil. E sistema cea de vene şi artere-a unui trist Serafim cu carne d-abur şi cu pelea de batist Ce cu lungele aripe mătura podeaua lată... în văpsele d-aur luce nimb cu marginea perlată. Este geniul bun ce veghe venitorul Româniii Care trîmbiţă izbînda şi-şi adună pruncii, fiii Pre subt pene care-n aer săbii grele-nchipuiesc. Are trupul de vergură, are glasul bărbătesc:
O, patrie, ştiu că lumile-s praf
Că însuşi cosmosul e pulberea din urma copitelor
Dar ochii omeneşti te văd frumoasă.
Eşti ca o fetiţă care şi-a pus în păr un lanţ de margarete şi untişor
Şi care priveşte umbra lăsată de nori pe pajişte.
Dar unde, unde e gloria din trecut ?
Crede-mi amorul, dar crede-mi şi ruşinea.
Ruinuri, sfărîmături de zid pline de licheni şi morminte
E tot ce a rămas din strălucirea ta apusă.
Şi slove de hrisov.
Azi neamul tău are fruntea adînc plecată
Şi nu de înţelepciune, nici de bătrîneţe.
Azi fericit e cel care nu înţelege.
Mereu între două epoci, între două imperii
între două stări de spirit s-a aflat neamul meu fenat-nefencit.
Dar azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranţa.
si el cunoaşte voluptatea supunerii, beţia robiei. Azi chiar eroii sînt resemnaţi, letargici.
Voievodul de azi nu seamănă cu cei din trecut
E străin, are obiceiuri orientale
Şi-a adus din Fanar năravuri scîrboase: are giuvani şi hetaire
Parcă sînt femei toţi curtenii lui, grecoteii-n brocarturi, vapeluri
Parcă sînt lupi şi rîşi zeibegii lui
Parcă sînt fiare, lighioane tufecciii.
Şi ce jale în sate! Ce iarmaroace goale! Ce tîrguri pustiite!
Ce copii trenţăroşi pe drumurile de glod!
Şi case strîmbe, şi biserici dărăpănate!
Şi învăţaţi care abea ştiu buchile!
De-ntrebi pe ţăran ce-i patria, el începe a plînge.
De-ntrebi pe meseriaş se încruntă şi tace.
De-ntrebi pe negustor, îţi răspunde pe altă limbă.
De-ntrebi pe boier îţi rîde în obraz.
Şi ţiganul e rob ca vita, şi pămîntul nu dă rod.
Popor al meu, unde îţi este maturitatea ?
Neam al meu, unde îţi este curajul ?
Ridică-te, alungă fanariotul
Prefă în marmură cărămida de bălegar.
Tu ai un viitor de aur
Tu eşti un neam însemnat.
O, patrie, eternitatea e cît ai clipi
Şi totuşi mi-eşti dragă şi-mi place să vorbesc despre tine.
Fii din nou copila care, cu flori în păr, sade pe pajişte.
Copila ce rîde la soare cu dinţişori albi. Cred în tine, în ciuda restriştii de azi. Ştiu că vei fi tu însăţi din nou.
Se perdu-n văzduh seraful ce rosti aceste şire. Se deschise dodat poarta şi în ceas de înspăimire Au întrat încet pre lîngă belciugatul de harap Trei călugări în sutane de aba şi făr' de cap. Sînge le curgea din gîturi preste mîne cu metanii, Chihlimbaruri năclăite lucea turbure şi stranii Iar piraţii căsca ochii şi cădea în brînci, pe spete. Preste mare,-n cadrul uşii, păşea-n văluri un schelete. Popii cei prelungi în deşte scrisă-n zid chinle stranii: „Hosna. Hyacint. Hermina", şi în foşnetul sutanii Se întoarse şi plecară după iasma cea cu coasă Pre subt luna uriaşă, iataganul de mătasă. Un licorn şi un ţintaur îi urma, iar după ele Aurie flotă moartă, galioane, caravele Se pierdea în zări pe raza lunii pîn' la orizon. Ardea stins în ceruri Ursa, Vărsătorul, Orion.
CâNTUL AL TREILEA
Ştiu că e zădărnicie • Xante, dulce plăsmuire • Scrisoare de la Iancu Aricescu • Lupul şi alte lighioane • O beşică mare cît cupola de la căşile lui Vodă • Am rămas singură în pavilionul de vest • Diable! Mais c'est trop ! • Somn, tu domn al nefiinţii
Ştiu că e zădărnicie tot ce-n lume amuşină, ' Că sunt una Lionardo, Tassu, Şecspir şi Muşină Şi sunt una cu milogul de la uşi de mănăstiri; Deşertarea deşertărei şi-amăgiri de amăgiri. Plato zice de un ceriu ce nu este-n lumea noastră Unde zămislită este doar ideea de fereastră Ce e singura reală; oglindire-i ce tîmplarul Taie-n lemn şi-i zic „fereastră"; iar ce face condeiarul Cînd „fereastră" scrie, este oglindit de oglindit. Munţi de steclă, regi de sfoară, vieţi de vînt, mări de sclipit. Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice aceste: Mii de ani de-ar ţine-o floare, de apoi se veştejeşte E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.
Dragostea e nostalghie şi puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: şi aşa mi-i sete,
Universul nostru punt e între punturi cete-cete
Ce se-adună şi formează alte lumi, mai mari, de flamă
Ce văzute de departe sunt cristaluri şi aramă,
Scoici, ştergare, pruni sau nouri, şi nicicum n-ar fi mirare
De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde creşte-un leandru, poate un atom dintr-un gîndac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu cînd scrisa-mi şi aşa deşartă este,
Cînd s-au scris cîndva de Amlet şi s-au scris şi de Oreste
Şi nicicînd eu pre aceştia n-oi putea a egala ?
Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar cînd nu am nici o carte şi s-ascult cîntări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi un geniu mi s-arată şi îmi pune-n mînă peana:
— Lînced muritor, salvează-ţi viaţa ta, închide geana
Şi deşchide-o într-o lume ce aşteaptă s-o moşeşti!
Zante! Dulce plăsmuire unei minţi urieşeşti Stîncă verde conjurată de aprinse valuri şir Cum un filigran de aur conjurează un safir In inelul ce un paşă dăruieşte unei hure... Liră d-aur azvîrlită de Orfeu într-o pădure Ce în loc de paseri are caracatiţi şi meduzi Şi în loc de lighioane dulfi codaţi, murene cruzi. Prin luneta grea ca plumbul de lentilele bombate Manoil ţintea privirea cătră golful cu prelate Şi cu sute terţarole, focuri lunge, zburători Pe vergele de catarturi aninate-n groase sfori, Dîn bomprese pîn' la pupa de corăbii grămădite
în oval de valuri roze cu creşti limpezi de pirite.
în bărcuţe, grece june duc urcioare pîntecoase
P-al lor creştet cu maramă; le ţin braţe unduioase
Care parcă Preţiosi le picta în acoarea:
Goi, pescarii de bureturi intră-n marea de dantea.
Pe un mal boiari să plimbă în caftane cu mărgele,
I-ncongior copii de suflet cu chisea şi narghilele
Şi o roabă gîrbovită însoţeşte-n tîrg de stridii
Hurioara cea nurlie cu pe chipu-i şal de Indii.
Pre un dîmb de albă cridă căşi tot albe şi ca zarul
S-arcuiesc sub orizonuri; lîngă cheiu e bazarul
Unde turcii şi veneţii pepeni galbeni tîrguiesc,
Pehlivani dansez pe funii, alţii săbii înghiţesc...
însă uite! mai d-o parte, cu bompres săpat măiastru
în mahon, în chip de drâcon, solz de smalţ, ochi d-alabastru,Un caic văpsit cu smoală clătină-se lenevos.
E la pupa o creştină cu boi dulce, volutuos
Care doar haşişu-n vise otrăvindu-te-ţi iveşte.
Manoil lasă ocheanul şi dodată chiuieşte
Cunoscînd că e aceea Zenaida, sorioara
Ce-o lăsase în Atina şi-o găsise la Buhara
Şi-o pierduse iar pe strade la Stambul şi-abea-n Firenţe
O-ntîlnise iar în straie de princesă; dar în zdrenţe
Preste-un an, p-un pod, în Cipru, ea vindea piper, măslini:
Suflet mare, patimi grele, ochi de suferire plini.
Manoil sări-n bărcuţa cu catargul fără velă,
Caigi cu tatuaje învîrti la manivelă
Ce pe scripet desfăşoară funia sucită, grea
Şi coboară barca-n valul vioriu, turcoaz, lila...
Să ţiu minte că poemul e şi unul de montaj
Şi să mut îndată scena cu întregul ecleraj
în palatul larg de marmuri străvezii cu bolte-nguste
Unde sade Zenaida ca un fluture de fuste,
Unde stă la sfat cu tristul Manoil şi cu Iaurta...
Palicarii şi piraţii-n alte săli îşi mîncă turta
Şi beu vinul şi lichiorul, ronţăi beţe de susan
Ling cristali de zahăr candel, se îndop cu marţipan
Acadele şi rahaturi ce le intră-ades în carii
De sălbatic gem piraţii şi răcneşte palicarii.
— Frate, spuse Zenaida, chiar acum primii scrisoare
De la Iancu Aricescu, ce de dor se stinge, moare
Colo-n ocna unde crudul domnitor l-a triimis
Ca să nu mai scrie fabuli despre toate cîte-a scris.
Omul ce-i trimite hrana de i-o lasă cu panerul
Este credinciosul nostru, Costăchel bogasierul
Care-i lasă peane, coaie. Uite cartea, o ceteşte.
Şi-i desface sulul galben, condeiat chiriliceşte.
DREPTATE, FRĂŢIE
la anul 18... după Christos
Scumpă soră căuzaşă,
Binecuvînt soartea ce, prin lucrarea baziliscului cu ochii veninoşi care se grozăveşte în cabaniţă (deie Domnul să-i fie cămaşa cea de pe urmă precum Ercul purtat-au şi înveninat au fost în ea), m-a trimes să putrezesc de viu acilea, la Ocna Sugrumatului, căci aşa, iubită soră, pot cugeta în pace la toate cîte se petrecură de cînd noi, cu alesul domniei tale frate, Manolachi şi cu Ioniţă Piteşteanul şi cu aga Cristache Fălcoianu (ce nu puţin folos ne-a adus pînă l-a prins de grumaji baziliscul) ne-am adunat noi în casele răposatului domniei tale cinstit părinte, aibă-lDomnul în paza sa, ca să urnim zavera, că neamul acesta rob nu mai putea îndura mişeliile şi prevaricaţiunile Grecului şi a năpîr-cilor lui blestemate. Auzind noi strigarea nenorociţilor afumaţi cu ardei, bătuţi la scară şi cu oao fierbinţi la subţiori, ne gîndirăm să facem precum ştii o Proclamaţiune în 13 punturi, ca să ştie şi neamul acesta că mai este un Dumnezeu în ceriu care aude şi vede toate. Să sculăm norodul şi să cîştigăm pe arvaniţi, lesne ar fi fost, dacă zeea discordiei nu se băga în chiar sînul nostru şi nu să certa Piteşteanul cu Fălcoianul pe inelul cu berliant dîn degetul treti-logo-fătului Şerban Cacodimitropulos ce-l trimisese vodă (şarpele cu nouă capete ce scuipă foc) cu carte la Viana, şi pre care noi l-am trimes şi mai departe cătră apus, în Gheena. Aşa, neînţelegîndu-se" al cui să fie inelul, s-au pîrît unul pe altul la căpitanul de seimeni cari ne-au împrăştiat ca pe potîrnichi.
Mai mare nenorocirea decît să mă lege şi să mă arunce în ocnă, scumpă soră, nu credeam să mi se mai tîmple, cînd o veste ca un trăsnet (trăznească-i cel sfînt pe duşmani şi alege-s-ar focul de ei) căzu peste nenorocirea mea: cartea mea de stihuri „Ode, eleghii, satire, fabuli, traducţiuni din domnu La Martine, precum şi a cincea perdea din tragodia „Amlet, prinţ de Dania", alcătuite cu aleasă îngrijire de dumnealui Ianco Aricesco şi tipărite la tiparniţa lui Leonida Firmanis" nu să mai tipariseşte. De patru ani censorul lui vodă ca pe copii mă minţea şi zicea (parcă-l auz): „Ienăchiţă, fiule, mai rabdă un an, că poate vremi mai bune apucăm." Că el zicea că doar datorinţa sa îşi face. M-a chinuit ca pe hoţii de cai. Multe vorbe nu le răbda deloc. Unde eu scriam „sînuri rotungioare", el rădea cu un bricegel şi scria „pept fecioresc". Unde ziceam de „coapsa cea rotundă ce străvede pîn şalvar", el punea „Peplul rece al Minervei". în loc de „hurioară" scriea „vestală", scris să-i fie numele şi şters cu bricegelul dintre cei vii. Dar, apoi! Eu ziceam de Bucuresci, că n-are cişmele, şi el ştergea şi punea „Petersburg", şi doar acolo, slavă Domnului, cişmele cîte pofteşti. Ziceam că anu-ăsta vrun rău să-ntîmplă, şi el punea că s-a tîmplat pă vremea răposatului Ianache Văcărescul sau chiar a lui Pazvante Chiorul. Am zis, treacă de la mine, şi eram gata să-mi pocesc în ast feliu cărţulia, numai să iasă şi să mă laud şi eu că uite, şi în Valahia pot ieşi poeţi ca Bairon şi ca Şatobrian. Dar nici aşa n-a fost bine. Dodată, anul trecut, vine censorul şi-mi spune: „Chir Iancu, ţi-ai făcut-o cu mîna ta. Fabulile tale te pierdură. Poeticul curţii, efendi Tripanosoma Todorakis, s-a dus pînă la domnie cu astă fabulă în dinţi, ce domnul, cetind-o, a răcnit cu glas mare: „Să nu se tiparisească aste neobrăzări!" Odată cu biata mea cărticică s-au poprit şi alte, între care măiastră compunere a dragului tău frate Manolachi, „Stihuri de amoriu". Şi doar ce avea acea fabulă? Ţi-o scriu întreagă, ca să ai idee:
Priviţi acea fiinţă care om să numeşte
Şi în două picere pururi călătoreşte.
Vedeţi ce forţă mare
El are în lucrare ?
Că firea, apa, focul, nu-i poate sta-mpotrivă
Şi în trebile toate
Dă productivitate.
Luaţi pildă de la el,
Şi fieşcare, leu să fie au doară numai miel,
Să meargă de-azi încolo, pentru zilele toate
Pe labele din spate.
Gata! Am zis! De-acuma ne rentabilizăm
Şi nicicînd în patru picere să nu mai alergăm!'
LUPUL ŞI ALTE LIGHIOANE
Un lup ca toţi lupii, cînd se văzu rege Şi cînd pricepu că voia lui e lege,
Că toţi se smeresc
La glasul lupesc,
Adună sfatul ţării sub un copaci roditor Şi-ncepu a cuvînta cu ton sforăitor: „E codrul ala-ndala! Prin tufişele toate Unde-am trecut adesea să văz ce s-a lucrat
Zărit-am doar păcate, Nepricepinţă, lene, dezordini, strîmbătate, într-un cuvînt, nemica nu e de lăudat. Cum dar să propăşească al codrului neam mare
Cu aşa tristă stare ? Deci iată ce zic eu, şi odată cu mine Trebuie-a zice-ntocmai fieştecine:
„Bravos, bravos, mărite! Ce minte luminată!'
Striga mulţimea toată
Sub crenge adunată Şi toţi aplaudau înălţînd osanale,
Plecînd apoi,
Pe craci doar doi, Ţinîndu-se cu obidă de şale.
Dar nu ştiu cum se face că treaba şchiopăta Şi nimic nu se strînse de-o vreme-n teşcherea. Căzură multe capuri, găsiră multe vine
Dar vedea fiecine
Că fiara toată calcă cu umblet nefiresc Şi că pardosi, cerbi, iepuri, toţi se împleticesc. Iar de punea vreunul piciorul pe podea Şi doar ca să nu cază uşor se sprijinea
îndată era luat Si-n lanţuri ferecat.
Cînd veniră mistreţii, sfetnici ce linguşeau Dar să ascunză starea din codru nu-ndrăzneau Şi lupului cu ifos
Ce-n patru labe sta
Şi demn îi asculta
Ii ziseră că totu-i mai rău ca înainte, Lupul, sclipind din dinte Le spuse crunt la chip: „Nu înţelegeţi oare că-i chestie de prinţip ? Nu voi să ştiu nemica: e mult superior Celor în patru labe iubitul meu popor. Mai demn, mai nobil este. De şchioapătă ceva Pe ici, pe colo, asta o ştiu a îndrepta: Deci ştire dau în codru ca toţi să se silească într-o singură labă de-acuma să păşească!"
Vedem ades aceasta, dar să crîcnim nu-i chip: Mulţi codri se usucă pe chestii de prinţip.
Priveşte deci, scumpă soră căuzaşă, în ce jalnică stare mă aflu. La o sută de picere subt pămînt, nicicînd lumina soarelui a o vedea nu poci. Dar în sufletul meu o mai mare şi mai curată lumină, aceea a revoluţiunii, port şi cu ea mă mîngîi. Cum zice şi fratele nostru Che Guevara în însemnările sale ce acuma cetesc la opaiţ:
„Pantofarul musai pantofi să facă, iar revoluţionerul, revoluţii." Dar nu ţi-aş fi scris cartea asta ca să te ambetez doar cu jelaniile mele, ci căci am eu un plan care poate să ne ducă la izbînda cea mare. Ascute-ţi şi mai mult ascuţita domniei tale minte şi ceteşte mai departe. Preste mai puţin de o lună Vodă se va scula pe seară cu toată casa lui şi va sui în Turnul Colţei ca să vază prin drăcia nemţească pusă acoloşa un cornet ce să zice că s-a ivit preste tot Răsăritul ca mari nenorociri să vestească. Iar eu cred că e semn de bucurie şi de scăparea ţărei de sub vîrcolacul şi bampirul setos de sînge. Tu să te vezi în Elada cu Manolachi şi să mergeţi a-l căuta în ostrovul Hosna pre credinciosul nostru, chir Leonidas Ampotrofagul, care este născocitor de care mai de care minunăţii. Deşi grec este, are fămeie rumâncă de la Ploieşti care numai cu libertaua şi egalitaua îl ameţăşte de la cîntatul cocoşilor pînă la al cucuvăilor. Aud că el cunoaşte meşterşugul de a sbura cu o beşică cît copola de la căşile lui Vodă (afurisit fie el). Faceţi încercare şi vă suiţi în ceriu şi d-acolo ajungeţi preste Turnul Colţei şi răpiţi pre bazilisc cu muierea şi copiii lui. Dar mai întîi treceţi pre la ocnă şi mă scoateţi la lumină, că mă mănîncă sarea de viu. Şi aşa să faceţi.
Cît despre 3.1. 12. 9. 13. 1. 3. 8. 9. dăspre care îmi ceri veşti, să ştii că iară mă întristariseşti. Lasă-l, uită-l, Enigel! El e cum ştii prin mahalăi, cu dibla şi ohtatul mincinos. Dar nu voi să-ţi amărăsc şi mai mult inima greu încercată.
Rămas bun, agapi mu, şi, de nu cabulipsesc prea mult, mai ceteşte stihuri ce pentru tine le-am brodit şi numele tău pă verticală îl poartă, care poeticeşte să chiamă acrostih:
Zieu făptura ta Este ca lalea. Nice eu gîndesc
Acu să cerşesc Inimioara ta. Dară dumneata Aibi milă de-a mea!
Al domniei tale frate de nădejde,
Iancu Aricescu
Manoil sfîrşi, iar ochii-şi, translucizi precum e sară Cînd pe Anatolii luna îşi descarcă lin povara Cum un marchitan îşi lasă bocceluţa cu caşmire P-un covor cu arabescuri şi mai gros ca o psaltire Dinaintea unei chere ce-n serai ca într-o seră Lung priveşte prin cleştaruri către luna-tombateră Preste Bosfor, care plin e de saraiuri şi geamii, Făr' să ştie că-n Zipangu, în grădina de lămîi Chiar atunci priveşte luna gheişa dulce, poetesă, Infăşată-n kimonoul cu păuni; ci nu-i metresă, Ci artistă, şi-are-n păru-i piepteni palizi de baga. Ea, uitîndu-se la lună prin ochi oblici, ciripea:
Am rămas singură în pavilionul de vest
Din grădina de nisip Kiu-sho.
Lumina lunii nu mă face mai tînără.
La toamnă părul meu va avea multe fire albe
Şi multe coarde vor plezni la samisen.
Ce tristă sînt! puietul de măr
Pe care am pus să-l planteze anul trecut
Nu a prins rădăcină.
Nu aştept pe nimeni. Bărbaţii s-au sălbăticit
Şi luptă departe, la graniţă.
Cînd vor veni, vor găsi în locul meu o bătrînă îngrijitoare Care piaptănă părul gheişelor tinere. Cine îmi va rîvni trupul ? Cine îmi va mai citi versurile Cine-şi va mai aminti de mica poetă Nogu-Chi ?
Ea la rîndu-i n-are ştire că în Kurdistan o curdă
I se pare că e luna roată galbenă de urdă
Ce din ţîţele de iapă a ţîşnit şi s-a-nchegat;
E aceeaşi lună care, ancorată de-Ararat
Ca o nouă Arcă, arde în oglindele de lacuri
Translucide şi adînce, răsfrîngînd stele şi veacuri
Precum ochii unui june ce să cheamă Manoil.
— Biete Iancule, martire, de ce nu sunt versatil,
Cum nu sunt o hidră bravă, cum nu sunt un Briareu
Ca cu mii de lance-n mînuri să combat ? Pre Dumnezeu!
Cum scrii tu, aşa ora face. Zenaida, tu Iaurta
Simoria adunaţi-o! Ca rîmlenii pre Iugurta
Să-i combatem pre tîlharii cu cealmale de sevai!
Zise, şi izbi cu pumnul în măsuţa care, vai,
'N acea clipă să răstoarnă cu ibric şi filigene
Şi iveşte-n patru labe, spăimîntat clipind dîn gene,
Chipeş ofiţir cu peptul coperit dă tinichele
Şi cocarde, epoleţii zorzonaţi cu floricele,
De ceapraz i-atîrnă spada de eşarfa grea, pembe
Cercei poartă în ureche, iar pe nas un pince-nez;
O codiţă împletită sub tricornul cu penaj
Şi musteţe răsucite. Mult ciudosul personaj
Duse mîna la mînerul săbiei, dar într-o clipă
Trei junghere-n gît îi pusă cei trei zavergii în pripă,
Ce scînteie ca trei raze în salonul rafinat
Cu statuie pe console de onix şi de agat:
Safo ce la ţîţă strînge ţitera ca pe-o muiare, Volter, baba scofîlcită, Brutu, care moarte n-are, Şi pe tron de calcedoniu subt o boltă de azur Toga cea de marmuri strînge lîngă peptu-i Epicur. Tot atunce dau năvală palicarii şi piraţii înjurînd de panaghie în greceasca multor naţii, Sictiriţi şi crunţi la feţe, căci băusă doar lichioruri. Ei ştergea mînjite cisme pe mîndreţea de covoruri Dărîmînd de pe pilaştri vase scumpe de Chitai.
— îl sugrum — răcnea cu toţii, — îl belesc, îl frig, îl tai! Toţi îl ştim, este iscoada ciorbagiului d-aci,
Briliant îi e numirea, dar decît a străluci El doar fum ca turba scoate, puturos şi gros. Un porc Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc. Dar, deşi cuţite, spade, iataganuri şi stilete S-aţinteau spre peptu-i falnic coronat de epolete Ofiţirul cu ochi crînceni fulgeră pre conjuraţi:
— Diable! Mais c'est trop! Vreţi sînge ? Uite peptul meu,
hai, daţi!
(Şi îşi smulse cu turbare nasturii de la mundir Desvălind un pept dă taur sub cămaşă de zefir. Und-căzură bumbii d-aur prinseră rădăciniţe, Crusta le plezni zgîrcită şi crescură frunzuliţe Şi tulpine lunge cari desfăcură cîte-un crin Zugrăvit pre cadrul uşei ca pre flamuri de satin.) Tatuat pe pept zuavul avea tainic amoraş Şi subt el o buche simplă, condeiată-n bucle: H.
Scumpe cetitor, iertare! Capu-acesta îl închei Făr' a-ţi spune cine-i frîncul. Ca să afli dacă vrei Te-osteneşte şi întoarce fila.
Iacă, a-nserat.
Repezitu-s-a pe boltă leopardul înstelat Ce înghite peisagii şi la ape le dă foc Şi în suflete revarsă nostalghie din ghioc. Se-nchid gene-n mii de case, în palaturi şi bordeie, Gene rare de duhovnic, gene grele de femeie, Omenirea ostenită se foieşte trist în somn: Curva se visează sfîntă, sluga se visează domn, Cerşetorul stăpîneşte peste zeci de-mpărăţii, Regele coroana-şi cată în mocirlă,-n răgălii. Somn, tu domn al nefiinţii, tu cu degetul atinge Diamantul greu pe care toţi îl poartă subt meninge, Umple-l, umple-l de vedenii, ca pocalul de Maderă, Fă vecia să ne pară nu o clipă efemeră Ci un şir de clipe veciniei; fă să fim eterni, imuni, Fă să luminăm ca sorii preste hăuri şi genuni. Somn, umbreşte cu lumina-ţi epopeea mea hirsută, Umflă-i tu firava pînză cu suflarea nevăzută A Visării, Fantasiei, fă ca lîncedul seraf Să nu-şi tîrîie aripa prin gunoaie şi prin praf Ci prin praful galaxiei să străvadă-n viitor.
Maşinişti, la manivelă! Derulaţi un alt decor!
CINTUL AL I -*ATRULEA
Toţi suntem melodramatici • Languedoc Briliant, zuavul • Liubov, liubov • Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo • In loc de chipu-i, el văzu o beizadea • Şi-oi spune de Madelaine • Lîngă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc
cetitoare mult iubită, ce cu filele aceştii Sprijineşti, să vezi mai bine, cercevelele fereştii Care-n vergele de plumburi sticle are, cu colori, Dîn posomoreala-mi neagră te gîndesc adeseori! Geană lungă şi sfiioasă aplicată preste buchii, Stînga cu ineluri grele străveziu prinzînd genuchii Şi cu deştul de la dreapta întingînd în adevăr. Ţîţişoara ţi-o coprinde scînteioşi cîrcei de păr... Nu filosofarea stearpă, nu politichia cari Lănţuieşte-n carceri sumbre izaltaţii, temerarii, Ci tu vecinicul amoriu între pagine îl câţi, Cum în pagine nu moare trandafilii cei presaţi.Şi dreptate ai, copilă, căci nu este nici o gramă
Dîn a lumii scrieri toate să nu aibe melodramă,
Toţi suntem melodramatici de scurmăm adînc pre sub
Rînjetul intelighenţii. Crierul, acest cherub,
Cum chiar glonţul cel de humă preste care vieţuim,
Doar o pojghiţă de cuget are, restul este im,
Paternă nestăvilită, ură crîncenă, amor,
Ceriuri cu sori dă sînge, continenturi dă fior.
Pre acolo-şi poartă paşii trist poeticul, cu peana
Ca o sabie în mînuri, cînd să stinge toată geana
Dă lumină. Doar acolo inspirarea-şi face cuib.
De acolo chiar şi însumi eu, domniţă, mă îmbuib.
Eşti, cunosc, nerăbdătoare ca să afli cine este
Ofiţirul dă subt masă, ce aflat fu fără veste.
Bărbătoasa-nfăţişare inema ţi-a cîştigat
Şi o lacrimă îţi puse subt ochi limpezi de agat.
Ca să nu te mint, fecioară, nici cît bobul cel de chimen,
Dintr-un pumn izbit în masă născu mîndrul ipochimen.
Nu gîndisem pîn-atunce că să află-n Orient
Languedoc Briliant, zuavul, căci nu sunt omniscient.
Şi de nu ţi-am spus în cîntul treile, e că n-am fost
însumi eu, poeticescul, pregătit să-i dau de rost.
încolţit acum de geana-ţi, nu mai poci a da-napoi.
Iată deci:
P-atuncea frîncii cu inglejii-avea răsboi. Ce răsboiul ca o rîie s-au întins preste regate D-au agiuns şi-n Marmaraua încărcată de palate. La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf, Chpere cu şase rînduri dă cearceafuri: „Tiger Rolf", „Royal Sword", „The Proud Lilly", „Queen Victoria" i proci
Cu catarte şi vergele pline de matrozi veloci.
Sus pă perine dă purpuri, în seraiul dă cleştar,
Nu mai prididea sultanul a muia în chinovar
Greu condeiul cel dă aur înflorat şi scrijălit
Pre hatişerif să-şi puie lăbărţatul iscălit.
Lorzi trufaşi îl încolţeşte cu concesiuni o mie
Iar vizirul pune deştul, că i-i frică de Rusie.
Dese iţe diplomatici să ţes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre iar gazeturile rage.
Incurcată-i şi iscoada noastră, Languedoc Briliant
In urzelile aceste. Cu un ticluit ferman
El să strecorase pîntre vameşii turbaţi dîn Zant
Şi-a lui ciorbagi neveste devenise dur amant.
Aişe, ce-n gungurele avea boare de narcise
Iar în crupe volutate, îl recomandarisise
Soţului, care Coranul i-l dăduse legiuit.
Mai pusese-o vorbă bună şi şăgalnica Lilit.
Laie, dulce ca laleaua, sumeţise căpuşorul
Iară Fatma, braţuri dalbe, bosumflase botişorul,
Astfel că Briliant caftanul cel de agă priimi
Chiar dă la neştiutorul, cornoratul ciorbagi.
Dă aici înfiripase tainică reţea: spionii
Impînzea arhipeleagul. Jezuiţii şi masonii
îi pitea pîn căşi dă taină, pîn poiate şi pîn hanuri,
Preschimbaţi la haini, cu barbe şi spoiţi cu sulimanuri,
Prefăcuţi în prunci, în babe, în băieşi şi în imami.
Sta ascunşi pîn şifoniere, pre subt jilţuri, după lami
Şi lungea urechi ca asini. Ca să scape de acuz,
Languedoc să îmbrăcasă chiar în haine de franţuz,
Iară turcii grei dă capuri nu gîndea a-l bănui
Cum era cu ochii numai după babe şi copii.
La agie la fereastră într-o ziuă el stătea
Şi cu greu lunet la Franţa preste ape să uita Cînd caic cu baldachine zburînd înspre ţărm zări Şi în el, înveşmîntată în şalvari liliachii, O fămeie, o Venere tolănită pe o brîncă. Săltă-n el inima francă şi luci privirea frîncă. El află că Zinaida favorită e lui Nikos Negustor de cherestele, blînd arhonda simandicos Ce palaturi dă cleştare umple vecinie cu muieri. Numai astfel se esplică întîmplarea cea dă ieri. Nu politichia, dragă cetitoare, ci libovul îl împinsă pre zuavul să pătrunză în alcovul Coperit de covoraşe şi să intre sub obroc. Asta e istorioara lui monsieur Briliant Languedoc. Cît de buchea cea sucită ce pe peptu-i să lăţea Nu poci şti nemica încă. Fii, gingaşo, răbdurea, Că nemica nu rămîne în final neesplicat. E rotundă epopeea-mi ca şi globul fermecat Care poartă-n centru. Dară iar anticip, ce nărav!
Scurt, dădu pe faţă totul ceaprazatul de zuav.
El zavera plănuită brăţişă cu tot avîntul
Şi de gentilom în faţa obştii îşi dădu cuvîntul
Umărul să puie vajnic l-al Valahiei car greu
Şi Elada să o nalte cu puternic braţul seu.
Dar lungii prea mult pelteaua. Pre subt stelele puzderii
Lin barcazele porniră cu logodnicii Eterii.
Lin rămase-n urmă Zante, mărgărint în scoica grea
Sidefiei mări. Dîn ţărmu-i la corăbii aducea
Ohtături adînci zefirul, plîns ca foc nepotolit:
Aişe era şi Fatma, Laie prunca şi Lilit.
I
Luna calea cătră Hosna zgîria-n argintul moale Al curenţilor, piraţii sta în jururi de ţambale, Petrecea cu palicarii, doar puţini era de cart Şi bătea în clopot sarbăd ceasurile, pe catart. Manoil scriea-n chilia de subt punte stihuri şchioape, Adurmit de legănarea pe întinderea de ape, Privind stelele ivite, prinse-n danţ, săltînd în zbeng Pîn pătratul cald şi negru de la gura de chepeng. Languedoc privea pîn gene pre frumoasa Zenaidă Ce la pupa sta pe funii colăcite, o silfidă Un contur de ambră preste scînteierea-n apă-a lunii... Ea visa... la ce? visarea unei dame doar nebunii Pot visa a înţelege, şi poeticii, ş-amanţii. El ghitara înstrunează, ce-i adusă de din Frânţii Şi începe o cîntare mulcomă, cu glas perit (Dulce vorbe de aubadă eu aci am tălmăcit):
„Aşa cum toamna, pe bolta scînteietoare,
apare şoldul plin şi răcoros al lunii
iar stelele pălesc invidioase
şi diamantele lor cu mii de focuri nu mai au preţ,
Şi cum într-o grădină se deschide dumnezeiesc trandafirul
bucurînd-o pe tînăra stăpînă
şi făcînd celelalte flori să-şi aplece căpşoarele
ofilite de mireasma îndurerată,
aşa ai apărut în viaţa mea, pe neaşteptate, cu putere deplină, făcîndu-mă să nu mai pot respira, să mă îmbolnăvesc de dragoste, să mi se pară nesuferit patul celorlalte femei şi gura lor veştejită.
Orion şi tu blîndă Cassiopee, Săgetătorule de flacără, Lyră, Leu fabulos, v-aţi găsit, iată, împărăteasa. Maghiran şi mixandră, lalea sulemenită, garoafă, vă ştiţi de-acuma regina. Plecaţi-vă ei, ah, plecaţi-vă!
Liubov, liubov...
Unde încape atîta chin ?
Căci mă iubeşti şi totuşi mă chinuiesc,
eşti lîngă mine şi parcă ai fi peste mări,
liubov, liubov..."
Oh, putere-a muzichiei! Cum Orfeu odat în veacuri
Aduna jigănii roată între stele şi-ntre lacuri
Muind deştele în unda Lyrei, îmblînzind pre ele,
îşi dăşchisă Zenaida, între lacuri şi-ntre stele,
Inema, ce-i de vergină, deşi trupul e-ntinat.
— Spune, mări, venetice, d-unde tu ai învăţat
Astfel să-ţi faci joc c-un suflet ca şi mîţa cu un şoarec ?
Hai şi-mi zi mai mult sub punte,-n tunecatul arhondarec,
Fiindcă voi a plînge noaptea asta zugrăvită-n cer.
Şi răpiţi dă ploi dă stele junii în chilie pier.
Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo nu visă pentru a lui
Hurie aşa tapeturi pe mătăsuri nărămzui,
Aşa perine brodate-n fir dă aur, ce închipui
Lebezi grele, gnomi, ondine care-şi reflectează chipu-i
In mallarmeanul luciu cu intarsii de morfil
Gheridonului dîn unghiu, mesei large jugendstil,
Paravane dîn Ţipangu şi chineji săpaţi în jad,
Flori dă mine pe mileuri, ghiersuri dîn Upanişad
Condeiate-n rame grele. Pe părete, o oglindă Ş-arunca-n cămară apa tremurată, licurindă, Dă cristal dă dîn Veneţii. Vai, adînc privi în ea Languedoc. în loc de chipu-i, el văzu o beizadea, Jun cu capul ras sub vastul glob dă muselin. Pe buză O musteaţă supţirică. Verde-n ochii de meduză Verde dă venin dă viperi, însă dulce e nespus Cum e dulce gîndul morţei desperatului hindus. E sprinceana ca şi arcul, trasă cruntă dîn penel Şi ineluri are-n mîne, ş-are în urechi cercel Iar de stînga fir dă aur îi înconjură musteaţă... O hanîmă numa-n văluri ce-i iveşte poponeaţa Şi toţi nurii, îi aduce linguriţa de şerbet. Pre o tavă odihneşte în felii un melemet. Să cutremură franţuzul, mîna la jungher îşi duce, Dar să limpezi oglinda, iară el îşi face cruce. Să lungeşte Zinaida pă divanul persian Şi zuavul ciupi dulce coardele. D-obsidian
Ochii îşi plecă fămeia:
— Zi-mi, dă ştii, acea poveste
'N cari princesa Mădălina, care-n lume nu mai este
Mai frumoasă, e răpită d-un balaur uricios.
— Mais, bien sur, grăi franţuzul ce în jilţ stătusă jos.
Mai daţi-mi vin şi-mi mai zîmbiţi, Ochi dragi, iar voi de prisosiţi, Naramze,-n faţa-mi poposiţi, Şi-oi spune de Madelaine. E mult de cînd s-a petrecut Povestea, într-un vechi ţinut Cu ordalie şi cu scut, Ţinutul Evergren.
Un crai bătrîn, beţiv şi mic Cu pe obraz un roş petic Ce lupus doftorii îi zic O fată-avea: Madelaine, Ce peste cîmpuri se plimba Şi-n codri goi se înfunda Şi-o mai frumoasă nu era în ţara Evergren.
în ochi adînc de îi priveai Doar cai şi cavaleri zăreai, Turnire-n pajişti verzi de rai Visa mereu Madelaine. „Ah, niciodată nu voi fi Decît a celui ce-ntr-o zi într-un turnir m-o cuceri, Aici, în Evergren."
Dar riga altă vorbă-avea: „Cine de lupus m-o scăpa Răsplată fata mea voi da, Cuminţea mea Madelaine." Se-nfăţişară mii şi mii De felceri mari, cu letinii, Dar nici un fel de doftorii In tristul Evergren
Nu ştergeau pata din obraz A beţivanului de cneaz Şi nimeni nu primea ucazŞi mîna lui Madelaine, Pîn-un neguţător sosi Pe ape reci, printre scrumbii, Şi marinarii pe frînghii Strigară: „Evergren "
La curte el intră semeţ, Pe rigă îl privi isteţ Şi grăi chipeşul drumeţ Zîmbind către Madelaine: „Eu, rigă, ştiu a vindeca Intr-o clipită pata ta Căci nu-i ce spui domnia ta Şi toţi din Evergren.
Nu lupus, ci-a ruşinii pată Iţi e pe faţă înfierată După o bătălie dată (Oh, iartă-mă, Madelaine) Cînd încolţit de crudul Kron Tu ai fugit ca un poltron Şi te-ai ascuns aici, sub tron, In plînsul Evergren.
Deci, dacă vrei a vindeca De pe obraz ruşinea ta, Ai să-mi dai mie fata ta, Pe dulcea mea Madelaine, Şi eu îndată voi porniŞi-ale lui Kron ţinuturi mii Cu spada le voi cuceri Doar pentru Evergren."
Riga sări ca un pardos:
„Neruşinat şi ticălos!
Să nu-l asculţi, i-un mincinos,
Frumoasa mea Madelaine!
In temniţă îl aruncaţi
Şi mi-l munciţi, şi-l ferecaţi!
Vă dau poruncă să uitaţi,
Supuşi din Evergren,
Tot ce grăi ăst fanfaron.
Dau ordin: Nu există Kron
Şi nu am stat nicicînd sub tron!"
Dar apriga Madelaine
Strigă din jilţ de purpur: „Tată!
Tu ştii că e adevărată
Povestea asta, ştie toată
Suflarea-n Evergren!
Ah, scrie-i tu lui Kron în nord Ca să îşi lase-al său fiord Că sînt în totul de acord Să îi dau eu, Madelaine, Şi inima şi mîna mea Dacă-n turnir va triumfa Sub cerurile de lalea De-aici, din Evergren.
Şi junele de negustor îl va-nfrunta dacă-i e dor De chipul meu surîzător." „Aşa va fi, Madelaine!" Răspunse craiul aplecînd Obrazul roşu spre pămînt „Căci nu pot să-mi înec tot bînd Ruşinea-n Evergren."
Trecură zilele de mai Şi în grădinile de rai Sînt mînă-n mînă jun bălai Şi tulburea Madelaine. El îi citeşte de Arthur, De palida Badroulbadour... Sub perii-n floare, sub azur Ei cîntă-n Evergren.
Ăsta timp, pe drum de caşaloţi, Cu ţurţuri grei prinşi în mustăţi, Vin mişcătoarele cetăţi (Uitase şi Madelaine), Ale lui Kron corăbii lungi. Pe ale mării repezi dungi Sălbaticii de Nibelungi Ajung în Evergren.
Kron, ochi de piatră, barbă creaţă Miroase a oţel şi ceaţă. Proptit în cizmele de ghiaţă,Cu ochii la Madelaine, Rînji spre rege: „Rege şui, Pentru ai mei nimica nu-i De preţ în bietul tău, sîlhui, Regat, în Evergren.
Nici fata ta n-o preţuiesc, Dar provocarea o primesc. Vreau în turnir să biruiesc Sub ochii lui Madelaine. Orice rival voi căsăpi In lîncedul de miază-zi. Cine mă poate birui In blîndul Evergren ?"
Plecă, apoi, rîzînd în hohot, Se depărta pe cal în tropot. Rămase inima în clocot A palidei Madelaine. „De ce gîndind la el mă dor Gîndirile ? De ce mi-e dor ? Doar îl iubesc pe negustor, Strein în Evergren."
Pe seară ea intră-n iatac, Se pieptănă prelung, buimac, Cînd pe fereşti un vîrcolac Pătrunse la Madelaine. Avea aripe mari de piei Bătute-n pietre cu scîntei.Fiara, nimic de felul ei Nu e în Evergren,
Căci are solzi sticloşi de aur Şi nări cu foc, boaşe de taur, Labe cu ghiare de balaur. Păşi înspre Madelaine Şi o înfăşură-n aripe, Zbură cu ea în două clipe, Pieri palatul ca nisipe, Pieri şi Evergren.
Iar dimineaţa o aduse, Incercănată-n pat o puse, Unde fusese nu ştiuse (Sau ai ştiut, Madelaine?) în gîndul ei, o roşă pată Venea mereu, văzută-odată, Dar unde ? Unde ? Spune-odată, Ah, unde-n Evergren ?
Nopţi după nopţi la ea venea Balaurul care ardea Cu ochii reci de peruzea. Pleca atunci Madelaine Cu el. Se întorcea în zori Şi nu-i ardea de negustori, De peri, de fluturi şi de flori, De regi, de Evergren.Veni şi ziua de turnir, Se ridicară corturi şir, Juni scutieri leiţi în fir Veneau după Madelaine. Crainici din trîmbite sunau, Flamuri în lănci se agitau, Covoare pe balcon erau In ţara Evergren.
Şi iată-i: îmbrăcaţi bogat, Pe cai cu pieptu-mplătoşat Rivalii cu panaş rotat Salută pe Madelaine. Pierită ea le face semn. Vibrează lăncile de lemn Şi caii zguduie solemn Pămîntu-n Evergren.
Prin crăpătura vizierii Crunt se scrutează cavalerii Şi se reped, se fac puzderii Sub ochii lui Madelaine. Caii se surpă, ei se scol Şi fac cu spada rotocol. Nu s-a văzut aşa pîrjol In blîndul Evergren.
Căci spadele lucesc în soare Ca nişte flame arzătoare Şi se izbesc în scutul tare.Şi-acoperă Madelaine Cu mîna cea subţire ochii Şi mîna s-a crispat pe rochii Nimic mai crunt, din Capadochii Şi pînă-n Evergren.Neguţătorul se feri De-un fulger, şi apoi izbi, Capul lui Kron îi despărţi Şi vesel spre Madelaine Se îndreptă, cînd deodată Căzu prinţesa leşinată Şi se opri suflarea toată 'N regatul Evergren.Nunta ţinu o săptămînă Apoi străinu-o luă de mînă Şi se-ncuiară împreună El şi a lui Madelaine. Sub stelele ca mii de focuri Mai continuau cînturi şi jocuri, Mii se rupseseră de tocuri In vesel Evergren.
Dar dimineaţă, înjunghiată Zăcea, într-o de sînge pată, în singura de sînge pată, Nevrednica Madelaine. Neguţătorul se porni Spre Indii cu-a lui bogăţii
Şi au rămas de-atunci pustii Grădini în Evergren.
Balaurul, să ştie-oricine, Din visul de fecioară vine Şi pe ea însăşi o răpune... Aşa păţi Madelaine, Ce răvăşită-n orice noapte La a lui Kron ureche şoapte Fierbinţi suflase. Pieri în noapte, în noapte, Evergren!
Şi tăcu ghitara, stinsă fu a muzichiei flamă,
Cum un echo să înghite în a nourilor scamă,
Cum să stînge un amoriu după lunge suferind.
îşi zbătusă Zenaida gene ude şi fierbinţi.
„Cahmachi!" răcni juna suspinînd înăbuşit
Vrînd a-şi smulge de dîn peptu-i cu sîni fragezi dăruit
Un amoriu ca un ghimpe, un blestem înmiresmat...
Iar Briliant rămasă palid, de blestem împovărat.
Juno, pentru care scris-am cîntul patru special, Ai să vezi că ofiţirul cu aspect orighinal Are să o izbăvească de zurlia beizadea Pre-a lui Manoil sorioară, şi de soaţă o s-o ia, Dar la capul multor plînsuri, încercări, peripeţii Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii... Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. Eu la Manoil, Iaurta şi tâlhari vreau să ajung. Cufundat în mii de harţe, în sextanţi şi astrolabi Făcea punctul cu compasul Manoil. Cîrmaci arabiTicluise artea mîndră-a navigării fără greş. Invîrtea matroz destoinic roata cîrmii, de cireş, La busol ochind, urechea întinzînd spre Manoil, Latitudini, longhitudini, graduri numărînd umil. Palicarii şi piraţii, în miroasne de obiele, Zvîrlea zaruri dîn cornete, zuruia arşici de miele, Pişea cidrul peste punte în şiroaie nărămzii Pre spinăruri de delfinuri tot cercînd a nemeri. Iar subt negura de stele ce pe-arhipelag să lasă Ca un roiu de lăcuste pre o pajişte umbroasă, Lîngă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc Şi dîn el ghiceşte soartea ca ţîganca dîn ghioc: — Uite Riga ce să culcă cu Reghina curviştină Subt pocalul ce asvîrlă coade-coade de lumină. Asta, proştilor, semn este că veţi da o luptă-n vis. Faceţi rugi, bateţi metanii. Uite-un drum ce e închis Dă un înecat: vezi oare ce obraz mîncat de raci ? Un casteliu însamnă, cu cătane audaci Ce dîn voi doar unul şti-va a-i dăschide poarta grea. într-acolo bila rece dă cristal îl va purta. Uite şi cea mai soioasă dîntre feţe: E Milogul Cu bocceaua-n băţ: sălbatec o să fie epilogul, Căci însamnă cerşetonul totdeauna un alean. Uite Chitul ce pe Iona l-au trecut preste Ochean: Blestemaţilor, semn este că-ţi vedea pre Dumnezeu! Şi sfîrşind cu prevestirea, mult ciudosul de romeu Rupe, rupe mucavaua şi azvîrlă-n mare toate Cărţile. După barcaze, peticele colorate Să ţinură ca o trenă dă presimt şi dă destin.
Curînd scaldă Aurora ceriul palid, levantin.
CINTUL AL
CINCILEA
Manoil găsi safirul • Hai, că am ajuns la Hosna • Ce v-am zis ? E Dumnezelea • Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rină • Au n-ati auzit de Zoe f • Vive le son du canon • E om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici • Aur! Aur! • Omul duh e, sete pură • Veac al nouăşpe! Te laud • Da nu-ţipasă dă orfanii ce munceşte la patron ? • Da, vreau artă cu tendinţi • Mudromu i cestitomu • Elvira, mai ţii minte ? • Brav Iaurta • Cea şcoală 41 • Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
M
. anoil găsi safirul ca cît oul cel dă curcă Dă dîn care să ivise ranchiunoasa stirpe turcă: Era-n gaură dă şearpe învălit în marigold. Scoase un jungher dîn taşca ce purta pre lîngă şold Şi crăpă cu lama coajea. Să ivi o lighioaie Ce cu dintele te seacă şi cu gheara te despoaie, Ochi gălbui ca mahmudeaua şi holbaţi ca gura pungăi, Şapte limbe-n colţul gurii care largă-i, care lungă-i... In o clipă feara cruntă vărsînd foc pă patru nare
Lunecă dîn mînuri moarte şi să perde hăt în zare, Dară ochiul lui Manoli o zăreşte, urmărind Urma lucie dă bale: pre subt nori dă hiacint Hojma cea cu creste-n spete ca anticii stegosauri Pîrjoleşte văi cu mure, munţi cu sfinţi, eroi cu lauri, Arde cărţi şi cruci şi plete dă femei cu ţîţe grele Dă de care-s atîrnate prunculeţi şi puradele, Iama dă în ţintirimuri, scoate oasele, le roade, Ce-nfăşate-s în zapise, în peceţi şi în izvoade, Şi cu gheara ca o coasă sparge burtele de vaci Cum spargi coaja tămîioasă strugurului pă araci. Geaba caută Bulgarul adăpost, căci mursecat e, Sîrbul cu grăsime-n plete îl apucă pe la spate, Arbănaşul fuge-n luntre, Grecul fuge-n fustanelă, Doar rumânca, o înfruntă feara, sveltă, soavă, belă, Dar cu ochii care scapăr şi cumplit răcnind dîn pept... Vîrcolaciul o miroasă, fremătînd nazalul sept, Şi întinde descărnate braţe lîncede s-o prinză... Dar îi creşte dîn spinare aripi candide de pinză Lui Manoli, care-n peptu-i sîmte cum să scoală vlaga. Dîntr-un salt el e în faţa junii, şi înfige şpaga Intre solzii dă jivină: sînge negru a ţîşnit Şi dihania grăieşte:
— Manoile, te-ai trezit ?
Hai, că am ajuns la Hosna, ne aşteaptă-Ampotrofagul Şi nevasta-i liberală, să le trecem iute pragul. Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deşi e turc şi el Acum crede în Fecioara ce născu dîn porumbel. Saltă fruntea, Manoile, de pe harţe şi echere, Uite, ţi-au rămas pe frunte imprimate, efemere, Ale Mării Albe ţărmuri şi-ale mării Marmara. Uite, scînteie Levantul tipărit pă fruntea ta.
Liniile-i sunt undite, ca şi şoldul de femei-s, Dac-au fost vizionare hartele lui Piri Reis, Mai vizionară-i fruntea flăcăratului român. El îşi duce mîna dreaptă cu inel la stîngul sîn:
Doamne al oştirilor
Dîn catapeteasmă, Care dărui florilor
Gingaşe mireasmă, Care dai smochinilor
Gust dă vin şi miere, Dă-mi şi mie mînilor
Vlagă şi putere!
Că nenorocirile
Au venit şuvoi, Şi-au întors privirile
Sfinţii dă la noi, Ni se-ncurcă iţele
Dă la ursitori Şi rămîn troiţele
Fără lumînări.
Doamne al pustiilor Ce-ţi iese ciorchine
Cu cîrceii viilor
Dîn trup dă la tine,
Dă-mi în pept o inemă Şi în pumn o bardă

Şi de vrednic ţine-mă în tămîi si nardă!
Că sălbăticiunile
Nu mai vor ciuline, Ci vin spurcăciunile
în staul la mine. Ceartă tu protivnicii,
Neamul risipeşte-le, Doamne, care schimnicii
Te laudă-n peştere!
Ruga-i fuse priimită, căci ieşind pe bocaport
El zări un ochiu-n nouri, străveziu, căprui, întort
Cătră sine mai degrabă...
— Ce v-am zis ? E Dumnezelea! Răcni Ghiorghi egipţianul scărpinîndu-şi iute pielea. Grecii, hoţii în genuche să trîntiră şi pe burtă, Ci rămaseră-n picioare apostatul de laurtă, Manoil şi Zenaida, ce-n picioare au jurat Ca să şază şi în faţa Tronului cu nestemat La eterna judecată. Mîndre viţe de români! Dar greşea zavera toată, şi creştini ca şi păgîni, Căci cel ochiu ce o clipă în poema-mi se ivi Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci Uitătură indiscretă între pagine de op, Cum priveşte biologul goangele la microscop. Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta Fenomenuri subatomici fără a le-nfluenţa. La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc
Nice voie am vreodată nici s-ating, nici să privesc. Deci să-nchid ochiul dîn nouri, nu cumva să îi smintească Pă piraţi şi toţi ca unul să mi se călugărească Uitînd de ţaruchi, paluki, de zaveră şi de tot.
Palid stei urcînd dîn ape verzi ca fierea ce dîn bot lase la năpîrci e Hosna (lîngă Samos undeva), Insul cari pre nici o hartă zugrăvit nu să afla. Coborîră călătorii în bărcuţe şi-o porni Cătră ţărmul cu volute de florar şi coralii Scoici cît casa, resfirate pe nisipe-n evantaliu, Crabi cu gurile dă şearpe şi cu ochii dă vitraliu, Străvezii meduzi albastre şi cu franj ele lăţoase Zvîcnind moi pre lîngă barce, mari cît nişte gavanoase, Iar pre ţărmure, minune: bolovanii străvezii Sunt ciopliţi în chip de hurii, de satiri cu fudulii, De pitici, de lupi de steclă care adunaţi în haiti-s, Gryli şi troli şi alte hojme ce găseşti în Baltrusaitis. Curcubău să-ntinde leneş preste insulă ca pod Şi cînd trece pîn picioru-i răzvrătitul meu norod Să mînjeşte-n roş, naramză/galbin, verde, azuriu, Indigo ca o brînduşă, ca oftarea vioriu, De să rîde palicarii şi-şi dau coate, se ciupeşte, Degete albastre barbe verzi şi roşii le sbîrleşte Iară gure mov proferă cruci şi-anafuri rozalii. Urca ceata cea pestriţă pă poteci cu bălării, Cînd dihănii noi, ciudoase să iviră pe o rînă: Mestecări de roţi dinţate unse cu lichid dă frînă, Arce rupte, cruci de Malta prinse tare în şurupe De cremaliere ştirbe, de rulmenturi şi de cupe Ce mişcau parcă Satana în cazane era-nchis: Una mare cît hambarul lua poame dîn cais
Cu trei deşte de aramă şi le pune iute-n coşuri;
Alta mică jumuleşte peanele de pe cocoşuri,
Le ascute şi le moaie-n călămări ce cresc dîn stîncă
Şi înscrie-n pergaminturi vro istorie adîncă;
Alt mehanic cu lăboaie de paing înşfacă iute
Un pirat ce să holbase prea aproape dă volute
Şi îl bagă-ntr-o chilie cu o poartă dă oţel:
într-o clipă-l scuipă proaspăt, pomădat, spălat şi chel,
Ras obrazul, ras şi capul, cum să poartă la tătari;
O mahină ce da zumzet, mitutea cît un canari,
Zbura-n aer la un stînjen şi prindea muşte dîn sbor,
Le băga subt coade pamblici, le lăsa în voia lor;
Una scurtă şi-ndesată cu o perie freca
Stînca tare de subt dînsa, pînă cînd se străvedea
Pîn grosimea Terii alte continenturi, Antipozii
Cu oraşe răsturnate, unde umblă ca nerozii
Oamenii cu gaibe-ntoarse şi cu capul tot în jos,
De să uită pre subt fuste ale sexului frumos
Deochiat rînjind piraţii: aferim invenţiune!
Dar i-apucă bîţîiala cînd zăresc altă minune:
O grămadă dă burlanuri care iese crîntr-o oală
Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată, cerebrală
Şi fum iesă de pe coşuri — se închiagă fumu-n sfere
Ce roiesc domol în aer, pîlpîinde, efemere,
Căci planeţi sunt fiecare, cu popoare şi cu regi,
Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nţelegi,
Cu istorii sîngeroase, cu invenţii, cu mari genii,
Cu stăpîni şi sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.
Toate, toate au speranţa că vor dăinui în veci:
Pîn-la urmă toate crapă ca băşicile cei seci,
Căci minciuna, silnicia, neghiobia pîn-la urmă
Preste tot vîrîte-n peptul Adevărului, îl scurmă.
Cum priveau cu-ncremenire toţi în lumile-oglinde,
Iată că de pe cărare o muiere se desprinde.
E trufaşă, poartă-n capu-i o bonetă frigiană
Şi pe toţi cu duşmănie îi priveşte subt sprinceană:
— Cine sunteţi voi, obrasnici, de venit-aţi fără voe,
Au n-aţi auzit de mine ? Au n-aţi auzit de Zoe ?
Ce daţi buzna în ogradă ?
— Doamnă, să avem pardon
(Languedoc luă cuvîntul), bunul nostru-amfitrion Leonidas să numeşte, renumitu-Ampotrofag. Nu-i sunteţi cumva iubita soaţă ?
Insă cu arţag
îndoit urmă fămeia: — Toţi milogii mi-i aduce Secătura, toţi tîlharii, de îţi vine să-ţi faci cruce. Aide, spuneţi, cine sunteţi şi ce vreţi şi-apoi plecaţi! — Chera mu, noi suntem grecii şi rumânii răsculaţi Cari jugul greu nu-l sufăr al tiranilor şi vreu La izbîndă sau la moarte să îşi ducă steagul seu! Zisă Manoil. Ţaruki!
— Şi paluki, muieroiul
Ii răspunsă-nflăcărată, înmuindu-şi iute boiul, Ba zvîrlind şi o ochiadă fanfaronului franţuz. Da, să sugrumăm odată al tiranilor abuz! Da, cu armele în mîne, cu furci, coase şi topoare Să ne-alăturăm vîlvorii ce coprinde pre popoare! Da! Trăiască libertaua! viva-n veci egalitaua! Jos şalvarii! jos cahveaua! jos halvaua! narghileaua! Da! De trei ori da! M-alătur, suflet, trup, la cauzaşi! Fiţi bineveniţi la Hosna greculeţi şi rumânaşi! Cît de soţu-mi... of, ca vita e nesimţitor acesta, Nu ştie politichie, Bucuresci şi Budapesta Pentru el totuna este şi le-ncurcă cu Milano,
Geaba-i zic de Galibardi, geaba-i spun de Candiano De statua Libertăţei dîn Ploesci n-a auzit, De bonjur, de Carmaniola el nu ştie negreşit. Da' o să-l vedeţi. Hai iute! Şi-o luă pre Zenaida De un braţ. Colindă ceata pîn rovinele ca crida Tot cîntînd un cîntec aprig:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Uriaşilor, e vremea! Bunilor, sculaţi la arme!
Nu simţiţi în inimi flăcări ? Nu vreţi spada s-apucaţi ?
Lepădaţi dîn suflet lenea, priimiţi în suflet larme
Şi în mîndrele cazarme
Ca vultanii să strigaţi:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
îşi sfîşie pelicanul peptul să mănînce puii. Voi de ce să păstraţi viaţa ? Şi la ce v-ar folosi ? Rîvniţi floarea pe mormînturi, rîvniţi dafinul statuii Şi văpaia flăcăruii Aideti a o înteţi:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Unii vivă în desfrîuri, alţii vivă în durere. Ferbe indignaţiunea în popolul suveran. Vrem o constituţiune, nu despotică putere, Să-ndrăznim doar a o cere Şi-o să vie momentan!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Nu mîncaţi de la zaveră şi zdrobiţi reacţiunea! Cereţi, cereţi într-un strigăt sufragiu universal Asta ni-este idealul, asta ni-e ambiţiunea: Propăşască naţiunea! Vivat Teatrul National!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Se curmă la jumătate însă cîntul, că în zare Puşcătură să aude, focuri-focuri bate-n mare Şi să-nalţă dîn tufişuri... ce ? moroi sau pricolici ? Nu, e om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici! Cu aripe ca de şoarec sburător, dîn cherestea, Către ceata-nmărmurită iată, mări, că sosea: Leonidas e, bărboiul la genuche îi ajunge, Anteriu poartă pre sine, iminei cu boturi lunge, Brîu dă lefegiu, da-n locul dă jungher şi dă pistoale Are pile, şurubelniţi şi burghie cu spirale.
Vine-n zbor, poartă în spete un ţilindru cu piston, Ochilari pre nare large, iar în mîni un faust-patron.
— Anghelos! holbează grecii ochi ca ouăle dă gîscă, Dară Zoe, bărbătoasă, izbucni dodat în rîs, că
Ăl cu barba tutunie ş-anteriu ca dă la Atos
Brusc se prăvăli dîn ceriu la picerele lui Tatos,
Cel pă care mehanismul îl ferchezuise-aşa
Că-a Chanel dă la o poştă şi-a Lancome o fresh putea.
Să ridică însă-ndată cum în Dante Aligher
(„Iadul", cîntul zece) saltă din mormîntul cel dă fer
Farinata, şi-i înfruntă pă piraţii cei cu spange:
— Voi, nelegiuiţi, vreţi aur ? Aţi venit aci-n falange Pentru aur ? Nu ştiţi oare care aur e mai bun ? Talerul şi mahmudeaua sunt a omului nebun.
Zimţii dă florin sunt solzii care dracu-i poartă-n spete.
Guldenul mare ca roata dîmprejur dă sfîrc la fete
La fel duce în ispită, firfiricul şi carboava
Ca şi filtrul dă amoriu picură-şi în sîn otrava,
Lira minte, rubla-nşeală, ţechinul te măsluieşte
Şi Mamona cînd vrei aur scuipă-n palme şi rînjeşte.
Aur! Aur! şi judanii au întors lui Moisi buca
La viţelul cel dă aur dînd năvală. Matracuca
Dîn Apocalipsă, Roma, ce lui Amor inimică-i
Aur vrea. Şi voi vreţi aur ? Uite ceasul care-l ticăi
Pre sub nasul vost.
Şi scoasă un ceasornic cu capace Pre cari scrie Cave Tempum cu sgîrieturi dibace. Tot dă aur lucitoriu iaste el, în filigran Cum îşi lasă şi cahfeaua dungele pă filigean. Toţi bărboşii cu basmale, cu cercei şi cu inele Răpeziră deşte grase şi deschisă tăşticele Şi-nhăţase cel mai iute greu ceasornicul gălbui
Cum o coţofană ciobul. însă vai dă mama lui! In o clipă discul d-aur cu cadran încondeiat Bubui cu sgomot groaznic şi vui înfricoşat Numa-n zdrenţe dă rămase gros-obraznicul acela Şi-un văzduh ieşi, ce moaie toţi genuchii, dă cad lela Hoţii. Şi îşi luă ciudatul ins vorbirea de la cap:
— Cicmigeaua e mormintu-ţi şi beşlicul i-un harap Cu ferman venit să-ţi prinză guşa-n coardă de mătasă. Icrele dă aur grele sunt cocoaşa ce te-apasă.
Voi, listopiraţi, acuma ţineţi minte ce vă spui: Omul n-are numai maţe, să le-ndoape cu lămui Cu fripturi şi cu plăcinte, cu halvale şi ghidem, Nu-i burduf pentru vinaţuri omul, nu-i un eritem, Nu-i o ploşniţă ce sînge suge pînă-şi umflă rînza, Nu-i păduche ce-şi piteşte ouăle pre după pînza Care cusătură face. Omul duh e, sete pură De ştiinţă, vas prea nobil ce primeşte-nvăţătură. Voi, ce nu ştiţi nici a scrie şi nu ştiţi de Aristot, Ca pre boi fără simţire, ca pre ţapi eu vă socot. Aurul ştiinţa iaste, bogăţia adevăru-i, Mehanismul ce roteşte ceriul. însă nu mai stărui. Margaritas ante porcos. Zoe, cine sunt aceşti ?
— Om nebun şi tot mai capiu pre cît tu îmbătrîneşti, Sunt prieteni, Manoil e şi-a lui soră Zinaida,
Care Iancu Aricescu îţi scrisese dîn firida
Unde l-au ascuns-au fiara ce domneşte la munteni,
C-or să vină să te vază. Cauzaşi sunt, ploeşteni.
— De-i aşa, iertată fie-mi firea asta păcătoasă. Adevăru-i că nu merge nici piston şi nici chiulasă Şi cureaua cea dă piele dă rechin a cam pleznit Dă la astă invenţiune: „Mehanismul dă vîslit
Pîn văzduh." Turbat sunt d-asta. însă am aci un şip
Unde licăre-antidotul fără care nu e chip
Să vă mai sculaţi vrodată pă picere. Aide, sus!
Cum lui Lazăr îi grăise-n Evanghelie Iisus.
îi pofti în casă-ndată chir Ampotrofagul, cari
înviase pîn minune şontorogii, palicarii.
Manoil îi spusă planul: c-o beşică să să suie
Tocma-n Turnu Colţii care-n Bucureşci mai mare nu e,
Şi acolo să răpească domnitorul cel tiranic
Ce va urmări cornetul pe al cerului zăbranic.
Să gîndi Ampotrofagul şi răspuns dădu dăştept:
— Veac al nouăşpe! Te laud cu tot duhul meu dîn pept!
Secul ce-ai făcut dîn omul cu-apucări dă animal
Frate drept al veciniciei şi al Domnului egal!
Secul nobil unde-mi place a trăi în veci dă veci!
Vezi pîn sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci,
Pîn luneturi vezi vîlvoare de-nstelări ce nici nu cugeti,
Roţi dinţate-nvîrt curele la batelurile bugeţi
Ce rotesc pe ape zbaturi şi fum negru scot dîn coş;
Bielele să-nvîrte iute ca dervişii fioroşi,
Pre pămînt locomobiluri iar în ape batiscafuri,
Dirijabile vărgate intră-n nouri ca-n pilafuri,
Telegraful bate depeşi ce dîn stîlp în stîlp aleargă
Şi-un velociped te duce unde vrei, în lumea largă,
Ba şi-n lună de-ţi năzare, în ghiuleaua de obuz
Poţi s-ajungi, şi stai tot drumul ca sămînţa în harbuz.
Preste tot e propăşire, propăşire infinită,
Fabrice ş-ateliere unde munca e velită,
Da, travaliul ce face însul ca egal cu zeii.
Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dîn apă chioară. însă nu primesc
A uza de propăşire într-un scop politicesc.
Vodă-i un tiran, îmi ziceţi ? Şi ce-mi pasă ? pentru mine
Mai neînsemnat el este ca o muscă dă latrine, Că nu ştie nici dă Volta, nice dă Flammarion...
— Da nu-ţi pasă dă orfanii ce munceşte la patron ? în ateliere-şi scuipă ofticoşi ai sei bojoci.
Cu-a sărmanilor obidă voieşti tu ca să te joci ? Să îţi pun în faţă, oame, jalnica icoană-a terii: Uvrierul întră-n crîşme cum să lasă geana serii Şi să-mbată cu rachie ca să uite dă amar. Lefuşoara-i întră toată în chimir de cîrciumar, Iar acasă pruncii plînge iar fămeia-nnebunită Să chiorăşte-n ochi dă lampă, vede acul ca prin sită, Tot ce fost-au frumuseţe-n chipul ei acum mîncat e. Scofîlcită e, ca ceara i-e obrazul. I să zbate Inima în pept şi plînge. Dar ţeranul nu îl vezi Cum să tîrîie ca verme pîn cîmpii şi prin livezi Rumegat de scrofuloză şi podagră şi-mbeznare ? Nici o rază dîntre nouri nu îi rîde-n desperare. El doar cu căciula-n mînă ce mîncată e de molii îl înghite cimitirul, zidurile sfintei Golii, Cînd zapciu-i cere dijma el dă pielea de pe spete... Umilit, Ampotrofagul sta cu ochii în părete.
— Ai grăit cuminte, Zoe, apriga mea soţioară. Adeverul soţial eu îl zăresc întîia oară.
Orb am fost la suferinţe şi la diavol m-am vîndut.
Calpă e ştiinţa toată dacă inema-i dă lut.
Arte şi ştiinţe nu sunt decît simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche de obiele
Decît tot ce scris-au vanii de Diderot şi D'Alembert:
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster
Unde toţi egali să fie, să lucreze toţi cuminţi.
Da, vreu ştinţă angajată, da, vreu artă cu tendinţi!
Ştiu ce-ţi trebui, Manoile: dirijabilul îl ţin
în hambar. Cu cinci elice-i şi mătasa de nanchin Zugrăvită-i c-un balaur ce îşi muşcă de dîn coadă...
Dar el tace, că deodată să iveşte o iscoadă Scoţînd capul dîntr-o pîlne unui antic gramofon. Pe Languedoc el îl salută şi-i grăieşte monoton:
Mudromu i cestitomu i plemenitonxu Monsieur Languedoc Briliant, i pak dau ştire domnietale za lucrul inglesului, că ştiu de la omin de crezut vrenici că să-ndreaptă spre Hosna corăbii ce sunt trimese să prinză pre un Manoli sîn Negruţ dîn Lereşti care aciuat ar fire în ostrovul ce ţi-am spus. Scoală-te grabnic cu casa ta şi aleargă la adăpost şi ascunde-te că e primejdie de cap. Şi au trimes inglesul opt barce mari cu bombarde dă cioaie şi ducul lor iaste un lotru ce Mortimir să chiamă şi are omen 400. A blagorodniciei tale umilită slugă, Bogoslav ot Gabrovo.
Capul îi dispariseşte, iară toţi stătea uimiţi. — Apucaţi dă manivelă şi degrabă învîrtiţi, Poate că mai e pă placă vun mesagiu, zisă Zoe Mestecînd apelpisită o frunzuţă dă aloe. Să repede chir Iaurta crunt la gramofonul care Fonografului urmaşă, şi resort suceşte tare, Da fîşit şi miorlăiele dă pe placă doar ieşi Dîmpreună cu romanţa ce o condeiem aci:
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrînii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul. Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat. — Elvira, mai ţii minte hogeacul d-altădat ?
în mai, cînd Cişmegiul de liliac se-mbată
Şi ceru-i de safire şi norii sunt de vată,
Pe podul ce imită stejaru-atît de bine
Prin scrijeliri în ciment, mă promenam cu tine.
Ce dulci şi dragi cuvinte îţi şopoteam supus, Şi talia supţire eu ţi-o strîngeam nespus. Păuni şi păunite p-aleile de tei Păşeau, şi eu, iubire, te-asemuiam cu ei.
Cînta în chioşcul verde fanfara militară Şi svon de mandoline te aromea spre seară. Ce paternă nespusă cînd ochiu-mi îţi zărea Pîn-la genunchi aproape pulpita sub dantea!
Cînd se stingea mireasma de dalii şi gherghine, Urcam în odăiţă, cădeai pe pept la mine, îţi desfăceai şireată corsetul cu şiret Şi beţi de voluptate, citeam cîte-un sonet.
Uscat e liliacul şi veştedă e luna.
Se-mbată altu-acuma de gura ta, nebuna,
Un altul îţi ascultă delirul monoton
Cînd îi reciţi pierdută-n visări „Les sanglots longs..."
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrînii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul.castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat. - Ţii minte, adorato, hogeacul d-altădat ?
Să perdu romanţa însă-n bubuieli de canonadă.
Repezindu-să afară, bravii ce li-i dat să vadă ?
Terţarolele umflate, flamuri desvălite-n vînturi,
Opt corăbii urieşe pre a apelor frămînturi
Cu, pre franje dă mătasă, ciucuri moi şi sinilii,
Conjurasă tot ostrovu-n ordine dă bătălii.
Fumuleţe dă aramă să rîdică cît colo
Dă dîn gurele dă tunuri, să destramă ca-n Callot
Şi ghiulele vine iute, iar pă una dîntre ele
Sade burduhos Miinhauzăn pîn lornion privind la stele.
Uite-o bilă ce-i atîrnă ca la luminare mucul:
O înşfacă-n palmi Iaurta şi-şi aprinde-ncet trabucul
Azvîrlind apoi în mare bomba cît un topatam.
Pune mîna pă lunetul cu holbare-n cap, de geam,
Şi cu unic ochi să uită la corăbii. Dar le vede
Răsturnate. Să mai uită înc-odat. Nu-i vine-a crede,
Neştiind el pe ce parte să să uite pîn lunet.
Cad de pă catart matrozii în a apelor sipet,
Vin cu capu-n gios în mare pă corabiile-ntoarse,
Cade tunuri pă tavane, ape-n cale se revarse,
Şi se duce-n funduri toate opt barcazuri pă minut.
— Ura! strigă palicarii cînd minunea au văzut.
— Brav Iaurta, glăsuieşte cu tristeţă Manoil, M-ai scăpat de la obidă, capu-ţi datorez umil, Dar e vreme să despartem ale noastre cărărui Făr-a despărţi şi inemi. Ca a ta niciuna nu-i. Meri deci, rumâneasca ţeară de agiunge cu ai tei, Pă barcazele zarverei. Palicari, voi aprigi lei,
Şi voi, bravi piraţi ca pardosi, însoţiţi-l pă Iaurta Şi vă fie-n veci sîmţirea plină, de vi-i goală burta, Simţimînturi patriotici să tot oploşiţi în sîni. Ne-ntîlnim la Giurgiu tocma preste două săptămîni. Plînge Manoil, Iaurta şi boceşte lotrii roată Ba pre jos, preste podele să trînteşte unii-n coată, Urlă mai precum pruncuţii cînd le ei dîn gură ţîţa.
Urcă-n deal Ampotrofagul ce-n spinare-avea momîţa
Dragă lui, ce-o cheamă Ercul şi-are hăinuri dă caşmir,
Nădragi găuriţi la spete, purpurii, dă serasir,
Dă dîn care-i ese coada. îl urmează Zenaida,
Manoil şi-apoi franţuzul Languedoc şi intrepida
Zoe cea republicană. Ei foc face-n vîrv dă munte
Şi apoi cu opintele şi cu broboneli pă frunte
Umflă pinza cea vărgată ce stătusă vălătuc
Pînă oul să-ntăreşte, uriaş, dă cauciuc,
Strîns legat în mii dă funii cu grosimea ca pă braţ,
Cînepă neruptă care îngrozeşte pă piraţi.
Subt ovalul ce la coadă are cîrmă şi şurup
I-un coş mare dă nuiele. Să adună ca în stup
Toţii iroii epopeii. Leonidas taie funga
Şi să-nalţă drăcăria de-i zăreşte mării dunga,
Mării care apărusă dintre colţii unui stei.
Manoile,-ţi flutur părul şi îţi pun în ochi schintei, Buzele te fac să-ţi umezi isaltat cu vîrvul limbii, Ca bătrînele icoane vă aprinz în creştet nimbii, Dragi făpture dă hîrtie. Manoile, voi să cugeti La rotundul ban al mării, la a valurilor mugeţi
Ce le-auzi dă sus, dîn ceriu. Să gîndeşti la libertate
Măcar tu, în opul ista ca de bande desenate
Ce trudesc de-un an (mai bine) să gravez în muşama.
Te pot face să-ţi perzi mintea, te pot face a zbura,
însă dar cu mine însumi ce-o să fac, ce duc o viaţă
Intre casă şi serviciu răsipită ca o ceaţă,
într-un secul fără aripi, în odaie fără foc ?
Nu-mi rămîne decît ţie glas să-ţi dau, ca ventriloc.
Mă apucă desperarea cînd gîndesc că-i ora unu
Şi trebui s-ajung îndată la cea şcoală 41,
Să mă-nghesui pîn tramvaie, să citesc într-un picior
Bahtin şi Bolintineau, Cortâzar şi Maldoror.
Iar apoi şcolerii-n bance să le spun dă Coşovei,
Dă conjuncţii, genitivuri ce nicicînd visat-au ei
Să auză. Blestemată soarte ce m-adusă-aci!
însă taci, tu, auctore, şi urmează-a povesti:
Nici nu să-nălţase bine oul mare cît o chită Că ostrovul Hosna curse ca o steclă ce-i topită Sfîrîind în marea verde, dispăru cu tot cu mâhini Cum dispare Daurita cînd să-nchide-n flori dă dafini, Cum destramă-se viaţa ce credeai că vecinie ţine. Preste mare să ivise stele svelte şi serine.
CÎNTUL AL sASELEA
Să făcea că-s într-o urbe • E arhipelagul tainic • Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure • Te-ntrebi de ce mi-i părul smult f • Stop imagine • Sub fereşti trei muzicanţi • Politichie naltă • Oh, va fi ca-n raiu ! • Insă cine va cîrmi ? • Ficatul lui Lumumba • HELLESPONT • Ercul cu caninii goi • Este insula întîia, ce în formă e de H • Spun elinii cum că Eco • Pîn pădurile sîlhue • Dîn rîpa arsă • Se-nfoaie flori dă mînăpe cărarea-ntortochiată • O fee goală puşcă
V
Tis vi
is visai ciudos aznoapte. Tremurînd mă pui să scriu. Ci sunt visele sicrie unde, zăvorît de viu, Cum gîndacul în gogoaşa dă mătasă tu îţi teşi Dîn a genelor închise lînă, lîncede cămeşi Cari poartă-n spate aripi. Or sunt visele alcovuri Unde-ţi prăvăleşti muiarea şi-o despoi dă malacovuri Şi-o desmierzi, deşi e oarbă şi în pîntec are plod. Or în piaţa solitară bocăneşti pe eşafod, Tu tîlharul, tu gealatul cu satîr şi cu cagulă, Şi tu apa grea de stele, îngălată, somnambulă,
Care îţi înghite leşul. Vis, tu poartă de cleştar
Dîncolo de care urlă feara cu miros amar
Şi cu faţa ta, dar ochii altuia, de nenumit!
Să făcea că-s într-o urbe cu statue de granit.
Urbe rece şi gălbue, ziduri-ziduri cu licheni,
Străzi ca şanţuri singuratici, şi niciunde pămînteni,
Doar vrun cîine galben, coasta de-i zăreşti pîn blana roasă
Alergînd dă la o poartă pîn-la alta, friguroasă.
La fereştile rotunde dîn mijloc dă capiteluri
Păsărici în colivie par văpsite cu văpseluri
Şi statuele gigante dîn răspîntii sunt spoite:
Ruj pă buze, fard pă pleoape, supţioare curăţite...
Sîngur, Doamne, cum vrodată sînguratec nu am fost,
Preumblam pîn scuaruri limpezi, rătăcisem drumul nost'
Şi statuele dă carne mă privea ca dîntr-un turn
Semănînd ca picăture: muieri roz, cu ochi nocturn.
Mă durea sîngurătatea, nostalghia mă sfîşie
De căzui pă caldarîmul cel de gheaţă viorie
Şi mă tăvălii, sunt ore... Apoi drumul mi-am urmat
Pînă, într-o piaţă vastă, geometric loc tărcat,
Am zărit, imens, în centru, un fantastic „Remington".
Oglindea în lacul negru cartierul monoton.
Bătea singur: se afundă clapele rotunzi cu literi
Condeiate alb, cu sgomot, ţăcănit ca şi de ţiteri
Şi scria ceva pă foaia ce se perde în înalt.
Mă apropiai şi-ndată sus p-o literă de smalţ
Am sărit, dar prăbuşit sunt în maşina cea de scris
Rătăcind pîn arcuşoare, pîrghii cu şurup închis,
Căţărîndu-mă pă schele dă oţel pîn-ajunsei
Sus, în nouri, unde foaia iese dîn tamburul ei.
E cît mine orice buche care scrisă e pe filă
Şi-a ceti încerc, dar ochiu-mi, ca şi cel de coşenilă,
Nu-ncăpea imensitatea. Desperat atunci văzui Cum coboară de pe socluri uriaşele statui Şi-umplu piaţa nesfîrşită. „Mamă, mamă!" am strigat Şi pe fila dîn maşină dîntr-un salt m-am aruncat Pînă mă izbi o buche de mă răstigni în text.
Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext
Pentru a-mi vîrî iar coada în istoria ce-o torc.
Narcisismu-mi e de vină. Insă, iată, mă întorc
La naraţiuni, descripţii, personage, şi-ţi promit
Să mă mai zăreşti în carte tot mai mult cătră sfîrşit.
E arhipelagul tainic veşmîntat în solzi dă aur
E tăcerea nesfîrşită, ca-n urechea unui maur
Un cercel e sîntul soare care-n lună s-o schimba
Cînd sirene-or să pleznească-n val cu coade de sardea.
Mii de valuri poartă spume şi s-alungă şi se zbate
Şi se perd în rochea mării de mătăsuri dantelate,
Regi cu pletele dă spumă, cu coroane de sclipit
Ce să pleacă spre măritul împărat dîn răsărit.
Valuri, nu sunteţi voi chipul vieţii noastre ce să trece ?
Ca şi junii cei resbelnici umpleţi ţărmurile grece
Toţi plesnind d-enthousiasmos şi bătînd cu lancea-n scuturi,
Dar moşnegi cu plete albe vă întoarceţi iar în luturi,
Luturi verzi şi străvezie dă de unde v-aţi ivit...
Ici şi colo es dîn mare colţurile dă granit.
Manoil şi cu ortacii privea umbra ce o lasă
Dedesubt cu mii de stînjeni preste marea dă mătasă
Mongolferul ce să nalţă colo-n ceruri şi dă cari
Să agaţă coşul unde adunaţi sunt temerarii.
Ei văd putrede barcaze care lasă-n urmă dîre,
Şi de soarele ce arde milionul dă satîre
închid geana şi să strîmbă. La motorul ce tuşeşte
Leonid Ampotrofagul ceva tainic meştereşte,
Tot el ţine şi dă cîrma ce e parcă evantaliu.
Languedoc scrie-n răchită cu jungherul ţapăn: a JIK)6JIK)
Te6a arată Zenaidei, ce o crede
Turcă, rusă sau rumâncă, e totuna, citarede
Baiadere, hetaire, toate sunt în Orient.
Zenaida îl străpunge cu un ochi ireverent.
Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure
Cînd simt sînuri dă muiere cu gurguiele cei dure,
Cînd văd coapsa zuvelcată arcuită subt şalvar.
Ei simţirile cei nobili iute scot dîn bozonar.
Ei la mandolină-nstrună iute maţul cel dă oaie,
îşi ascute peana smulsă şi în călămări o-nmoaie
Şi-ţi trînteşte la soneturi şi la ode şi canţone
Dă ai zice că-i Petrarca, nu un vil de mascalţone
Ce îndată pune brînca, de sfîrşeşte cu sonetul.
Zenaida să-ncrezuse în guriţa ca şerbetul,
Cînd fu fată, a viclenei, ticăloasei beizadea
Care-n mahalăli fecioare cu sîn fraged sfîşia.
Şi acuma în corsaju-i cu dantelă de olandă
Păturit ţine răvaşul cu mireasmă de lavandă
Ce îi trimisese grecul de fetia i-o răpise.
Cu cîrlige rafinate stihurile-n el sunt scrise:
Te-ntrebi de ce mi-i părul smult Şi nici nu văz şi nici n-ascult Pe nime, pe nime ? E că în soare mă uitai Şi te văzui în vîlvătai Pre tine, pre tine!
De ce nu m-am mai ras pă cap ? De ce sunt negru ca harap Şi plîngu, şi plîngu ? E că nu poci să îţi vorbesc, Că de te văz mă poticnesc Nătîngu, nătîngu!
De ce nici nu mă mai închin, De ce mă arde~n pept un chin De miere, de miere ? E că vroiesc să mă ridici Dac-o să caz l-a tale mici Picere, picere!
Of, Zinaido, nici nu ştii Ce-aş vrea papucii tăi a fi Sub talpe, sub talpe! Cămeşa ta dă borangic Aş vrea să fiu, vorbe nu-ţi zic Eu calpe, eu calpe.
Ca ţîţişoare să-ţi coprinz
în braţul meu ce-i prea aprins
Agapi, agapi!
îţi scrise astea beizadea
Nenorocită Calima —
Limachi, limachi!
Ese-o lacrimă dîn ochiul chinuitei dă amoriu; Să focalizăm pre dînsa şi cu încetinitoriul
Să o urmărim cum curge pă obraz pă lîngă nas. Şi cum scînteindă pică înspre apele de stras. Stop imagine! Gros-planuri pînă sfera ce sclipeşte între cer şi între mare s-umflă, se curbează, creşte Pînă împle tot ecranul şi atuncea poţi zări O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii Ce-ncărcate sunt de stele ca şi vazele de floare: Sunt pre Bucuresci crescute ca o nobilă vîlvoare. Pre subt stele, uliţi pline dă noroaie, bezne groase, Lătrături şi umbre hîde, garduri rîncezi şi poroase, Cerşitori ce îşi descoasă carnea falşă de pă pept, Şontorogi cari aruncă cîrja şi păşeşte drept. Umblă furii cu ciomege ca să tragă drept la mir Beţivanilor ce-ntină haina scumpă dă caşmir, Podăresele s-agaţă de drumeţu-ntîrziat Şi-i pun mîna pe ruşine, să îl vază-ntărîtat... Totu-i beznă, totu-i viţiu, colcăială de năpîrce, îşi aduce-ndat ursitul babele ca nişte hîrce Pă o coadă dă tigaie; doar la podul cel numit Al Calicilor, o lambă la fereşti a pîlpîit. E-n cămara Zenaidii ce ceteşte un romanţ. Deodat răsar dîn noapte sub fereşti trei muzicanţi: Ii vezi bine subt fanariul ce le arde toată faţa, Doi sunt ciori ce trag arcuşul şi îşi rod avan mustaţa, Sunt în zdrenţe şi ochi galbini tot roteşte în găvani, Dar al treile e tiner, muchelef ca un vultani, O cupolă uriaşă poartă-n creştet, de catle, Fermenea are în spete, căptuşită cu nafe. Ei să sfătuie o clipă şi apoi începe jalnic O cîntare cu ohtaturi etajate. Un nacealnic Să apropie, dar vede că-i a ţării beizade Şi să-ndepărtează-n grabă. E vardist, dar prost nu e.
Zenaida iese iute la fereşti pre subt castani. E ca luna de frumoasă, are şaisprăzece ani Şi d-a lumei răotate nu aflat-au nicidecum. Ea nu ştie că bărbaţii ce promite e doar fum. Jurăminţi îi face junul pînă-l lasă să să suie în iatacu-i ce a moscuri miroseşte ş-a lămuie; Fata tremurînd la peptu-i să aruncă cu oftat Şi jertfit-o-a îndată junele cel desfrînat, Iar în zori fugi lăsînd-o cu o lacrimă p-obraz. E aceeaşi care luce între cer şi mare az. S-o lăsăm dară să pice; estimp Zoe să certa în politichie naltă cu Manoli, ce privea Arhipelul dîn nacelă.
— Bun. Să pui că îl răpim Pă vampirul cel dă vodă. Şi apoi ?
— îl omorim, Răzbunînd astfeliu chinul neamului prea obidit.
— Şi apoi ? urmase Zoe cugetarea-i neclintit.
— Apoi secuiul dă aur dă la sine a veni, Scutura-se-vor rumânii dă viclene tiranii
Şi avea-se-vor ca fraţii, numai noi dă noi în ţeară. Naţiunea va remîne, ce e venetic să peară. Genia care veghează colo sus în nori românii Le va da tăria vînei, le va da mireasma pînii, Va-nflori liber-schimbismul, şcoalele să vor dăşchide Şi beserici să vor face, cu sfinţi mîndri în firide, Oh, va fi ca-n raiu! Unde nu mai am eu şapte vieţi Să-mi văz visul meu cu ochii: tăbăcari şi precupeţi, Dascăli şi ţerani în hore să-nfrăţească a lor rînduri, Să zîmbească fiecare cînd se duce-n patru scînduri, Căci trăind a fost ferice şi ferice va muri.
— Pîn-aici sunt bune toate. însă cine va cîrmi ? Căci corabia, se ştie, tocma-n fundul mării cade Dă nu este un mai-mare preste pînze şi năvoade. Machiavel, ce Guicciardini îl urmează şi—1 domoale, Pre un Principe îl pune-n fruntea obştii. El morale Gînduri n-are, ci-şi frămîntă mintea cum să fie bine Pentru Patrie. Nu-i pasă nici de mine, nici de tine. Vrei să punem pre un princip luminat la ţară-n frunte ?
— Nici gîndesc! Eu voi poporul să să facă luntre-punte Singur să să cîrmuiască, toţi ca unul la putere, Fiecare să îşi spuie-n libertate a sa vrere.
Să domnească cîte unul, nu-i chip altfel, dar puţin,
Să nu guste al puterii fără de măsură vin
Ce îmbată şi te face ca cu zeii să te-asameni,
Să socoti ca pre furnice subt papuc pre ceilalţi oameni.
Da, gîndesc că ar fi bine să să schimbe an dă an
Un boiar c-un negustoriu, un uvrer cu un ţeran,
Cel mai bun din starea sieşi, electat de-ntreaga obşte.
Dar nu principe să fie (vodă-i zice îndeobşte)
Ci umilul slujitoriu al poporului întreg.
Soţietatea ca un stupu dă albine o-nţeleg.
Să nu aive nici palaturi şi nici cabaniţă-n spete,
Să nu bată cu topuzul; nici fermanuri, nici decrete,
Nici năpăşti să nu arunce pre spinare de rumân.
El sfătuitor să fie, ca un tată, un frăţîn
Ce să-l vază toţi la munca cîmpului mînîndu-şi boii,
Iară nu-n saraiuri mîndre, laolaltă cu ciocoii
Ce nimic cu naţiunea nu mai au a împărţi.
O, muri-voi pentru viaţa nobilei democraţii!
Un republic democratic în Valahia voiesc!
— Biet Manoli, zise Zoe cu un zîmbet îngeresc,
Şi eu sunt republicană, şi eu voi democraţie,
Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie.
Este oare neamul nostru pentru asta copt dăstul ?
Nu cumva mai sus să sue cel mai rău, mai nesătul,
Ce-ascunzînd cu viclenie lăcomia de putere
Să arată-n faţă nobil, strigă revoluţionere
Cîntice (oare ca asta ceva este mai uşor?)
Pă cînd bunul cel cuminte sade într-un colţişor
Şi ruşine-i e să ragă cît iubeşte el poporul ?
în politichie iute să jertfeşte visătorul,
Iar naivii cu prinţipuri umaniste să dau tumba.
Mulţi mîncat-au în pădure dîn ficatul lui Lumumba,
Mulţi rînjit-au pre cînd Gramsci, Pătrăşcanul sta sub gratii,
Mulţi scurmară în bojocii lui Bălcescu şi Istrati.
Oh, mă tem că şi dîn visul nostru va eşi aşa...
Pre cînd Zoe şi Manoli tot din astea discuta, Momîţica Ercul iute, fără niminea s-o vază Sus pă funii să suisă, pă balonul dă turcoază Şi ţinîndu-se cu labe îmblănite şi cu coada Dulmeca cu nare large arhipelul şi Elada Ce sub ei să desfăşoară ca şi hartele cei vechi. Doar o boare dă albastru estompează munţi părechi Unde-ncepe Hellespontul.
— Ia te uită! Languedoc Strigă tare, şi să uită pîn lunetul dîn breloc. — Ce e ? strigă răzvrătiţii. Dar zăriră de departe Şir dă insuli ce în marea Marmarâ să-nşir. Catarte Dă barcaze le înconjur, ca furnicile dă mici. Insule cu stînci şi codri, viaducturi şi porţiei, Iazuri pure ca azurul, sate albe şi podgorii.
Ele-n formă sunt de literi care le umbreşte norii Şi cu literile astea scrie-n mare:
HELLESPONT
Ca pre harţe. îşi ţinteşte Leonidas nasul bont Şi nu-i vine-a crede. Ochii îi mijeşte Manoil. Insuli-buchii încongioară valuri verzi de email. Pre cînd toţi stătea subt vrajă, Ercul cu caninii goi Ronţăia mătasa tare a beşicii. Un şuvoi Dă gaz galbin-verde îesă şi spărtura să sfîşie, Urlă dîn bojoci momîţa şi aleargă pă frînghie, Văz cu toţii cum balonul pierde-pierde dîn înalt; In zadar aruncă sacii dă nisip şi dă bazalt. Pinza să zbîrceşte-ndată şi motorul s-a oprit, Desperat Ampotrofagul manivelul a smucit D-a rămas cu el în mînă. Marea vine mai aproape, Să lărgeşte mult o zonă dîn întinderea dă ape, Zonă ce cuprinde-un ostrov, care creşte-n sus abraş: Este insula întîia, ce în formă e de H. Şi ea să lăţeşte iute cum mongolfierul cade Pîn-să văd în ea pădure şi pescarii cu năvoade Răsturnînd pă ţărmuri broaşte-n carapace de bagă. — Ţineţi-vă bine-n funii! N-o să moară nimenea! Tot răcnea Ampotrofagul cu bărboiul înfoiat. Un bufnit, o izbitură şi rămasă spînzurat Zepelinul în un arbor ce-şi lăţea în cer coroana. Acăţat e în cordonul ordinului Sfînta Ana Frîncul, iar Ampotrofagul e dă barbă încîlcit Precum Ionatan odată, care este pomenit In scripturile cei sfinte; ceilalţi şede în nacel Leşinaţi dă isbitură, dar să scoală cătinel Şi cu chiu, cu vai coboară dîn copac întreaga ceată Răzvrătiţilor ce vecinie ei cătră lumină cată. Ocolind o pădurice să afundă între stînci...D-ai putea privi în ochii melancolici şi adînci
Lui Manoli, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă,
Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, surîzîndă,
Brună poate, au roşcată (cît iubesc să mi te-nchipui!)
Luînd dă bune tot ce-n opu-mi doar ilusie, tertipu-i,
Meşterşug ce-n desperare tot încerc a stăpîni:
Bat smaragde, pun safire în horbote aurii,
Dar ce iaste poesie şi ce iaste doar lipit
Dă tortiţe, fioriture pă pocalul daurit ?
Cît dîn lume, lumea mare, cît dîn stele, cît dîn creer,
Dîn real şi dîn visare sunt în stare să cutreer ?
Cît dîn iad şi cît dîn raiu, cît dîn dor şi cît dîn paterni,
Cît dîn tot ce fu vreodată scris cu rîset şi cu lacremi
Mai poci însumi a rescrie cocîrjat pă foi cu drag ?
Ercul saltă în spinarea marelui Ampotrofag, Damele cu tocuri frînte şchiopătează pă cărare Ce să perde-n defileul dă granit şi dă calcare. Ce pă margini îşi resfiră fragii copţi şi clopoţeii. Cînd poteca să lărgeşte, e de-a curmezişu-aleu Neted zid dă stîncă, unde eco creşte şi descreşte: Cînd momîţa dă un chiot, parcă zece chiuieşte. — Spun elinii cum că eco vrăjitor e şi oracul, Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul Şi destinul ne va-aduce. Să-ntrebăm dară pă rînd. Şi strigară cîte unul, zidul vorbele-ngînînd:
ZOE: Eco, cît mai este Pîn' s-aud aceste: Că numai poporul Este domnitorul Sîngur la putere ?

ECO: Ere, ere, ere, ere...
ZENATDA: Voi ajunge oare Ziua cea cu soare Cînd cel care minte Iară-mi va întinde Mîna cu perfumuri ?
ECO: Fumuri, fumuri, fumuri, fumuri.
LANGUEDOC: Eco, la voilâ Ţara de halva. Voi rămîne oare Lîng-o soţioare în ţara prosperă ?
ECO: Speră, speră, speră, speră...
LEONIDAS: Cînd omul ferice,
Confirmînd pre Nietzsche, Va putea prin ştinţă Şi prin străduinţă Moartea s-o amîne ?
ECO: Mîne, mîne, mîne, mîne...MANOIL: După ce-om da jos Tiranul fălos, Cine a domniei Şi a volniciei I-o gusta lichiorul ?
ECO: Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul,
Să afundă căuzaşii pîn pădurile sîlhue,
Iazuri negre trec pă plute strînse-n ruginite cue,
Ape unde-afundă-aripa lilieci în plină zi;
Dîn bulboane iese fumuri sulfuroase, străvezii.
Anticii stejari au barbe dă licheni, dă vîsc şi iască,
Şerpi, năpîrce în crepuscul prind lucios să fojgăiască
Iară umbrele să-ntinde ca şi cioturi sîngerînde.
Coarne, colţi dă fildeş galbin ies dîn negure plăpînde,
Cîte-un şuier, cîte-un răget te îndeamnă să treci Styxul
Cum în „Cantafabuli" scoate (-n „Invocaţie") „Phoenix"-ul.
Trec cei cinci pă lîngă schituri cu anahoreţi schelete,
Prăbuşiţi în rase putrezi sub ciupearce şi burete,
Văd păianjenii cît palma ce aleargă ca să prinză
Paseri şi nu muşte: frînghii are ei în loc de pinză...
Şi deodat să face noapte, şi dodată iese luna
Rîdicînd în ceriu crace şi găteji; trozneşte-ntr-una,
Tot mînjindu-se dă sînge dă din nori ca dîn tifoane
Sîngerate, codrul negru; spaime reci, sudori broboane
Ii înghesui unii-ntr-alţii zavergiii şi-i opreşte,
Cînd o nălucire hîdă pre toţi cinci îi copleşeşte:
Dîn rîpa arsă dodat se varsă, Dodat se lasă duhori de iad
Fantasme iese în şiruri dese Ca priotese subt crăci de brad. Ceriul să-ntunecă, hîrcele lunecă Pă cai cu tunică, putrezi şi ei. Le iese coastele pîn piele, maţele Le-atîrnă, oasele să sparg de şei. Ies gărgăunii pe buza lunii Şi ca tăciunii stelele ard. Se casc mormintele şi osemintele S-adună sprintene subt hîd stindard. Zboară pîn aere îazmele-n vaere, Prind să se-ncaere feţi lepădaţi. Le ard căiţele, s-aprind troiţele, Iese noiţele pre unghii laţi. Codrii în clocote sună de hohote,
Balele-n horbote dă pricolici.
Cu tîrnăcoapele izbesc hîrtoapele
Şi tulbur apele trolii pitici.
Babele ţepene cu pîntec-pepene
Călări pe pieptene s-afundă-n nori.
Se iscă fulgere, pieloase ugere
Prind ca să sîngere, mijesc tumori.
Cerul de bube, munţii de hrube
Codrul de lupe e năpădit.
Ielele goale dau rotocoale
Strîmbe dîn şale, cu pept scobit.
Dodat o vînătă lună, o vînătă
Mînă, o vînătă hîrcă luci.
Cad mandragorele în somnuri, orele
Se-nţeapăn, horele rămîn pustii.
O vrăjitoare, o lipitoare
P-un ţap călare strigă „Sabbath" !
Se-ncordă iasmele, se screm fantasmele Şi lasă muntele desferecat. O grotă tulbure desface muntele Precum muierile cînd sunt în rut. Şoareci cu aripe, cîrtiţe umede, Bufniţe rîncede răsar din lut. „Intraţi!" le zbiară celor d-afară Cea vrăjitoară; cranii rînjind I-mping în peştere cu braţe veştede, I-azvîrl cu deştele în labirint.
Languedoc intră întîiul cu jungheru-n dinţi în grotă, Minunat de ţurţuri palizi atîrnaţi de sus horbotă, De gîngănii străvezie, care umblă fără ochi... Zoe şi cu Zenaida scuipă-n sînuri de diochi Şi pătrund şi ele-n stîncă; le urmează-Ampotrofagul Cu o faclă-n mîne, cari lumina firav meleagul, Iar la urmă e Manoli cufundat adînc în vis, Floarea-albastră căutînd-o ca şi blîndul Novalis. Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pîn băltoace, Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja şi-o desface, Ei coprmşi sunt ca de-un farmec, ca nişte copii ei cată Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată. Vecinice, crescînd în beznă, pentru nici un ochiu, ele Licăresc acum la faclă în cristaluri şi dantele Doar o clipă,-apoi s-afundă iar în întuneric greu. Pentru cine e coloarea fragedului minereu ? Pentru cine turmalina, malachitul şi cleştarul Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul Ori pătrate, exagoane, prisme lucii, poliedre Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre ? Poate niciodată nime nu ar fi trecut pîn grotă.
Ş-atunci ce rost au, ivite dîn pereţi de teracotă,
Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel luceşti o clipă pre subt pulberea de stele
Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.
Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,
Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar,
Risipind atîta trudă şi splendoare în zădar.
Tot coboară colidorul, tot mai cald, mai cald să face
Dar pă-ncetul să lărgeşte şi-ntr-o sală se preface:
Are murii de oglinde negre, ce răsfrîng în ele
Candelabre daurite, licărind în mii de stele,
Căci subt prismele-i de cuarţuri se înalţ-un tron măreţ:
E cioplit dintr-un beriliu; lucrătura fără preţ
Lei închipuie cu oarbe pleoape contemplînd ceva
Ce e dincolo de lume; pe spătar de peruzea
Incrustat e-n vine d-aur şarpele ce coada-şi muşcă,
Iar pe perina cea roşă şade-o fee goală puşcă,
O fămeie ce nici gîndul nu cutează-a plăsmui.
Praxitel parcă cioplit-a şoldurile sidefii,
Iară părul străveziu e ca o apă de isvor
Ce îi curge-n valuri calde pre gingaşul sînişor,
Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.
Stînga între sîni ş-apasă iar în dreapta are glo —

J
s
CÎNTUL AL SAPTELEA
Microcosm şi macrocosmos • Este omul o jivină sau e zeilor asemeni ? • Dară sufer şi stejarii • Oasele încep a creşte • Gol era ca o statuă • HALUCINARIA • Cetate dăltuită în porfir • Cipassă, Manuele • Spune-mi ce e poesia • Un fantastic mehanism • De ce din umbră-mi ai fugit? • De ce nu-s singur şi nefericit? • Numit ţinut, grup simplu, falsă landă • E seară şi ninge-ndesat • M-am retras într-o peşteră • Deodată mi s-a făcut moarte • Floare-a lumilor, val verde
R
"ui dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine, Dar în fiecare lume îşi trimete el lumine, Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurori Oglindirea pă perete-a globului neperitori. Lumi în lumi, telescopate dîn mărunturi în înalturi, Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri Ale scoicii grea a minţii au în mijloc, mărgărint, Globul dă cristal dîn palma principesei Hyacint. Poate că scrisei „Levantul" doar să aflu globul ista
Ce cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista,
Ce-l simţise pă aproape Gongora şi Fulcanelli
Şi să află chiar în mijloc între-atomuri şi-ntre steli.
Poate că la rîndu-mi scris sunt, cu viaţa-mi, cu haloul
Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul
Şi să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganţi.
îl privesc cu fascinare ai luminelor amanţi.
Nainteaz-apoi Manoli şi-n amurgul care zbate
Voluptuos joc cu icoane şi cu şoapte tremurate,
Glăsuieşte:
— Zîna nopţei, adîncimii şi răcorii, Ce Moiră ne împinse să-ţi vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc ? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc, Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă, Toţi plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă. Noi cutreerăm Levantul, dîn ostroave în ostroave, Vînt nebun de libertate umflă vîntrele la nave Ce-n amurguri roz să-nfoaie ca petale dă sidef. Punem sînge, punem aur pă a zilelor gherghef. Dară însă noi ne temem să nu fie un capriţiu Al Istoriei (această damă cufundată-n viţiu) Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni... Este omul o jivină sau e zeilor asemeni ? Poate revoluţiunea pentru care noi ne zbatem Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de paterni ? Sau e jertfă în zadariu, sîngerare fără rost ? Feea Hyacint dăschise cu blîndeţă al său rost: — Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe, Lumea în cristalul ista să sfîrşeşte şi începe, Iară eu dă orce murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!
Manoil păşi în faţa tronului cu scump desen, Ceilalţi şed în grup dă peatră ca burjuii lui Roden... Manoil luă dîn mîna cu brăţare de onixă Globu-n palmele-amîndouă şi-l privi cu pleoapa fixă Pîn-un foc de apă rece îi pătrunse-n braţ şi-n unghii; Carnea i se face steclă, îşi putea privi rărunchii
Scînteioşi ca vii smaralduri, oasele ca şi mărgeanul,
Cum vezi plopii-n faptul serii vîntul cînd dăschide geamul
Grota, zîna i să pare depărtată şi străină
Cum vezi lumea cînd ai ochii turburaţi dă atropină.
Dodat nu mai e nemica, numai trupu-i gol asvîrle
Vîlvătaie îngheţată, ca curentu-n jur dă gîrle,
Flăcări ce destramă carnea-n stropi de rouă ce scînteie
Pă scheletul ca pistilul fabuloasei orchidee
A Levantului. Dar, iată, oasele încep a creşte,
Pe scheletul mîinii aripi dă cleştar înmugureşte
Pîn-acoperă humerus, radius şi cubitus,
Şi dîn grotă ca dîn pîntec îşi croieşte drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele.
încrustat în stînca frunţei arde-un glob cu ape grele,
Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături
Şi se taie-n putrezi laţe atîrnînd de-nchieturi...
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copii,
Nefiinţă şi fiinţă-s rîncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pîn sine.
Să-mpăcau bune şi rele, întunerec şi lumine
Şi totuna e mic, mare, nesfîrşit şi mărginit...
Genia şi mai dăparte aripa şi-a desdoit.
El sbura dodat în toate părţile, şi în afară
Şi înuntru, pîn-ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme...
Oul de cristal chilia unde treze ele dorm e.
Şi dodată oul crapă în trozniri d-apocalipsă
După cîte mii de ere ? Vremea este în eclipsă.
Iar Manole-apare iarăşi cum îl ştim. Ce-n ou trăit-a
Nici în gînd şi nici în vorbe nu-şi găseşte potrivita: Ochi ce se priveşte însuşi, poate aşa-o pală umbră Aş putea s-aştern pă filă, dîn esperienţa sumbră A trăitului cu sine, a muşcatului dîn totu-şi...
Manoil dăschide ochii: pîn la brîu el stă-ntre lotuşi
într-un iaz ce unda verde-i scînteiază străveziu.
Sori sunt trei în crucea boitei: galbin, frez, liliachiu,
întreite deci aruncă umbre toate ce se vede.
Manoil eşi pe malul tăului cu unda verde.
Gol era ca o statuă, ca dă marmur are peptul,
Plete scoase ca dîn daltă, ochii goi ca înţeleptul
Dă Omir sau Milton bietul sau al lui Ulysses tată.
Talpele-i păşiră goale pre cîmpia ce-i smălţată
Cu mii flori dă iod cu frunze dă safir şi peruzele,
Cupele de carne-atinge cu moi buze paseri grele
Ce-s jumate transparente şi jumate ca de plumb.
Şerpi cu creste de găină cîntă-n lanul de porumb.
Fauni nalţi de nici o palmă două flaute-au la gură
Nimfelor cu zeci de ţîţe să le dea şuierătură,
Iar la rîul cu dantură loc de punte triumfală
Ţine luna, o felie fragedă de portocală.
Toate curg, să schimbă toate pe măsură ce se-ncheagă:
Peştele devine soare, soarele devine fragă,
Umbra, iată, să desprinde de pămînt şi prinde sînge
Iar ce aruncasă umbră-n cioburi licurind să strînge,
Fiecare ciob crescîndu-i aripe dă libeluli...
Manoil înaintează pîntre moii glomeruli
Ai copacilor ce-ndată ei să schimbă în fămei.
Toate îl îmbie lîncezi, da-ntre pulpele de stei
Ele n-au nimic, doar peatră lustruită ca de ape: Cînd să-ntorc, pe două fese dăschid ele două pleoape. Şi dodat în aer luciu se ivi un curcubău Şi să-ncheagă slove limpezi atîrnate preste hău, Ce par cînd muiate-n ojă, cînd săpate în dantea. Preste tot ţinutul scrie-n arc:
C
I
N
U
L
R
A
H
A
Literile schimbă-ndată în mii stele colorate Şi-n beşice de săpunuri zugrăvite şi perlate Ce să sparg subt ghiara lungă miilor pterodactili, Numai H-ul mai remîne între nouri versatili, Dar şi el într-o beşică de săpun s-au prefăcut Ce s-apropie de mutul Manoil, întreţesut Cu bulboane de lumină roşie. Manole-atinge Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge Care are peisagiul desenat în semilună Pe o margine de tremur; ca un clopoţel răsună Bila, însă nu să sparge, ci-l coprinde pe erou Şi cu el să-nalţă-n aer: stă ca puiul viu în ou. Manoil privea pîn coaja străvezie-un peisagiu Ce cuprinde într-olaltă fandacsie şi miragiu, Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal, Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval, Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s
Şoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis, însuşi ceriul e un pîntec, soarele-i un ombilic, Subt pămîntul ca de sticlă sunt petale, ca în Tieck... Toate în anamorfoze stranii se resfrîng în bilă Şi apoi se inversează-n a eroului pupilă, Pe retină pune fire de colori ca pe gherghef Şi lichide colorate curg pîn nervii de sidef Pîn ajung prin centrul optic, unde să combină straniu Şi apoi să proiectează pă peretele de craniu Şi-astfel să încheagă visul, iar în sala uriaşă Şade-un singur spectatoriu, ce se zbate strîns în faşă, Paralitic doar privire, doar dorinţi, numai terori; Are-un singur ochiu-n frunte, şi aripe-n subţiori. Este tristul, veşnic singur, sufletul al meu ş-al tău.
Bila de cristal pogoară în uitare şi în hău.
E o vale străvezie chiar în centrul lumii estii, I-un ostrov ca de faianţă ferecat în scoici şi trestii Ş-are-n mijloc o cetate dăltuită în porfir. Elefanţi în două labe străjui scara de safir. Campanele cu-orologii ce arată alte ore Săgetează infinitul, lasă umbre incolore, Şi popoare de statue sunt suite pe zidiri: Nu-i niciuna maiestoasă, toate strigă în delir, Toate să sucesc dîn şolduri, mînele întind cu jale, Degete îşi frîng, se scutur, muşchii se-ncordez pe şale. Unele sunt prăbuşite p-a lor soclu şi suspin Altele să-mbrăţişează sus în ceriul opalin...
înaintea scării large să aşează bila lină
Şi plesneşte fără sgomot în lumină hialină,
Iar Manoli se îndreaptă şi păşeşte, gol, pe trepte.
Dăltuită-n corn şi-n aur balustrada pîn-la pept e,
Lespezile la picioru-i sunete încep să scoată,
Peşti cu voal în fiecare, tot căscînd dîn guri, înoată;
Toată scara se-nghioacă pîn-ajunge la intrare.
Manoil, deasupra, literi citi, reci, de chihlimbare:
„Dilecta sum cetate, quae Domnul o depinge, Omnipotintul acvil que svoală colo-n cel,
Sum oglindirea mundei, beleţea quae-şi întinge Radioase aque-n cerevel.
Un baciu sum, que boca ţi—1 pune, mortiferă, A soartei svînturoase, pe peplu-ţi şi pe vis,
Abis abdominabil que angelii proferă, Dar volutate în abis.
Nu circonda cetatea, ci passă, Manuele,
în templul que e-n tine quel mai profund ospel,
Risorge, interoagă şi cogită la stelle In tempul esta solenel.
înterogare pune, cetatea-ţi va respunde,
Turmentul din cervelu-ţi va resipi pe loc
Coragio, căci tu sîngur ştii, admirabil, unde Jace seraful ventriloc."



..............