Se afișează postările cu eticheta Magda ISANOS. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Magda ISANOS. Afișați toate postările
Magda Isanos - Dumnezeu
Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.
Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.
In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.
Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: "Pamintul meu..."
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.
Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: "Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc..."
"Faca-se voia ta, sol pasaresc..."
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri sa faca.
Magda Isanos - Copilăria mea
I
Mi-i fraged sufletul, până pe buze mi-i fraged,poate de iarba ce crește acuma la noi;
cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –
stau singură și-mi aduc aminte de multe:
Când eram mică legasem un leagăn de-o creangă.
„Vreau s-ajung steaua de-acolo...” strigam bunicului.
O, cât de sus s-au suit dușmănoasele stele...
Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.
Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat
pomii din fundul grădinii, leagănul putred;
odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni
copilăria mea – și o mănâncă furnicile...
II
Cine povestește în mine, cine
mi-aduce aminte c-am trăit acolo,
în țara dintre sobă și genunchii bunicului,
întâia poveste cu zmei?
Vă voi face să trăiți de-a pururi,
ani duși, miraculoase răsărituri.
Deasupra gardului unde lumea sfârșea,
azi știu, de-acolo începea tărâmul zmeului.
Însă toate s-au sfârșit odată,
când ardeau lumânările ziua.
Bunicul dormea într-o cutie frumoasă –
și l-au luat și l-au dus pe sub marii castani.
Toată noaptea m-am temut pentru dânsul.
Văzând că nu se mai întoarce, ziceam:
„Dacă se-întâlneşte cu scorpia? Haide,
Azor, să ne ducem la el.”
Şi singură mai târziu am plecat.
Pe tărâmul zmeului mișună oameni.
În jurul inimilor lor un șarpe mic
se-încolăceşte; ei sunt triști și răi.
Dar pentru dânșii scriu poemele mele,
scutur deasupra lor copacii de-atunci şi ploile:
amintiți-vă că sunt copii pe lume,
şi plante albastre, și duioșii câni.
Magda Isanos - Bărbatul
Umplând încăperea şi inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-şi cojocul.
Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra şi-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.
“Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia,
îmi spunea uneori,
eşti plină de ghimpi şi de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori…”
Puterea izvora potolit,
din braţele şi pieptul lui dezgolit…
Doamne, fă-mă că Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina şi să-l robesc
visului meu pământesc.
Magda Isanos - Toamna
E-atâta frig în mine, -ncât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară,-n vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»
Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.
Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.
Magda Isanos - Interior
În casa asta trecură zilele mele,
leneşe ca pernele pe canapele,
cuminţi ca nişte fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri?...
Maica Domnului seamănă nu ştiu cu cine!
Mamă, câteodată seamănă cu tine.
Amândouă aţi împletit şi-aţi spălat,
noaptea mai târziu decât toţi v-aţi culcat…
Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde s-ascund să toarcă tăcerile,
ca nişte pisici singuratice.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece…
M-aş duce să caut în scrinul de lemn
(pe care se lasă lumina ca un îndemn)
portocale şi mere şi să-ntâlnesc printre rufe
mâinile unei fetiţe, fragede tufe…
Magda Isanos - Doamne, unde-ai să ne aşezi pe noi?
Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi,
visătorii,
care-am băut din corola
florii
de mătrăgună şi-am trăit
goi?
N-am avut altă-avuţie
decât praful de pe tălpile
noastre,
altă casă decât zările-albastre
din copilărie.
Oamenii, ocolindu-ne-au zis:
cine sunt aceşti vânzători de vis?
N-am avut linişte, n-am
avut masă-aşezată,
însă tu ne zâmbeai câteodată.
Te-arătai la sfârşitul câte unui cuvânt,
erai ca un fulger, ca o pală de vânt.
Şi noi ne spuneam rugăciunile,
încrezători în toate minunile.
Doamne, dintre toţi copiii tăi,
numai noi am fost ca paserile-n aceste văi.
Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile
pe care îngerii tăi le-au plivit.
Pune-ţi mâinile
pe ranele noastre prea pământeşti
şi spune că ne vindeci şi ne primeşti!
Magda Isanos - Strofele poetului bolnav
De trupu-n care mă pândeşti, durere,
m-as despartii cu inima usoara,
ca să răsar într-o împrăştiere
de iarbă şi de flori la primăvară.
I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
( dizgraţios şi greu de mânuit ),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,
Scânteietor pe-aripa unui flutur,
ori între două foi de trandafir,
Care-s aşa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.
De câte ori îmi simt putrezăciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea,
da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.
Magda Isanos - Logodnă
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneţi-mi rochii
albastre, flori.
N-auziţi paşii biruitori?
Unde-i inelul scump,
dăruit?
Luna nu vrea să-l zărească.
O, ce poveste copilarească:
cum
ne-am vazut, ne-am iubit.
Magda Isanos - Cu ochii mei...
Cu ochii mei închişi eu pot vedea
atîtea lumi, cît numai creatorul,
cercînd azurul tainic cu piciorul,
în ziua cea dintîi închipuia.
Şi-apoi aleg cuvintele că ştiu
că-s rude cu metalul care-nşală,
cu vremea strălucirea lor se spală,
dar, dacă-s bune, sunetul e viu.
Aleg cu trudă vorbe : cînd înalte,
cînd mici, cînd mătăsoase ; drept unelte,
doar ritmul şi cu rima, ci nimic
nu-mi place ; a doua zi, ce-i gata stric.
Întocmai ca Manole, simt eu bine,
c-am să-mi durez atuncea mănăstire
în veacuri, cînd te-oi pune şi pe tine
la temelia versului : iubire.
Magda Isanos - În dimineţile clare
Uneori, în dimineţile clare,
mă uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând;
viaţa mea sună înalt, fără-ntristare.
Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu,
zveltă ca mestecenii, mereu,
să freamăt aş vrea în soarele-acesta dintâi.
Poate nu va fi seară, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept şi zic
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă...
Însă mai plin decât grădinile-n vară,
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând...
Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare,
Iaşi, 1968
Magda Isanos - Ion
Aş cânta liniştea din ograda mea
Seara – când creşte în cireş o stea –
mă mai uit o dată la curechi şi bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.
Faţa dumnezeului meu e-mblânzită.
Când mângâi pe grumaz câte-o vită,
sau când m-aplec să culeg un trifoi,
văd urma lui în ţarină la noi.
Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul ţarinei mele –
printre cartofi dormind ca printre stele.
Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,
Dumnezeu, ca şi mine,-i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-aşteaptă să lege...
Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.
Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare,
Iaşi, 1968
Magda Isanos - Frumoase-s câmpiile vieţii…
Frumoase-s câmpiile vieţii,
frumoasă primăvara de aur;
ci eu se cuvine să plec înainte
de-a-ntomna în pădure.
Se cuvine să plec înainte
de-a vedea miezul zilei,
când nu s-au copt încă perii vărateci
şi grâul nu sună.
Frumoase-s câmpiile vieţii.
Întorc capul să mai văd încă o dată
ceea ce ani în şir am privit;
ceea ce şiruri lungi de ani n-am să mai văd.
Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare,
Iaşi, 1968
Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân'la tine ?
Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eşti tu atotştiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.
Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom
al tuturor speranţelor pământeşti,
şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ştim...
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,
ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.
În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm
şi seara, obosit şi făr' de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii şi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.
Doamne, de ce ţi-au crescut aripi
şi-ai zburat ?
Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare,
Iaşi, 1968
Magda Isanos - Nu ştiu cum s-a făcut
Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mândru şi încondeiat.
Ce s-au făcut zilele răsunătoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.
Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.
Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.
Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare,
Iaşi, 1968
Magda Isanos - Ţii minte-ntâia ploaie ?
Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”
Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.
Magda Isanos - Pomii cei tineri
Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,
unii lângă alţii au stat să se roage -
frunţile lor străluceau inspirate deasupra
pământului incă-n zăpezi.
Şi-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viaţă,
ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:
„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta...
Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotundt…
Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoşteam dimensiumile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Seminţele-n somn visau că există colori,
roşu, albastru şi gri, minunate colori.
Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori.
Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte...”
Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineaţa de marte…
Magda Isanos - Flori
Vijelioase flori, din pământ aburind,
ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingaşă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?
Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu şade deschis…
Haina lui mirosind a ierburi şi cer -
fără să ştie oraşul de piatră şi fer.
Mânile micilor flori intră-n pâmânt.
Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt,
şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile.
Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…
(Poezii, 1943)
Magda Isanos: Oamenii mă uimesc
Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă, -ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.
Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să traiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. „Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt si eu! ”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă, -ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.
Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să traiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. „Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt si eu! ”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)