Uneori, în dimineţile clare,
mă uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând;
viaţa mea sună înalt, fără-ntristare.
Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu,
zveltă ca mestecenii, mereu,
să freamăt aş vrea în soarele-acesta dintâi.
Poate nu va fi seară, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept şi zic
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă...
Însă mai plin decât grădinile-n vară,
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând...
Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare,
Iaşi, 1968
