Eugen Ionesco - Rinocerii

 Berenger:  Un om nu poate fi chiar atît de urît. Şi înca eu nu fac parte dintre bărbaţii cei mai frumoşi! Crede-mă, Daisy! (Se întoarce.) Daisy! Daisy! Unde eşti? Nu poţi face aşa ceva! (Alearga la usa.) Daisy! (Iese pe palier si se apleaca peste balustrada.) Daisy, vino înapoi! întoarce-te la mine, scumpa mea! Nici macar n-ai mîncat! Daisy, nu ma lasa singur! Ce mi-ai promis?!? Daisy, Daisy! (Renunţă s-o mai cheme, face un gest de neputinţă şi se întoarce în camera.) Evident. Nu ne mai întelegem. O căsătorie ratată. Nu ar mai fi mers. Numai ca n-ar fi trebuit să mă părăsească aşa, fără nici o explicaţie. (Priveşte în jur.) Şi nu mi-a lăsat nici o scrisoare. Asta nu se face. Acuma sînt absolut singur.

Se duce sa închida uşa cu cheia; o încuie atent, dar cu furie.

Dar nu mă las eu batut cu una, cu două. (închide cu grijă şi ferestrele.) Nu mă înfrîngeţi voi pe mine. (Se adresează tuturor capetelor de rinoceri:) N-am să vin după voi, nu vă înţeleg. Eu rămîn ce-am fost. Sînt o fiinţă umană. O fiinţă omenească. ..Situaţia e absolut de nesu­portat. Dacă a plecat, a fost numai din cauza mea. Eu eram totul pentru ea. Ce-o să se-aleagă de ea acuma? Încă o victimă am pe conştiinţă. Mă gîndesc la ce e mai rău, la tot ce e mai rău cu putinţă. Un biet copilaş abandonat în tot acest univers de monştri! Nimeni nu mă poate ajuta.

Fiindcă nu mai există nimeni, (aude alte  mugete, alte fugareli de copite, se ridica alt nor de praf.) Nu mai vreau să-i aud. O să-mi pun vată-n urechi. (îşi pune vata în urechi şi îşi vorbeşte sieşi în oglindă.) Nu există altă soluţie decît să-i conving. Să-i conving de ce? şi sînt oare reversibile mutaţiile? Ai? Or fi ele reversibile? Asta ar fi o muncă de Hercule. E mai presus de forţele mele. Mai întîi că, pentru a-i convinge, ar trebui să le vorbesc. Iar ca să le pot vorbi, ar trebui să învăţ limba lor. Sau ei s-o înveţe pe-a mea? Dar eu ce limbă vorbesc? Care-i limba mea? Franceza? Vorbesc eu franceza? Dar ce e franceza? Se poate numi şi franceză, dacă vrem, nimeni nu poate să conteste, de vreme ce sînt singurul care-o vorbeste. Ce spun eu? Dar eu mă înteleg? Eu mă înteleg? (Avanseaza spre mijlocul scenei.) Dar dacă, aşa cum spunea Daisy, ei, rinocerii, au dreptate? (Se reîntoarce spre oglindă.) Omul nu e urît, nu e urît! (Se priveşte şi îşi trece palma peste faţă.) Ce caraghioslîc! Cu ce semăn eu, atunci? Cu ce? (Se duce la dulap, scoate un teanc de fotografii şi le priveşte.) Fotografii! Cine-s toţi oamenii ăştia? Papillon? Sau mai degraba Daisy? Iar ăsta e Botard sau Dudard? Sau poate Jean? Ori poate eu! (Caută iar febril prin dulap şi scoate cîteva tablouri.) Da, mă recunosc: asta sînt eu, sînt eu! (Agaţă tablourile pe peretele din fund, alături de capetele rinoce­rilor.) Eu sînt, eu sînt. (Cînd sînt atîrnate tablourile, vedem că ele reprezintă unul un bătrîn, celălalt o femeie grasă, iar ultimul un alt barbat decît Berenger. Urîtenia chipurilor din portrete contrasteaza cu capetele de rinoceri, care au devenit foarte frumoase. Berenger se trage cîtiva pasi înapoi si contempla tablourile.) Nu sînt frumos, nu sînt frumos. (Smulge tablourile de pe perete, le calca-n picioare si se duce la oglinda.) Ei sînt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cît de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urîtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mîinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase? (îşi scoate haina, se descheie la camaşa şi îşi contemplă pieptul în oglindă:) Am pielea flască. Ah! Acest trup lucios şi păros! Ce mult aş vrea să am şi eu aşa o piele groasă şi o culoare atît de magnifică precum acest verde întunecat. Să am şi eu aceasta nuditate decentă, cum e goliciu­nea lor! (Asculta mugetele.) Cîntările lor te farmeca, sînt putin aspre, dar au un anume farmec! Dacă şi eu aş putea face ca ei! (încearca să-i imite.) Ahhh! Ahhh! Brrr! Nu, nu e aşa! Să mai încerc o dată, mai tare! Ahh! Ahh! Brr! Nu, nu, nu, nu-i aşa, e prea slab, prea lipsit de vigoare! Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Ahh! Ahh! Brr! Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Ah, ce răuvoitor am fost, şi cîrcotas: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei şi să-i urmez! Acuma-i prea tîrziu! Ei da, sînt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer, niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. "Aş vrea, atît de mult aş vrea dar nu pot. Nu mai pot să mă privesc în oglindă. Mi-e ruşine de mine. (Se întoarce cu spatele la oglindă.) Ce urît sînt! Nefericite cel ce vrea să-şi păstreze originalitatea. Ei bine, asta e. Dacă trebuie să mă apăr împotriva tuturor, am sa ma apăr! Puşca, unde mi-e puşca? (Se întoarce cu faţa către capetele de rinoceri din fundal şi strigă:) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sînt ultimul om şi voi ramîne aşa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!” 

Eugen Ionescu - Testament

   

( Un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a

doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994*)

*Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât

de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea

este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care

o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.*

*Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc

să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.*

*Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi

este un câştig.*

*Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face

mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.*

*Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul

şi că am alergat în van.*

*Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor

ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea

este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această

seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp

mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.

Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate

că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.*

*Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.*

*Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de

oameni cărora le datorez recunoştinţă.**

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă

tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise

la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea -

de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. *

*Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din

Bucureşti.*

*Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea,

Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este

limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic

întreaga mea operă.*

*Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua

ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în

1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele

Unite. El m-a ajutat fără să vrea.*

*Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste

cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la

început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de

dreapta.*

*Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi

trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea

de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă,

provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine

profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a

determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de

sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni

care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la

altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din

frumoasele apartamente din Montparnasse.

Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea

Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am

geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca,

mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a

lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se

reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această

nădejde.*

*Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu

voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la

piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a

ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat

seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude

Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să

arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate

trimis de Domnul.*

*Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă

celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar

81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că

Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine,

moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în

ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele

Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela

despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:

"Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de

cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi

Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între

forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor

binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme

dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi

de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală

şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.*

*Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri.

Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate

acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai

simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.**

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate

mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea

n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii,

etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum

divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.*

*Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu

care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o.

Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?**

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în

rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.*