George Coşbuc - Amintiri despre Caragiale
In vara cealaltă, cea din urmă a întîlnirii noastre, făceam amîndoi planul, prin colonadele din Carlsbad, să ne întîlnim la Dresda în vara asta care a fost să fie cea din urmă a vieţii lui, ca să supărăm pe un prieten al nostru din capitala Saxoniei cu primirea în gazdă pe vro două, trei zile. Era prin mai, şi el venise prin oraşul apelor fierbinţi nu de dragul acestor ape, pe care nu voia nici măcar să le guste, ci numai ca să se plimbe.
Pentru că sosise în Carlsbad, mai devreme ca altădată, medicul nostru român, dr. Vaida-Voievod, deputatul ardelenilor în parlamentul din Budapesta, şi lui Caragiale foarte mult ii plăcea în anii din urmă să se ocupe cu trebile politice ale românilor din Ungaria şi mai ales să puie la cale cu doctorul Vaida, mai în glumă, mai cu dinadinsul, soarta tronului habsburgic. Dar venise şi pentru c-a fost auzit nu ştiu de unde că sînt şi eu prin Carlsbad. Aşa am înţeles în cele dintîi ceasuri ale revederii, că ar fi venit anume ca să-mi arate un manuscris şi să-i dau o informaţiune, o foarte curioasă informaţiune: anume dacă pot să-i spun care poet latin, afară de Virgiliu, a mai scris ceva despre relaţiunile lui Eneas cu Dido şi despre moartea tragică a acestei regine semite.
Mi s-a părut tot lucrul o glumă de-ale lui, dar spre destula mea uimire, mi-a scos din geantă un manuscris, de vro optsprezece pagini, şi cît am putut frunzări prin el, prin amurgul serii, într-o odaie a otelului Kroh, unde-şi stabili nenea Iancu reşedinţa, am văzut că într-adevăr avea ceva de lucru cu Dido. Patru pagini erau scrise fără nici o corectură, celelalte erau toate o neisprăvită de-a valrnă cu corecturi îngrămădite în cîte două şi trei caturi.
Manuscrisul era în versuri, şi versurile de felurite lungimi. Avea, pesemne, să fie o feerie, sau o melodramă scurtă, sau ştiu şi eu ce. Atîta ştiu că acţiunea se concentra întreagă pe lîngă arderea pe rug a reginei. Ce voia să facă, la urma urmei, cu moartea Didonei, nu ştiu; poate unul dintre directorii teatrelor noastre să ştie ceva, sau să ştie cei ce conduc societatea pentru crearea unui fond de teatru român în Ungaria. Mie nu mi-a spus altceva decît atîta că, la nedumerirea mea ce-ar putea el scoate dintr-un fapt atît de divers de nevoile noastre româneşti, mi-a răspuns apăsat:
- Vreau s-o fac patriotică, Ghiţă, vreau s-o fac patriotică!
Şi văzîndu-mi sporită uimirea cum ar putea face patriotism românesc împrejurul morţii unei regine din Cartago, a adăogat:
- Dar Virgil cum a îngrămădit atîta patriotism pe lîngă moartea Didonei?
Şi-a repetat de vro cîteva ori, cu mare respect, versul lui Virgil din Cartea a patra: Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor. Şi mi s-a părut că ar fi avut de gînd să facă într-adevăr ceva patriotic, judecînd după versurile din Virgil, pe care le-a scos din portmoneu şi le-a întins pe masă, în trei exemplare pe trei foi, rupte din cărţi, pe una textul original al lui Virgil, pe alta tradus franţuzeşte şi pe-a treia foaie versurile aşa cum le-am tradus eu. Acele cumplite versuri (584-630) pline de nepotolită furie şi de-o clocotitoare ură, şi din început pînă în sfîrşit numai durere şi blestem. Fireşte, e vorba într-aceste versuri de "roiurile Asiei" şi dacă avea de gînd Caragiale să publice ceea ce voia să scrie, după cum îmi spunea, în Românul din Arad, e de crezut că lucrarea aceasta o făcea anumit pentru românii de peste Carpaţi, pentru că, repeta mereu acele versuri :
"Răzbunător de s-ar naşte oarecine din oasele mele, care cu fier şi cu foc să gonească ale Asiei roiuri, azi şi de-a pururi şi-oricînd mai găsi-se-vor braţe prin veacuri! Maluri cu maluri în luptă, şi valuri cu valuri, să geamă; taberi cu taberi, şi-n veci să se bată şi ei şi nepoţii."
Dar poate să fi fost şi altceva. Pentru că dintîi bănuisem, şi nu mi-am pierdut nici la urmă bănuiala, că versurile au un caracter cu totul subiectiv, pe care caută să-I învăluiască cu o manta străină. Dar eu am puţin contact cu lumea şi nu ştiu multe feţe ale ei.
Acum, manuscrisul i se va găsi şi se va vedea ce intenţiuni a avut. Poate că aş fi ştiut şi eu de-atunci, dar vorba de-acel manuscris ne-a fost foarte scurtă, nici trei minute în odaia otelului, căci am ieşit din otel vorbind despre altele, şi-apoi trei zile cît a stat prin Carlsbad nu ne-am mai găsit vremea şi ocaziunea să mai vorbim de Dido, din cauza întîlnirii cu alţi şi cu alţi oameni şi din cauza soartei tronului habsburgic, pe care-l puneam la cale amîndoi cu foarte mult de el iubitul dr. Vaida.
Am fi putut vorbi în pace despre acel manuscris în vara asta, cînd aveam să ne întîlnim la Dresda. Să ne întîlnim! Doamne, şi pe vremea aceea, eu, din cauze neprevăzute, eram pe marea tyrhenică şi bietul Caragiale era mort...
