George Coşbuc - Românii ţinând drumul lui Napoleon cel mare

Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797), e cunoscut faptul, că răsboinicul împărat pe atunci numai general, tânăr de douăzeci şi şapte de ani, trei zile s'a svârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.

În raportul ce-l face însuşi Napoleon către directorul republicei spune limpede, că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a incongiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale Habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit” şi n'are destule cuvinte să laude îndărătnicirea acestor nemţi, a căror resistentă a fost într'adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.

Napoleon însă nu ştia pe cine lauda. Acel batalion nu era de nemţi. În întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chemă Voestenradt ; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului până la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n'a putut trece Napoleon trei zile de-a rândul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general s'a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe raul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.

Era batalionul al doilea dintr'al doilea regiment de plăeşi români din Nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin cu oştirile republicei. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n'a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă, unul în Nord la Năsăud, altul în Sud, la Făgăraş, au fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau Habsburgii să alerge cu încredere pe câmpul de luptă”.

Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secundă, terţia” pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, 0115 la 1866, date pe timpul luptelor câte le-au purtat Habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „Falange” au fost avant-garda oştilor imperiale, şi de nenumerate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da câte un batalion „transilvanico-valah” sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, câte o «phalanx valachica» era scoasă şi lăudata în faţa întregii armate („în conspectu totius exercitus” e termenul întrebuinţat de generali în rapoarte).

După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. Împăratul Austriei, văzându-se strâmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Intr'unul din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amândouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. ln cele dintâi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi după câteva zile de la Verona, iar în a treia luptă la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austriaci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atâta resistenţa încât a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celălalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-l avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg. Posiţiunea cea mai importantă pe care trebuia s'o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Veneţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost ea acum înconjurată şi atacată de la spate, şi ar fi fost fără îndoială nimicită.

Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintâi. După datele oficiale, cei ce s'au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Raul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor. Nu e de comparat, bine-nţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amândouă acele lupte au puncte de asemenare.

Francezii isbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mâna mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învalmaşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lângă el ; Lannes, generalul a fost rănit, şi însuşi Napoleon, apucat de vârtejul soldaţilor săi care fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroiu. A doua zi, lupta la pod cu românii, a ţinut din zori până seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a încongiurat posiţia şi a făcut a treia zi pe la amiază să se retragă austriecii din posiţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta până în amurg şi apoi s'au retras şi ei.

Intr'acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mâinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prisonieri. Intr'aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atâţia francezi câţi şi austrieci.

Acesta a fost „îndrăcitul” batalion, pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s'a părut aşa de eroică şi îndrăsneaţă celui mai îndrăsneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai că, se înţelege, batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce bine-bine aminte, că el într’adevăr era „transilvanico-valah”.

George Coşbuc - Două bâlciuri

Două bâlciuri tradiţionale, întemeiate pe acelaşi obicei, după cum se vede, şi având un caracter deosebit cu totul de alte bâlciuri. Prin originalitatea lor, amândouă sunt nişte curiositati etnografice; nici popoarele străine de prin prejurul nostru n'au vr'un obicei asemuitor cu acesta, şi nici Românii ceilalalţi nu cunosc nici o tradiţie care să le aducă aminte că ar fi existat oarecând şi la ei asemenea bâlciuri.

Unul e bâlciul fetelor, celălalt al nevestelor. Unul se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară în ziua Sân-Toderului, altul cam pe la solstiţiul verii, după Sân-Petru. Bâlciul fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor dincolo de aceşti munţi, intr'un colţ de ţară care e oarecum închis între isvoarele a şase râuri ale celor două Someşe (cel cald şi cel rece), ale celor trei Crişuri (cel repede, cel negru şi cel alb) şi al râului de aur Arieşul. Pe partea de dincoace a munţilor, Munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc Moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii Români cari în dialectul dunărean al limbei noastre au rotacismul, iar de ceealaltă parte trăiesc Crişenii.

Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu două creştete ale sale, cam atâta cât Ceahlăul din Moldova. Între cele două creştete, se întinde un platou întins, şi aici se face târgul fetelor. În ajunul Sân-Toderului, pe amândouă coastele muntelui, Crişenii de către Apus şi Moţii de către Răsărit, se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii şi femeile, pe mititeii cai de munte, curg cât e ziua pe strâmtele plaiuri, şi de cântec de fluere şi de viori sună pădurile de brazi. Pe câte doi cai alăturaţi şi prinşi unul de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete, pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor, bărbaţi şi femei pe jos, copii şi bătrâni şi câini puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase haine de sărbătoare; şi e nesfârşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.

Înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi ai Moţilor şi doi ai Crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde, linia de despărţire până unde au să se întinză şi unii şi alţii cu corturile. Tot aceiaşi patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sunt judecători fără apel pe tot timpul bâlciului în neînţelegerile ce s'ar ivi. Dar nu se întâmplă neînţelegeri mai niciodată, decât atunci când s'amestecă între ţărani poliţia oficială a Ungurilor.

Care familie, cum soseşte îşi întinde cortul. În ziua bâlciului platoul într’adevar pare cuprins de un popor în exod, de un neam care părăsind vetrele străbune îşi caută locuinţa într’alt pământ. Părinţii cari au fete, întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pânzeturi, tot ce a ţesut fata însăşi, ori tot ce are ca zestre în haine şi salbe. Niciodată nu poţi avea o exposiţie mai complectă de lucru manual al femeei române, ca aici în creerii munţilor. Tot ce au lucrat femeile ani de zile, adună aci. Până pe la zece ceasuri, ţăranii îşi cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri; iar femeile se îmbracă în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe peţirea.

Grupuri-grupuri umblă cei ce au să peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi admiră. În faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare toţi membrii familiei, părinţi şi unchi şi nepoţi şi veri - trebuie să arate şi asta, că sunt neam mare de oameni - şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.

Flăcăii se logodesc cu fetele acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbând nu două inele, ci două năfrămi. Iar cei patru bătrâni delegaţi au oarecum oficiul de mari preoţi. Logodnele însă nu se fac la întâmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n'a visat şi plăcându-i, o cere, sau că fata s'ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu. Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci toate sunt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se crede, că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul Găinei. Apoi, sfârşite fiind logodnele, începe cheful, cu vin şi cu lăutari, un chef original acolo în vârful muntelui, pe iarba verde şi în tabăra aceia de corturi cu mii de suflete.

Cei logodiţi n'au voie să se cunune decât în anul viitor, după Crăciun, din causa bâlciului celuialalt, al nevestelor. Acesta se ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hălmagiu, un târguleţ între munţi. Aci târgul geme de nevestele cari s'au măritat anul trecut, numai cele ce s'au măritat ca fete, nu şi văduvele căsătorite din nou, toate îmbrăcate în haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, având ulcioare cu rachiu, cutreeră târgul, duse de mână de bărbaţii lor (niciodată singure) şi oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută. Ca să fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta alerga după ei, şi-i sărută. Nevestele intră prin cârciume, şi de întâlnesc cunoscuţi, îi sărută. Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să bea din rachiul din ulcior. În schimb toţi cei sărutaţi au să cinstească pe nevastă cu parale, care cât poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute o nevastă, este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă niciodată. De aceia şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om, asta n'o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sunt săraci ori sdrenţuroşi, îi ocolesc. Totul se reduce la o formalitate: este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într'un mod cu totul original.

George Coşbuc - "A zice" şi "a spune"

Nu e lesne pentru toţi, cîţi ştiu mai mult ori mai puţin româneşte, să facă deosebirea între spun şi zic. Nici înşişi d-nii care redactează ori cercetează afişele Teatrului Naţional nu pot face deosebirea. Nici cei mai mulţi dintre gazetarii noştri, nici  avocaţii, nici  doctorii, ba nici mulţi dintre profesori. Afişele Teatrului Naţional ne spun că " ... între pauze d. X va zice o bucată de Alecsandri". Afişele Ateneului Român, cînd sînt concerte ori alte bazaconii cu binevoitoare concursuri, spun tot aşa: vreun domn oarecare va  zice o anecdotă. Gazetele ne ameţesc cu telegrame cam aşa: "Gazetele zic că d. cutare ministru va zice un discurs în  cameră, în care va zice"...

Pe calea Văcăreşti am auzit un băiat zicînd către altul: "Am să te zic la  tata!" Dar ăsta era ovrei. Tot ovrei era şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că gazetele scriu ticălos româneşte: "Ei, domnule, mie-mi zici!" Dar ăsta era un pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi pînă la mislete. De la mislete încolo avea de gînd să le înveţe la iarnă.

Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, pînă la un punct, scuza ei. Sinonimele sînt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă nu sufere luxul. Uzul ori diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin rezistente. A zice şi a spune sînt pînă la un loc sinonime şi se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvînta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi altele, sînt  tot atîtea sinonime pînă la un loc cu a zice şi a spune. Cînd zicem: zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvîntează, pronunţă-te, exprimă-te noi spunem tot acelaşi lucru. De aceea, zăpăceala între a spune şi a zice işi are o scuză în sinonimitate. Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci relativă, are deci graniţe. Unde e graniţa care desparte pe zic de spun nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care noţiunile acestor două vorbe nu mai sînt amestecate, ci limpezi.

Cînd Pilat a întrebat pe Mîntuitorul nostru: "Tu eşti fiul lui Dumnezeu?" Hristos a răspuns stereotip "Tu zici!" Aşa traduc scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se poate traduce şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii noştri n-au tradus "Tu spui"? Pentru că răspunsul n-ar fi fost corect. Hristos a voit să zică: Nu eu afirm asta, tu o afirmi; tu o susţii, nu eu. Iar a afirma şi a susţine o părere se traduce româneşte cu a zice. In generalitatea cazurilor, a zice însemnează a susţine o părere, a afirma, iar spune însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact: spun = anunţ, zic = enunţ. Nu e totuna: "tu ce spui"? cu "tu ce zici"? Cînd voim să cunoaştem părerea cuiva, întrebăm: "Dar tu ce zici?" Sau "ce zici tu ?" Dar nu: "Dar tu ce spui ?" Pentru că aşteptăm susţinerea unei păreri. Omul susţine o părere a sa cînd înjură pe altul, de aceea: "mi-a zis tîlhar, mi-a zis prostule"  etc. - nu însă: "mi-a spus tîlhar  etc."

In cele mai multe cazuri ne este indiferent dacă e vorba de-o anunţare sau de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac amîndouă verbele. Se zice că, ori se spune că, e  totuna. Nu e tot una însă Biblia zice cu Biblia spune, ori Aristotel zice şi Aristotel spune. Cînd spune Aristotel ceva, nu e filosof, ci simplu cronicar sau informator; dar cînd zice, atunci rămîne zis, căci îşi spune opiniunea sa filosofică.

Ţăranul îşi începe poveştile cu se zice (ci-că) nu cu se spune, căci se zice e tradiţional si moştenit, din bătrînescul dicitur, şi e şi o chestie psihologică la mijloc. Dealtfel, în poezia ţăranului "Spusu-mi-a frunza de vie că dragostea nu-i moşie" ori "zis-a badea c-o veni luna cînd o răsări" ori "Spusu-ţi-am, mîndruţo, spus" etc. lucrul e indiferent. Insă cauti în versurile Văcărescului: "Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi  spun” alături de povestesc nu poate sta zic, ci numai spun. E grozavă zăpăceala lui zic şi spun în limba noastră de la oraşe; şi mai ales prin gazete. Eu, cînd am citit întîi pe afişele Teatrului că "d. X va zice o  poezie", am crezut că e vorba de un cîntec, pentru că a zice însemnează româneşte per excellentiam a  cinta. Dacă ne temem de verbele a recita şi a declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte  poporale, atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi să punem în cap opincile. Ţăranul zice: a spus o minciună, a spus o snoavă etc., dar cine l-a  auzit zicînd: a zis o minciună, i-au  zis  o  snoavă? Atunci ce  e  prostia  noastră cu: va zice  o  anecdotă? Va zice un discurs? "Am să-ţi zic toate greşelile" sau "am să-ţi zic eu ce eşti" sau "îţi voi zice de altădată" etc. Toate aceste exemple sînt din gazete. Cine vrea să mai adune poate deschide orice ziar şi le va găsi.

George Coşbuc - Conservator şi revoluţionar

Sînt unele triburi australiene a căror limbă evoluează fără sfîrşire, în scurt timp şi într-un chip radical, aşa că o generaţiune actuală nu mai poate înţeleg limba vorbită de o generaţiune treoută. Aceste limbi, cari îşi schimbă necontenit şi fondul şi forma, sînt limbi ideale, aşa cum, ar trebui să fie toate limbile. Despre adevărul acestui lucru se străduieşte Max Muller să convingă lumea, în prelegerile sale. Dar, cu toată cuminţenia lui Max Muller, spusele sale prea sar în ochii lumii. Protivnici învăţăturii lui Muller, alţi filologi sînt cu totul de altă părere, şi mai ales A. Darmesteter, în toate lucrările sale, susţine că limbi ideale sînt numai cele conservatoare, cari îşi ţin cît pot de mult statornică forma şi neschimbat fondul. Numai acestea pot ajunge la o dezvoltare deplină, iar exemple de acest soi de limbi sînt latina şi elena. Faptul că Max Muller se sprijineşte pe întunecatele limbi rudimentare ale unor triburi sălbatice, şi că, dimpotrivă, Darmesteter cu ai săi se reazimă pe splendidele limbi clasice ale celor mai culte popoare din vechime, acest fapt nu ajută, nici nu slăbeşte dovezile celor două păreri. Şi limbile primitive ale barbarilor şi cele dezvoltate ale neamurilor civilizate sînt supuse aceloraşi legi psihologice şi aceleaşi puteri le stăpînesc pe toate deopotrivă.

Limbile se nasc, trăiesc şi pier cîrmuite fiind de două puteri, una conservatoare şi alta revoluţionară. Una tinde la ţinerea statului-quo, apără cu îndărătnicie formele din trecut şi se sileşte să le lase neştirbite viitorului, ca un fel de "fond inatacabil", şi se împotriveşte Înnoirilor cari pot zgudui temelia limbii şi-i pot schimba caracterul. E o putere refractară şi are caracter exclusiv etnic şi naţional, căci se fereşte de tot ce-i pare strein ca fond şi nou ca formă. Cealaltă putere tinde spre necontenită primenire, distruge formele vechi şi creează altele; de o parte uniformizează excepţiunile, iar de alta împrăştie ceea ce a fost unitar, primeşte cu uşurinţă ceea ce e nou şi oricînd e învoită cu schimbările radicale, fie acestea în conformitate ori nu cu progresele culturale ale poporului. Puterile acestea totdauna există în limbă deodată, merg totdauna paralel, controlÎndu-se reciproc, făcîndu-şi concesiuni ori piedici.

Duşmanii cei mai puternici ai tendinţei conservatoare sînt spaţiul şi timpul. Depărtarea în spaţiu a unui popor -adică marea extensiune teritorială a lui- e o depărtare de centru, de unitatea obiceiurilor şi de-a limbii. O limbă vorbită de un popor întins ori răzleţ se desparte foarte lesne în dialecte şi, orişicît ar fi de conservator geniul limbii, dialectele tind spre ruptură şi emancipare. Aşa o păţeşte necontenit limba poporului chinez şi asa poate să o pată limba germană. Desi într-această limbă spiritul de conservare e mai puternic decît într-alte limbi germanice, deşi la germani sentimentul naţional e dezvoltat pînă la extrem; şi cu toate că literatura lor, aşa de veche, de bogată şi pătrunsă absolut de un spirit şovinist german, ţine ca în gheare toate mişcările sufleteşti ale germanilor, cu toate acestea se simte în limba lor o distrugere, căci unele dialecte ameninţă să se rupă de limba comună şi să devie limbi proprii. Dealtfel acest lucru se observă, mai mult ori mai puţin, şi într-alte limbi; căci, în parte, acestui fapt i se datoreşte naşterea feluritelor limbi dintr-o limbă comună.

Alături cu spaţiul se luptă timpul, adică progresele omenirei, evoluţiunile sociale, reformele politice şi etice, descoperirile ştiinţei şi înaintările artei, precum şi contactul vremelnic cu neamuri streine. Limba, cu toată împotrivirea, e silită să primească deodată cu ideile noi cuvinte şi forme noi şi astfel e tîrîtă spre revoluţiune. Limba latină a fost una dintre cele mai conservatoare limbi -şi acest lucru a fost într-adevăr scara înălţării ei- dar, ceea ce i-a făcut rău a fost că tendinţa ei de conservare nu cunoştea nici un fel de concesiune. Latina n-a voit deloc să-şi schimbe cărarea; niciodată ea n-a putut să fie tîrîtă, ca să cedeze tendinţelor revoluţionare. Craacterul mîndru şi inflexibil al romanilor, apoi literatura lor, i-a ţinut pe loc: limba lor era de bronz. Şi pe cÎnd limba literară dispreţuia cuvintele şi formele noi şi, deci, nu-şi făcea evoluţia la pas cu progresele vremilor, limba poporului se dezvolta mereu cedînd tendinţelor revoluţionare. Şi deodată limba latină s-a pomenit că e moartă, iar limba rustică s-a afirmat ca limba proprie, dînd naştere neolatinismului. Mai mult ori mai puţin, tot aşa a păţit elena. Hebraica însă a păţit-o şi mai rău. Ea e model de o supremă îndărătnicie; ea, ca "limbă sfîntă", nu poate primi forma nouă şi străină, cari tocmai din această cauză numai "sfinte" nu pot fi [sic]. Şi pe cînd latina şi greaca au murit născînd limbi vii, hebraica n-a născut nimic, i-a fost cu neputinţă să nască o limbă nouă, şi de aceea ovreii n-au limba lor -care, natural, ar fi o hebraică modernă- şi sînt siliţi să vorbească diferite limbi ale neamurilor.

Tendinţa revoluţionară e stînjenită în drumul ei de tradiţie şi de literatură. A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu clinti nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face tradiţia. Iar popoarele, şi azi ca totdauna, se silesc să fie mîndre de originea şi de continuitatea lor într-acelaşi loc -căci trag şi foloase materiale dintr-aceste titluri de nobleţe- şi caută să aibă totdauna mărturii pentru dovedirea şi motivarea mîndriei lor. Cel mai doveditor martor însă şi cel mai lesne de a-l avea e limba şi obiceiurile. Astfel, lăsînd la o parte pietatea pentru cei morţi, iubirea de ţară şi alte sentimente, popoarele ţin nu numai de dragoste ci şi de vanitate şi de interes la limba părinţilor şi se împotrivesc Ia înnoirile ei şi la introducerea elementelor străine. Tot atît de mîndru se ţine un popor nomad de pe stepele Asiei de originea sa dintr-un popor războinic şi cunoscut, cît de mîndri se ţineau grecii că sînt născuţi din Zevs, ori romanii că sînt născuţi din grecii Troiei, ori francezii şi italienii şi noi că sîntem născuţi din romani.

Dacă spaţiul e un duşman al conservării limbii, tradiţia e cel mai de temut duşman al spaţiului, căci ceea ce îndepărtarea tinde să risipească, obiceiul din străbuni tinde să adune şi să împreune. Mînă în mînă cu tradiţia, conservînd popoarele şi limba lor, merge literatura. O literatură pune piedici curentelor, revoluţionare prin fixarea formelor limbii şi prin stabilirea ideilor şi aspiraţiunilor etnice. Gradometrul cultural al popoarelor e literatura, căci ea reprezintă averea sufletească a lor. Scriitorii de valoare dau o valoare limbii lor, sau valoarea unei limbi creşte în proporţie cu literatura ei. Poţi trage un folos, fie material fie moral din cunoaşterea oricărei limbi; dar cine va avea mai mult folos: cine învaţă limba negrilor papuas, ori limba franceză -punînd cazul că n-are nevoie să fie în contact nici cu unii, nici cu alţii? Limba latină şi cea elenă, deşi moarte, au şi astăzi o mare valoare din cauza literaturii lor; şi, dacă s-ar găsi într-o bună zi o superbă literatură africană -cum s-a găsit cea sanscrită- acea limbă africană ar ajunge deodată la preţ. Şi fiindcă literatura reprezintă prin ea însăşi o valoare şi dă valoare şi limbii poporului, de-aceea popoarele sînt împinse de dorul de-a-şi mări întruna valoarea lor, adică să aibă o literatură din ce în ce mai puternică. Dar ea trebuie sa fie masivă: limba ei să fie una, continuă şi omogenă. într-o carte budistă e pasagiul acesta: "Iar poporul cel puternic s-a despărţit în trei, şi s-au certat cele trei ramuri, fiindcă preoţii lor au scris în trei feluri sfintele învăţături. Şi s-au dus unii la dreapta şi alţii la stînga şi au trăit cu cărţile lor." Dacă preoţii nu şi-ar fi scris sfintele cărţi în trei dialecte, poporul acela nu s-ar fi despărţit în trei popoare deosebite.

Cît timp limba literaturii e una, ea stăpîneşte toate curentele centrifugale, nu lasă să se depărteze şi nici să se altereze formele, căci aşa şi nu altfel sînt scrise în carte. Tradiţia şi literatura au fost lanţurile cari au ţinut strîns pe poporul elen, cel aşa iubitor de ceartă şi lacom de-a face, rău vecinului; tot ele sînt stavila care împiedecă astăzi răzleţirea limbilor culte din Europa. Tradiţia literară la Academia franceză a ajuns de spaimă; în Germania e cea mai mare insultă să ţi se zică Kauderwelsch, care te abaţi de la tradiţiile literaturii; în Italia eşti ameninţat cu bătaia pe stradă, dacă nu respectezi "divina limbă a lui D ante", iar în Anglia eşti expus să fii dat pe mîna tribunalului căci ţi-ai bătut joc de "Majestatea-Sa limba engleză". Noi avem puţină tradiţie literară, dar cu toate acestea e de ajuns ca să se împotrivească din răsputeri contra tendinţelor revoluţionare cari ar voi să ne aducă neologisme fie chiar şi din limba poporului celui mai iubit de noi, dintr-a francezului.

E de netăgăduit că lipsa unei literaturi e cauza că triburile de cari vorbeşte Max Muller îşi schimbă limba în 50 de ani atîta încît nu o mai cunoşti. Dar şi dimpotrivă: la acele triburi nu se poate naşte o literatură din cauza prefacerii necontenite a limbii. Literatura însă nu e nici ea o putere nebiruită, şi ea cedează curentelor revoluţionare şi se supune reformelor. Ea le înfrÎnează numai şi le abate. Dacă ar fi putere absolută, atunci cele mai stabile limbi ar trebui să fie cele cu o literatură mai veche şi mai puternică. Dar nu e aşa. Limba franceză e foarte revoluţionară; cîtă distrugere vezi, dacă o compari cu limba latină -"distrugere" numai din punctul de vedere al tendinţelor de conservare, căci din punctul de vedere al tendinţei, revoluţionare e o "dezvoltare" - şi, cu toată literatura ei, franceza îşi schimbă mereu formele şi sensurile vorbelor, aşa că limba de acum 300 de ani are nevoie de comentarii. Şi dimpotrivă, limba română, cu puţintica ei literatură bisericească, a rămas statornică, aşa că limba de acum 300 de ani, spre mirarea cui aude, e tocmai pe tocmai cu cea de azi, fiindcă limba noastră e foarte conservatoare, lucru pe care-l poţi vedea din compararea ei cu latina şi franceza. Limba engleză dă un exemplu ciudat, dar lesne de înţeles, de puterea literaturii. In dezvoltarea ei, pînă a nu avea o literatură, engleza a fost revoluţionară şi, potrivit caracterului englezului de-a fi scurt în vorbă şi expeditiv, şi-a îndesuit toate vorbele la o singură declinare, iar articolul şi l-a lepădat cu totul. Dar de cînd au literatura englejii au schimbat foarte puţin, şi mai ales numai în rostire -ceea ce nu e pricinuit de cauze psihologice, ci fiziologice- şi sînt aşa de pătrunşi de tradiţia literară încît şi astăzi păstrează ortografia de veacuri, cu toată enorma deosebire dintre rostire şi scriere .

George Coşbuc - Dracul în zicătoarele şi proverbiile noastre

Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim,şi chiar citind în sfintele lor cărţi, cînd ajung la numele lehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-l rostească cu numele adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se pe pustii, Mititelul, şi în multe alte chipuri. Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Cînd pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe dracul e pornită din superstiţiunea omului primitiv că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încît te miri cum "ţi-a trăsnit prin cap" să te gîndeşti tocmai acum la dînsul, asta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vrun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimes sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe cîţi oameni îi vin în minte, şi cînd pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. "Mă pomeneşte cineva", zice ţăranul, cînd sughiţă, şi apoi, la rîndul lui, începe el pomelnicul.La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.


Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui. "Nu e numai un drac pe lume", zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel! Dar ele sînt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sînt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce dăm pe om "dracului" unui singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-ati dat d-voastră cu socoteală vrodată cam ce face dracul cît e ziua? Zice românuI că: dracul nu face biserici. Foarte bine, dar eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul cînd are de lucru, dar ştie ce face cînd n-are de lucru, căci atunci "îşi cîntăreşte coada". Vezi, că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde îşi vîră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vîre coada în toate. Şi mai ştie românul că "dracul nu şade la un loc degeaba". Fireşte, nu. El iese întru întîmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. "Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte." Iată dar cu ce se ocupă dracul: Să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo, şi să ademenească pe beţiv în cîrciumă, cum ademeneşti pe cîmpie calul cu căciula în care el crede că sînt grăunţe. Se vede că dracul îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii.

Cite rele se fac prin el se fac, căci păcătosului "parca-i şopteşte dracul la ureche", iar bietul român cînd dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întîmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: "Dracu m-a pus să fac" ! Dar parcă numai românul e aşa? Atîta rău! "Rîde om de om şi dracul de toţi", căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunioară aşa că "dacă te-a prins de un deget, îţi cere mîna întreagă", ori te lasă poate prea des să-I mai "tragi de coadă", ba te lasă bucuros să-I apuci cîteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care "ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coarne". Tot dracii cei bătrîni fac acestea: cei tineri sînt mai fără experienţă. De aceea: Fă cruce mare că e dracul bătrîn, şi apoi bătrîn la bătrîn trage, de aceea şi dracul "îşi bate joc de om la bătrîneţe". E adevărat că "nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci", dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el "că şi dracul are stăpîn", şi că la urmă "îşi sparge şi dracul opincile", ceea ce dovedeşte totdeodată că dracul poartă opinci. Cît o fi el de drac, rămîne de ruşine de multe ori, căci "Omul e dracul". Cînd zice românul cătră cel îndărătnic: "Am să scot eu pe dracul din tine", adeseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpîn al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gîndesc că ajunge unul: "Femeia a îmbătrînit pe dracul". Dealtfel femeia şi dracul sînt prieteni buni şi tovarăşi: ştia bietul mocan ce spunea cînd cînta:

Sub călcîiul cizmei mele
Şade dracul şi-o muiere
Şi mă-nvaţă a face rele.

Multă frică are dracul şi de popă. Cînd vrea românul să arate că unul fuge de ceva, cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales "ca dracul de tămîe", sau "ca dracul de popă". Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: "se uită ca dracul la popă" aşa de urît şi cu mînie, încît îl sfîşie cu ochii! Are dracul tată, mamă, copii? Are de toate. Cînd ni se cere un preţ prea mare, zicem: cere cît dracul pe tată-său; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vîndă pe prea scumpul său tată cine ştie cînd. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Cînd ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: "pe unde şi-a înţărcat dracul copiii", căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are cîte un ban în scăfîrlie e lucru mai puţin ştiut: "banul e ochiul dracului". Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gît. Asta e vorba cu "nepotul e salba dracului". Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămîia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de "puiul de drac", de "drac bătrîn", iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrîneşte, dar nu moare căci "drac mort ai văzut vrodată ?"

Dealtfel, dracul poate fi de folos omului. "Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea" o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întîi: "Bun e Dumnezeu, meşter e dracul". Cum e lumea rea de tot "numai cu dracul o scoţi la căpătîi", şi ca să ieşi la liman "trebuie să faci pe dracu-n patru", că altfel, vorba altora, nu a românilor, "tragi pe dracu de coadă". Cînd pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi: "scoate drace ce-ai furat"; iar ţăranul, cînd nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, şi bate boii şi iară înjură, şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Cînd întrebi pe român de ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna: "Dracul ştie!" Va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea: "numai dracul nu-l cunoaşte"? Tot e meşter dracul! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viţiile sînt "ale dracului". Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre viţii, sînt "date dracului". Vedeţi că de omul răutăcios peste măsură se zice tot aşa de bine că e "omul dracului", ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că "e dat dracului" ori "e tăiat din dracul". Mărunţelu e tot aşa de "dat dracului" cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi cînd voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: "Ei, monşer, sînt daţi dracului". Tot respectul unor asemenea draci !

Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decît „s-aprinzi dracului lumînări" ori să dai ceva "de sufletul dracului" că el nici sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire cînd zici unuia "fire-ai al dracului" sau "du-te dracului ". Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de cîte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi cîţi îi sînt trimeşi, n-ar mai rămînea oameni în lume.

Să vă mai spui două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei drac în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urît şi mai slut om e dracul-gol ca urîţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta? Iar povestea cu baba şi cu vînzătorul de icoane o ştiţi. "Cîte parale Sf. Gheorghe?" "Optzeci de bani!" Babei i s-a părut scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. "Da Sf. Dumitru cîte parale?" Iar vînzătorul: "Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un drac". Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului cînd vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

George Coşbuc - Cimiliturile cărţii

"Gîsca ară, omul mînă" zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la îndemînă alt tablou decît unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea "scrisorii". Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hîrtie. Pana de gîscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă. Am zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban. Şi iată, într-adevăr ceealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor: "Cîmpul alb, oile negre; cine le paşte le cunoaşte". Intr-amîndouă ghicitorile, hîrtia e comparată cu un cîmp, iar şesurile negre ale scrisorii sînt ori brazde ori oi. Intr-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul, şi amîndouă sînt caracteristice pur şi neaoş româneşti.

Eu nu ştiu alte ghicitori, în limba noastră, cari să aibă ca subiect, acţiunea scrierii. Da, sînt altele cari au ca subiect bunăoară condeiul: "taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc"- una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre cîte le-or fi avînd popoarele - altele au ca subiect cartea ori epistola: "am o găină pestriţă duce veste lui Gheorghiţă" sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă". Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune; ceealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sînt într-adevăr pana de gîscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.

Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care are ca subiect acţiunea scrierii: "Rădăcină-mpleticină, rar voinic care-o dezghină". Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui d, t, f, în sus, ale lui g, p, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, cînd în sus cînd în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau "dezghina" - cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă nu ştie ceti, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească – mă gîndesc mai ales la slovele vechi - dar nu ştiu să scrie nimic. Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul: "Rar voinic care-o dezghină". Adevărul acesta e trist. El vrea să zică: rar om care ştie carte. După cum au fost vremile ce-au trecut peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari "voinicii" cari puteau să "dezghine rădăcinile" de pe hîrtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de "voinic", cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea! In casa lui nici pomeneală de carte: o vedea numai la biserică. De aceea zicea: "Găină pestriţă la popa pe poliţă", şi de aceea zice şi astăzi: "cartea e meşteşug popesc" şi cel dintîi gînd şi cuvînt ce-l are cînd îi ceri băiatul la şcoală, este: "Doar n-am să-l fac popă".

Pentru ţăran popa a fost întruparea ştiinţei de carte. Dar acum, de ce i-o fi zicînd poporul cărţii "găină"? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate că altul le ştie mai bine. Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu cetitul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.

Vedeţi, românul are o vorbă: minte ca din carte. Minciuna poate să fie mare "cît toate zilele", ba poate să fie şi cu coarne - curioasă expresiunea asta, minciună cu coarne! - dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de cînd avem atîtea gazete, nu e lucru mare să vezi născîndu-se zicătoarea: "minte ca din gazetă". Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea cînd nu erau gazete, de pe vremea cînd românul nu cunoştea alte cărţi decît cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte "de îngheaţă apele"? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile? Calendarul, bată-l norocul. Calendarul a fost înainte de gazete; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos.

Cu cît ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea", cu atît negustorii pun mai multe prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune: "ger de vor îngheţa apele" şi cînd colo, în ziua aceea e cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele?

Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba:"scrie cai verzi pe pereţi". Cine? El nu că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întîi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sînt a scrie. De-o fată frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană; în cîntece, descriind hainele brodate, zice: "colo sus pe umerei scrişi sînt doi luceferei", iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a scrie pe pereţi însemnează, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut - mai încoace la o biserică renovată - calul sfîntului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii?

Nostime sînt expresiunile noastre: "e tobă de carte" şi "ştie carte pînă la glezne". Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aceste expresiuni. Toba e umflată şi sună tare; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amîndouă au înăuntru vînt! Şi - cel puţin în majoritatea cazurilor - omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi rămîne ca vai de lume. Româneşti şi de netradus sînt expresiunile "a învăţa carte" şi "a şti carte". Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă: "învaţă carte" şi "învaţă minte". Multe le poate el învăţa, dar nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că cine are carte are patru ochi.

George Coşbuc - Crai nou în ţară

Am arătat în „Tribunalul satului” ce este strigarea peste sat, cum această strigare este un fel de tribunal fără apel în chestii care ating mai ales morala poporului de la sate. Mai este un obicei popular al „Craiului-nou”, care se apropie, ca formă, de al strigării peste sat, în fond însă se deosebeşte cu totul. Craiul-nou este un judecător în toată legea şi are dreptul de a pedepsi cu bătaia la talpă pe toţi cei ce sunt denunţaţi de sat că au purtări rele. Dar pe când cel ce strigă peste sat acuză şi pe femei, Craiul-nou n'are nici o putere de a pedepsi şi de a trage la răspundere femeile, ci numai bărbaţii, şi dintre aceştia numai pe flăcăi şi rareori pe bărbaţii de curând însuraţi.

Întru toate, Craiul-nou este un obicei cu apucături resboinice şi-ţi aduce aminte de felul cum îşi aleg popoarele primitive căpeteniile lor, la echinocţiul de primăvară, sau dacă ni se iartă acesta apropiere de lucruri, de felul cum îşi alegeau Romanii consulii lor tot pe la începutul primăverii. Obiceiul Craiului-nou e practicat, după cât ştiu până acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în Nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudului, şi la Sud în Ţara-Oltului, de cătră Muntenia. Plaiurile Carpaţilor de cătră Moldova nu sunt ale Românilor, ci în cea mai mare parte ale Secuilor. Cred însă că obiceiul o fi existând şi în Muntenia pe sub munţi, dar până acum nu l-am putut dovedi. În părţile sudice e obiceiul să se aleagă numai un Crai, iar în cele nordice doi. Şi într’alte câteva amănunte se deosebeşte obiceiul, luat în totalitatea lui, de felul cum îl cunosc cei din Sud şi cei din Nord. Eu am să descriu aici obiceiul aşa cum se practică în Nordul Ardealului, fiindcă mi se pare mai neamestecat cu alte obiceiuri cari s'au alipit de el şi fiindcă îl şi cunosc mai bine, căci l-am văzut cu ochii mei de atâtea ori.

Aici s'aleg doi crai. În ziua de Paşti, după sfânta slujbă, se adună tot satul pe un loc larg, undeva în sat ori afară din sat. Flăcăii ies la mijloc. În jurul lor se adună fetele, într'un cerc. Amândouă grupurile, de flăcăi şi de fete, sunt împrejmuite de un cerc al nevestelor, apoi toate acestea de un cerc mai larg al bărbaţilor. Iar pe margini de tot, cercul exterior, îl formează bătrânii cu babele şi copiii. Astfel tot locul e cuprins de mulţime, aşa că la mijloc, ca un sâmbure, stă grupa compactă a flăcăilor încunjurată de patru cercuri concentrice tot mai largi.

Când sunt neînţelegeri între flăcăi pe cine să aleagă Crai, apelează la prima instanţă, la cercul fetelor. Acestea apoi îşi dau părerile şi hotărăsc. Dacă nici aşa nu se poate ajunge la un resultat, intră în sfat cercul cel mai apropiat al nevestelor, ca a doua instanţă şi fac pace. Iar dacă nici acum nu se poate forma o majoritate, începe cercul al treilea, al bărbaţilor, să strige pentru unul ori pentru altul. De multe ori se întâmplă să se facă apel şi la al patrulea cerc, al bătrânilor. Foarte rar şi numai din auzite se ştie că s'a întâmplat casul că nu s'a putut uni satul asupra celor două persoane ce au să fie Crai, şi atunci se chiamă preotul satului care vine şi numeşte pe crai, fără să mai asculte părerile mulţimii. El e arbitru. Toată acestă alegere cu aducerea mereu a altor cercuri de oameni, în caz de neînţelegere, este aşa de asemănătoare cu adunarea comiţiilor în Roma. Îndată ce Craii au fost aleşi de obicei doi dintre flăcăii cari au mai bune purtări, ori, dacă Paştile cad mai târziu, cei doi flăcăi cari au ieşit mai întâi cu plugul să are îşi numesc patru ajutători, după bunul lor plac. Aceşti patru iau numaidecât pe Crai, îl pun pe câte o grapă adusă anume, şi ridicându-l cu grapă cu tot pe umeri îl duc la râul cel mai apropiat, urmaţi de satul întreg, într’un alai vesel, cu chiote şi strigăte : „Craiu-nou în ţară!”.

Ajunşi la râu, îi dau jos. Craii intră în apă până la genunchi. Grapele stau pe mal, şi acum începe o luptă pentru grape. Craii vreau să le tragă în apă la ei, flăcăii să le tragă pe uscat. Craii asvârl apa pe mulţime şi o alungă. În urmă, după o luptă aparentă, dar lungă, îşi trag grapele în apă. Atunci mulţimea chioteşte ; craii ies, sunt puşi iarăşi pe grapă şi aduşi în faţa bisericii. Aici se află un scaun, anume făcut, numit al judeţului. Poporul ridică pe braţe Craii de trei ori, strigând iarăşi: „Craiu nou în ţară” şi apoi îi aşează pe acel scaun înalt, şi de-acum au putere de Crai un întreg an, până la Paştile viitoare.

În momentul acesta, un flăcău care s'a urcat în turnul bisericii, strigă de acolo peste mulţime cu glasul tare şi rar : „Crai nou în ţară! Grâu destul la vară!” şi apoi începe a numi felurite cereale şi lucruri trebuincioase cu preţul vânzării lor, bunăoară : grâul cu atâţia bani, porumbul cu atâţia, o coasă, atâta, un plug atâta, lâna atâta şi aşa mai încolo. Eu bănuiesc că această strigare a preţurilor – astăzi mai mult glumeaţă - este un punct principal în practica obiceiului : este publicarea tarifului mărfurilor şi a dărilor, cum se obicinuieşte la domnie nouă.

Un ceremonial simbolic urmeză după această strigare: flăcăul din turn aruncă jos un suman, toţi flăcăii sar să-l prindă, că nu e iertat să-l lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pământul, Craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebuie să se facă altă alegere de Crai, aşa că aceştia doi nu mai pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a’şi arata încrederea în Craii aleşi!

Cei patru ajutători ai Crailor au în mână vergi de alun, de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari câtă se face de la Paşti până la Dumineca Tomei, se numeşte Vergel.

După ce s'au aşezat pe scaun începe Bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul Crailor ; toţi cei ce-au de denunţat pe cineva s'apropie şi spun. Unul dintre Crai judecă, iar celălalt execută pedeapsa. Rând pe rând vine la scaun câte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău - numai flăcăii sunt denunţaţi, dar îi poate denunţa oricine - că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că umblă murdar îmbrăcat, şi doarme când ar trebui să fie Dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu câte ceva la car şi la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gâlcevitor cu toată lumea. Şi altele, câte şi câte.

Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi de la cap şi doi de la picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi la fiecare colţ de biserică îl bat la tălpi cu nişte lopăţele, dându-i loviturile rânduite de Craiu. Al doilea Craiu, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-l lovesc prea cu duşmănie (căci se întâmplă şi asta, mai ales că vinovatul trebuie să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta Craiul - Judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri. Lumea adunată râde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol ; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lângă scaun, s'audă acusările cari pentru oamenii mari au mai mult interes decât bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acusaţi nu poate să se sustragă judecăţii ; nimeni n'are voie să fie încăpăţânat, să nu se supuie legilor apucate din bătrâni, căci atunci ar avea de furcă bietul cu satul întreg.

George Coşbuc - Babele sfinte în mitologia noastră

Eroul solar face în drumul său, popasuri la vro sfântă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdeauna gata să ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.

Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.

Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar insuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezentate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri "zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.

Numele Vineri n-are nevoie de demonstrări întrucît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi multi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pămîntul: Hesiod spune că s-a născut pămîntul, într-adevăr însă el era. Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pămîntul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar.

Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Intr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a născut cu mult în urma lui Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos după ce a născut pe toţi zeii - adică se săvîrşise creaţiunea- şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca "o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost personifioată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita.

Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.

Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele "mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezinta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a trăit, cum am zice noi, necununată şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.

Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vîntul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni - în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni - de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete; cînii sînt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească:
"Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul sarvara «negru». Intr-un imn către Jama (zeul morţii), se spune că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale: „Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten’’... Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el duce lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos (Cerber) în regatul morţilor la Pluto."

Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cînele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinic vorbăreţ, e vecinic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vîntul cîntă; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri. Amurgul "fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tîlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.

Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lîngă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi "poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pacinice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.

După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea "negură" cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezinta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a perdut cu totul conştiinţa despre acest lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplina -aproape de 2000 de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînătăţii ei.

Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pînză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf. Vineri e Sf. Sîmbătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Intîi de toate: sîmbătă toată ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbăte. A doua: repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfîntă. Prin analogie i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinic posomorîtă. În basme, sîmbăta n-are ce căuta.

E nonsens cînd culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi descîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet. Sîmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sf. Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile, aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită "pe la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Roua e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.

Marţea şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori "pe nemîncate" cînd "se porneşte ziua", credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-l întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu Dumnezeu în creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de "pe mînecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. "Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vrun lucru mai de căpetenie" şi " drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă ." Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai înrădăcinate în poporul nostru. In general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingene, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. "Femeile să nu taie guri de cămăşi că e semn de moarte." "Femeile cari se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată. "Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile."

Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. In grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfînta asta are dublă însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminecă e un antagonism vecinic. Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Intr-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, "cu veștmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.

A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. In schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunei pe cîmpie, adică "bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Acteon, e alergarea razelor pe "munţi" de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!

Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? In imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.

George Coşbuc - Gura lupului

Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s'au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l totodată şi Vlad, s'a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândoua numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica Duhurilor rele. Intr’adevăr, Bogdan-Voda trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.

E cunoscută credinţa, că mamele ca să’şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi ori îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede, că şi Bogdan fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-l cheamă Vlad.

Istoria noastră e plină de „Lupi”, în cronice întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine, că numele Lupu la noi Românii a fost şi este şi astăzi, aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al căruia nume se prăsnueşte la 23 August, dar ce năzuesc Românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?

Pe lângă forma Lupu, Românii întrebuinţează şi alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit. E obicei al bisericii, ca omului care se călugăreşte să i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s'a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.

În fond tot acelaş lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări predomneşte o idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară. Părinţii că să’l scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai află, când îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n'au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă credinţa şi e bine s'o păstrăm, căci e nevinovată.

Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbărei numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s'a încurcat cu catastihul ce-l poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze” pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-ar lepăda.

În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, ca într’adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu care s'a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?” „Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât, şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi ne având ce mai cauta în casa asta.

Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este, ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid), nu pe drumul cel firesc, pe uşă ca să zăpăcescă şi mai rău pe duhul necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într’adevăr au în faţa lor un lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiara pe care o cunoaşte Românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi câinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.

Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n'are ce e lupul. Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n'au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început, şi asta e într’adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s'au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într'altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.

George Coşbuc - Tablouri păgâne

E o vorbă românească, veche: " A prinde pe Dumnezeu de picioare". Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. "Parcă a prins pe Dumnezeu de un picior" se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o aştepta. Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbîrleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci? E vorba românului, şi-o fi ştiind el de ce-o spune. Adecă, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e lucru cam cu păcat să te gîndeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nenea Stan. Cum a ajuns românul la gîndul acesta ? Şi de ce a legat el veselia şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu?

Dar, românul mai are şi altă vorbă: " La spatele lui Dumnezeu". Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e "la spate" sau "după spatele lui Dumnezeu". Vorba cealaltă, cu picioarele lui Dunmezeu, e mai lesne de înţeles; asta însă mai greu: nu e Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup? Aşa e. Duh pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate prinde şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare "să se prindă şi cu Dumnezeu de piept". E des întrebuinţată vorba asta. Iată-l dar pe Dumnezeu închipuit ca un om între oameni, pe care-l poţi ameninţa, că-I prinzi de piept. Ba, mai mult, sînt oameni cari "dau cu barda în Dumnezeu". De ce tocmai cu barda? O să vedem îndată de ce.

Dar pîn-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că "i-a pus Dumnezeu mîna în păr" sau "în cap". Asta e mai poznaşă decît toate! Să puie Dumnezeu mîna în capul cuiva! Şi e lucru sucit! Cînd pui mîna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l dezmierzi, ci ca să-l scuturi şi să-l înveţi minte: dar cui îi pune Dumnezeu mîna în cap omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea? Inţelegi bine proverbele: "Dumnezeu nu bate cu ciomagul; "Dumnezeu e bun, dar nu bagă nimănui în traistă"; "pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii" şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate: a prinde pe Dumnezeu de-un picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mîna în cap?

Expresiunile acestea sînt păgîne. Nici nu se poate altfel: Cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească despre Dumnezeu în felul acesta? D-voastră, cititorii, aţi auzit de atîtea ori vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gîndiţi ce vorbe sînt ele? De om cuminte iscodite ori de unul care dă cu barda în Dumnezeu? Şi ce rost au? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra lor, sînt sigur că începeţi să vă miraţi de ele, şi aţi vrea sa le aflaţi rostul. Am să mă încerc să vi-l spun eu. Toate cîte sînt, cinci, sînt de origine latină. In limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi astăzi: a spart geamul bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului o cunună, a frînt piciorul idolului etc.

Zeii aveau temple, şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de scăpare pentru toţi cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii, bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful degetelor mînii pe statuia zeului era mîntuit, nimeni nu-l mai putea prinde, nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-I scoată din templu. El putea să stea în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea; ba s-au întîmplat cazuri că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au înmormîntat de viu pe vinovat înăuntru. Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa picioarele statuii zeului, căci statuile fiind puţin ridicate pe pedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege bucuria celui gonit, cind apuca să prindă "zeul de picioare". Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgînătate şi de-aici e expresiunea, că "e aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior". La cei vechi fiecare oraş îşi avea anumit un zeu care îl protegea, un zeu patron; iar statuia zeului, fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdauna cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oras. Va să zică, se întîmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era în faţa zeului era protegeat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă în moştenita noastră vorbă: a fi la spatele lui Dumnezeu.

Astăzi e fără rost vorba "a da cu barda în Dumnezeu", căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfărîmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.e. ploaie, vînat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi îndrăznit niciodată să necinstească o statuie a vreunui zeu, şi – bineînţeles - ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar fi sfărîmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi si işi băteau joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărîma decît cu ciocanul ori cu toporul. Şi astfel "a da cu barda în Dumnezeu" este totuna cu a da cu barda în zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui - toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi de nelegiuire, ca "a da cu barda" în el, căci aici avem un tablou plastic, şi apoi e energic şi gîndul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-l ucide cu o lovitură!

E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători: a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gindim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-l răsturna de pe soclu, de la-l apuca de gît, făţiş ! Şi precum zeul -statuia- îşi·arată mînia şi supărarea prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice "şi pleacă urechea ta, Doamne" după psalmist, care tot la statuie se gîndea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea mînei şi aşezarea ei pe capul celui ce-l ruga. Semnul binecuvîntării, după vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă semn al blestemului) ori punerea mînii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mîna pe cap, cînd stai la picioarele lui şi te rogi este semn că eşti ascultat de el cu suprema bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvîntările lui te vor însoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mîna pe cap. Eu cred, că dacă expresiunea este "mîna în cap" sau în păr, şi nu "pe cap" cum ar trebui, cauza este confuziunea dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei), s-a gîndit – poate - că e vorba într-adevăr de pusul mînii în păr, de apucatul părului, aşa cum se face cînd scapi pe un om de înecare.

Iată, deci, cîteva exemple dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au dispărut de mult, au dispărut statuile lor, a dispărut obiceiul vechi si credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă mărturii despre toate acestea, mărturii pe cari noi de multe ori nu le înţelegem şi ne mirăm de rostul lor!

George Coşbuc - Făt Frumos al nostru şi pasărea Fenix

În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau orice nume ar avea el are ca nota esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţiune fără de care nu poate exista erou în basme.

Ideia reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fisice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinic care iarna scapată spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într’un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi trăiesc vecinic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Romanii şi Grecii într’un Rai şi Iad, cu resplatiri şi pedepse.

Iudeii n'au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n'au crezut în Învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor omul când moare e de-a pururi mort, şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinic, răsbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele.

Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n'a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s'a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă” şi sboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinic.

Când a mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au mâncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n'a mâncat şi de-aceea trăieşte apururi. După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi învierea.

Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zapacelă. Aşa, în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără ?

Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s'a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca representări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul cu desmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie a morţii.

În mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fisice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât intru atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul felurite.