George Coşbuc - Gura lupului
Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s'au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l totodată şi Vlad, s'a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândoua numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica Duhurilor rele. Intr’adevăr, Bogdan-Voda trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.
E cunoscută credinţa, că mamele ca să’şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi ori îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede, că şi Bogdan fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-l cheamă Vlad.
Istoria noastră e plină de „Lupi”, în cronice întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine, că numele Lupu la noi Românii a fost şi este şi astăzi, aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al căruia nume se prăsnueşte la 23 August, dar ce năzuesc Românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?
Pe lângă forma Lupu, Românii întrebuinţează şi alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit. E obicei al bisericii, ca omului care se călugăreşte să i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s'a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.
În fond tot acelaş lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări predomneşte o idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară. Părinţii că să’l scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai află, când îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n'au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă credinţa şi e bine s'o păstrăm, căci e nevinovată.
Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbărei numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s'a încurcat cu catastihul ce-l poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze” pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-ar lepăda.
În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, ca într’adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu care s'a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?” „Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât, şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi ne având ce mai cauta în casa asta.
Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este, ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid), nu pe drumul cel firesc, pe uşă ca să zăpăcescă şi mai rău pe duhul necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într’adevăr au în faţa lor un lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiara pe care o cunoaşte Românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi câinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.
Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n'are ce e lupul. Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n'au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început, şi asta e într’adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s'au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într'altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.
