Traian T. Coşovei - Erau seri

Erau seri
când străzile se revoltau împotriva oricărei apăsări.
Când fiecare frunză, căzând, strivea o pleoapă de carne
sub şaua unui han tătar.
Erau seri când lucrurile începeau să se mişte şi să se tulbure
(şi din ele timpul curgea ca un firicel de sânge
amestecat cu frânturi de glasuri),
când întunericul era atât de dens – încât,
răsfrântă în ochii tăi, flacăra unui chibrit părea
un paralitic surprins de incendiu.
Apoi, ziduri holbându-se la mine cu verzi mâzgălituri
vomitoare nichelate pentru lungi, interminabile discuţii
despre truda cu care îţi aduni un insectar de prejudecăţi
învechite,
un coridor de tentaţii…
Şi, deodată, pata gălbuie din tavan pătrunzând prin ferestre
în locul soarelui de dimineaţă.
Erau seri când presimţeam paşii tăi scăldându-se
în apa călduţă a covoarelor vechi, –
când pielea ta – secretarul albit şi lacom al cărnii tale
îmi trimitea un semn
dintr-o sfâşietoare indiferenţă

Traian T.Coşovei - Nodul gordian

Totul s-a retras, –
totul a părăsit această suprafaţă îngheţată.
Am putea fi pe lună dacă n-ar exista firele
de telegraf
din marginea şoselei. Conductele îngropate adânc în pământ.
O chitară electrică amintind ceva despre
marile topiri ale gheţurilor.

Sub o picosecundă, –
timpul încetează să existe.
Sub zece milenii am amintiri de maimuţă şi cad şi
mă împiedic de mirosul de câmp ridicat brusc împotriva-mi.
Sub o picosecundă
mi-e foarte greu să ştiu dacă mai sunt.
Sub un mileniu, timpul trece prin mine
ca sunetele trâmbiţelor prin Zidurile Ierihonului.
Sub zece milenii, –
mi-e foarte greu să mai am amintiri…
Aici totul s-a retras, totul se sufocă
într-o mare pustietate îngheţată – totul nu ar putea fi
decât o pată de zăpadă
topită de respiraţia înceată a ursului şi a ursoaicei
hibernând în frigul nupţial
(… o lume bătând încet din inimă, respirând tot mai rar…)
în timp ce, sub pământ – aproape de conductele calde, –
cârtiţele se pot împerechea liniştite
(boabele au fost cu grijă adunate de hârciog,
de micul şoarece de câmp şi de vierme…),
timpul trecut şi timpul viitor se scriu în ficatul zgârcios
al secundei la umbra căreia asculţi o chitară electrică
amintind ceva despre ultimele topiri ale gheţurilor…
Apoi, ne vom mânca unii pe alţii şi vom supravieţui.

Traian T. Coşovei - Tatălui meu

Totul se săvârșise — în iarba de fier de pe câmpul de fier
acele cronometrelor loveau stafia unei secunde —
sub foamea ascuțită a păsărilor de fier
doar spânzuratul se răsucea strâns în îmbrățișarea
frânghiei.


lată-mă pregătit așadar
și dus între baionetele grăbite
ale secolului, învelit în cearșafuri ude
pentru marea fotografie a secolului. Trezit de foarte
dimineață pentru marea fotografie a secolului.
Vopsea albă pe față, să par cât mai viu,
vopsea albă în păr, să par cât mai tânăr,
vopsea albă scurgându-se pe un peisaj cât mai alb —
să pară totul cât mai adevărat
să pară totul cât mai adevărat!

O mașină de fier
o câmpie de fier
o iarbă de fier
un aer de fier scurgându-se cu zgomot pe sub poarta
înțepenită a fabricii de fier.

Totul s-a șters
totul s-a uitat
totul a trecut totul
totul, numai marea fotografie
are o gaură în frunte astupată cu hârtie de ziar...


O mașină de fier
o câmpie de fier
o iarbă de fier
o statuie de fier strângând în brațe copilul de fier
al viitorului.

Totul s-a șters
totul s-a uitat
totul a trecut
(iar fotografiile sfârșitului de secol,
iar automobile vechi cu șofer neamț,
iar descoperirea Polului Nord și primul
zbor peste Canalul Mânecii,
iar zeppeline și iar gulere de blană,
His Master Voice și fotografiile cenușii ale
prințului asasinat la Sarajevo,
iar oameni căzuți din cer și iar bunicul
parașutat peste câmpia de fier
care scuipa foc
care scuipa fier, care scuipa fier —
ah, debarcarea
ah, debarcarea!!).


Iată-mă pregătit așadar
pentru marea fotografie a secolului,
cu lacrimi de glicerină curgându-mi din ochi
pentru marea fotografie a secolului.
O sticlă cu vopsea roșie izbită de pereți —
sângele trucat al fotografiei secolului.
În spatele meu,
dintre cârje, atele și bandaje murdare
îngerul de fier ca o insectă ciudată
mă-mpinge tot înainte
la poarta înțepenită a fabricii de fier. —


Totul s-a șters
totul s-a uitat
totul a trecut —
oameni de fier șterg cu bureți de sârmă
o dimineață informă de fontă răcită...
O sticlă cu vopsea roșie izbită de pereți —
sângele trucat al fotografiei secolului.


Iată-mă pregătit așadar!


„Marea fotografie“,
în volumul 'Ninsoarea electrică',
Editura Cartea Românească, București, 1979

Traian T.Coşovei - Fir nevăzut

Va mai fi vreodată aşa –
o lume dezbrăcată de cuvinte ca o tobă de tinichea
bătută de-o gură printre girafe, urşi, rinoceri?

Va fi ca-ntr-un mâine cu rânjet de ieri?
Ca-ntr-un ciorchine de viaţă strivit între
orele mici ale serii;
vremea când lacrima nu mai plânge, când râsul
îndeasă biberoane de fier în gura durerii?
Când pe asfaltul boţit
caligrafia însângerată a păsării
desena un târziu prea curând...
O, mamă, viaţa mea va trece învăţând limbi străine cântând?

Va mai fi vreodată aşa?
Cuvintele întrebau singure orchestra cu muzici de mucava.
Va fi un parfum ca o întortochere de nume ilustre, -
o, mamă, viaţa mea va purta drapeluri, pumnale ori fuste?
Va respira miros de asfalt, de petrol, de furnale –
Va supravieţui unor simple urale?
Alb-negru, alb-mut, alb-sonor
voi fi mai puţin singur ca o oglindă de ascensor?

Prin porţi de hotel, de garaj, de vestiare
voi trece ca o urmă de ruj pe pahare?
În fanfara de fălci, în orchestra obeză
canibal al silabei,
halcă de porc sub mâini subţiri de maseuză
cu care timpul, ah, timpul te toarce într-un fir transparent,
într-o înserare dulce spre o noapte amară –
într-o amintire – miros pentru o nară de câine –
fir nevăzut
legănând un păianjen de ieri
spre musca zilei de mâine.

Traian T. Coşovei - DESPRE SINGURATATEA BETONULUI ARMAT

E atât de cald încât, peste drum,
cimitirul a ramas fara cruci.

Cred ca am sa ma mut cu tot cu batrâna proprietareasa,
cu godinul ei ruginit,
cu icoana al carei rasarit de mult s-a pierdut,
departe, departe, cât mai departe,
în Gorki Parc.

Acolo e liniste în zilele în care nu trec aerostate
nerabdatoare de aplauze -
acolo e cald în dupa amiezile în care câinii
se pisa pe vechea lor ordine.
Acolo e frig când sunt deshumati cei care au avut curajul de a se privi
în apele adînci ale zilei de ieri. Si pestele cu lame argintii, alesul...

Vreau sa iau lumea de la capat,
pas cu pas,
litera cu litera,
cuvânt cu cuvânt.

Ma visez în fata unui ecran tresarind la amintirea luminii.
Într-o sala îndestulata de fluieraturi, huiduieli si ovatii,
vreau sa astept caderea definitiva a întunericului.

Vreau sa ma apar, chiar asa,
proaspat barbierit, cu lacrimile sterse,
în fata pensionarilor din Gorki Parc.

Despre patinatorii din Gorki Parc
nu se mai vorbeste nimic…
Cântarele au aceeasi masura a indiferentei,
pastreaza aceeasi imprecizie a absentei.

E iarna. Punct.
Cât cântareste sufletul tau? 

Traian T. Coşovei - Animal planet

Am vise afaceriste, care se gândesc numai la tine.

- De când visele se gândesc, mai, baiatule?
- De când esti îmbracata ca o avalansa,
care îsi asteapta schiorii.

Uite, lumina diminetii de iarna e generoasa cu toti!
De ce nu mai ningi, de ce nu mai faci fosnet
din oameni de zapada?
Dragostea mea, totusi, de ce nu ningi? Plânge-mi o zapada,
un vis prea târziu.

Am înteles, îti lipsesc câinii St. Bernard,
cu butoiasele lor de rom,
cârciumile pustii, oamenii buni, oamenii rai si soferii...
si minciunile, care ne tineau loc de acoperis,
si copiii nascuti în umbra perdelei.

Iubito, de ce sa trezesti din somn un crocodil,
când poti sa ti-l faci poseta pe viata?! 

Traian T.Coşovei - Omul care asteapta la ceas

Ia, gura, stinge tigarea, mucles, jos clanta!
Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.
Se cam întunecase romanta
Si din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig si de fier.
Îmi vedeam de viata mea prin ochii lui don’ plotonier
Se cam alesese praful de pusca din copilaria mea cu pietre
bâlbâiam numai sarumâna si sarumâini.

Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente
dadeam din coate sa ajung din urma celuloza cu evenimente–
perle date la porci…

Mama, mama, din ce fire ma împletesti sau ma torci
lânga ceas, la subsuoara cu ziarul de mâine, cu pantofii de lac?
La satelit, prin punga de aurolac
paream infinit: un grajdar si birjam
niste cai de caruta, ma zvârcoleam între om si maimuta fara sa am habar.
Eram o viata data la zar
tricotata din cele mai mici amanunte de zdrente…

La ceasul oprit asteptam –
purtam pe umar parpalacul tocit al unei absente. 

Traian T. Coşovei - CÎNTEC DE LEAGĂN

Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît
un pod de cale ferată — să nu plîngi
(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare
ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).
La marginea cîmpului,
mereu la marginea unui cîmp
sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,
asculţi paza contra incendiilor pusă pe note
ori producţia de şuruburi în metru alexandrin
— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —
Să nu plîngi —
sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,
ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi
în vitrinele cu peşte oceanic.
Să nu plîngi — iată
odăile deschid acum tot felul de uşi
pentru stările de spirit ale umbrelor —

să nu plîngi —
Mîine vom fi în altă gară
sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna
printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători
ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

Traian T. Coşovei - Stare de spirit

Trec secundele cu felinare de ceata
(in numele lor voi trai, voi trai)
cu capul infipt in norii de gheata
ai anului doua mii.
Pe strada vor creste imbatrinind pe asfalt
oameni de fier, cruciade de copii
purtati incet, cu capetele retezate
de muzicantii anului doua mii...

Ah, intimplarile lui nicaieri si niciodata
amintiri albastre si rosii vor fi
sapate-ntr-o coala inalta de piatra
pentru zeii anului doua mii.
Tineretea mea va arde cu flacara albastra
in orasul parasit de stafii –
unde ne surideau cazind de la ferestre
manechinele anului doua mii.

Intr-o casa cu peretii de sticla
tu ma-ntrebai: ce va fi,
ce va fi?...
Bufonul ridea pictind pe latratul ciinelui
tristetea anului doua mii.

Traian T. Coşovei la Ateneul Român COMERTUL CU INDULGENTE

Traian T.Coşovei - Tinereţea mea

Tinereţea mea e ca femeia despre care unii
spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.
Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba
urcînd, tot pentru mine se teme.
lată-mă dar, spre tine mă grăbesc —
fără cuvinte,
fără trecut — va fi oare cineva să-mi asculte povestea,
cineva să-şi lipească urechea de mine?
Ştiu viitorul străfulgerat de fluvii de argint
alunecînd în spaţiu.
Şi ochii rotunzi ai singurătăţii.
lată-mă dar, trecînd de jumătatea cuvîntului cu care
încerc să mă rup de ceea ce nu va fi niciodată
plin de înţeles.
Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba
urcînd, tot pentru mine se teme.
Tinereţea mea e ca femeia despre care unii
spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.

Traian T.Coşovei - Legiunea franceză

Ningea peste noi cu chirie –
e şi ninsoarea asta o meserie;
stăteam tolăniţi într-o garsonieră de lacrimi şi amintire.

Voiam să latru la lună, să fiu, în sfârşit, patruped
numai bun de făcut din el tobe, mănuşi şi gulere tandre de blană.

Mă prefăcusem prieten la cataramă
cu îngerul negru care îmi strălucea pe acoperişuri de epoleţi…
Trăiam şi iubeam din pereţi în pereţi.

Afară, în iarna de lacrimi, ningea peste noi cu chirie pe viaţă.
Ne lingea existenţa peste bot, peste faţă.
Ne lua cu frigul, ne umfla cu duba –
învăţasem – în germană, în rusă – să dăm sărumâna.

Mă dresaseră să dau locul bătrânelor în tramvai până surzeam:
nu mai silabiseam cuvintele între ham şi-ntre miau.

Zăceam înghesuit printre silabe, ştiuci şi stavrizi de cuvinte:
mori de nisip, mori de vânt şi de apă – la masă
când, haţ! a venit don’ plotonierul cu coasă…

Îl auzeam cum pedalează din glas, cum sapă şi sapă:
Auzi, bă, ăsta de ce nu patinează sau crapă!?

Traian T. Coşovei - Întoarcerea lui Gagarin (V)

Iuri Gagarin stă cu noi la masă,
împărţim bucatele, cvasul.
Ne povesteşte despre Cosmos
în timp ce noi rumegăm
întrebările zilei de mâine…
El a dat un semn libertăţii:
a văzut stelele mai de aproape
în timp ce noi nu am văzut nimic,
poate nimicul.

Gagarin îşi toarnă un pahar şi povesteşte,
Povesteşte…

De parcă noi nici nu am fost pe pământ!

Traian T.Coşovei - Ultimele ştiri

După încă o ceaşcă de ceai voi răsturna biblioteca.
După ultimul fum de ţigară voi sfîşia
tapetul cu pisici.
Îmi voi aminti ziua cînd au incendiat trupurile balenelor eşuate,
cînd domnişoara Ivonne a aprins vechiul candelabru din sufragerie.
Întins pe spate, voi visa cum îţi tai părul
cu un briceag în formă de peşte.

După încă o ceaşcă de ceai
îmi vor bate din greşeală la uşă. Ca să mă apăr
voi rupe în bucăţi ierbarul din şcoala primară. Ca să mă apăr
voi lua somniferul nemţesc cu nume de plantă exotică.
După ultimul fum de ţigară
îmi voi aminti o adresă veche, voi vorbi ore întregi
despre tratamentul cu lipitori.

La sfîrşitul acestui poem
mă voi privi îndelung în oglinda liftului.
Sprijinit de metalul ei tulbure, cu degetele înfipte în toate etajele
voi dori să uit deodată
toate acestea.

Traian T.Coşovei - Plimbarea de dimineaţă

la capătul scării
am văzut câinele coborând cele o mie şi una de trepte
bătrânul câine scos la plimbare în lesă
bătrânul câine scos la plimbare în brânci în splendoarea
dimineţii de iarnă

avea ochiii mei, anii mei care-au fost, cearcănele mele
avea numele meu scris pe zgarda murdară
cu un sfârşit de tandreţe, cu un început de ferocitate
strecurându-şi umbra printre barele de alamă ale scării

în ochii lui am văzut luminile din insula elis
şi hoardele mătăsurilor învârtind imensa ruletă a nopţii
în ochii lui stinşi am văzut sticlirea apocalipsei
şi datoriile mele neplătite şi viaţa mea de netrăit
(şi doamne, avea anii mei şi lacrimile mele)
bătrânul câine scos la plimbare în splendoarea ultimei
dimineţi de iarnă
împins o mie şi una de trepte, una câte una,
până la capăt şi mai departe
de unde nu mai există
nici o întoarcere

Traian T.Coşovei - Ultimele ştiri

Noapte geroasă din fier şi beton şi din schele
nu, nu, iubito: erau doar bătăile inimii mele

răstignite pe asfalt,
inima mea de mamifer, de perfid, de gigant
făcut din clei de oase şi din chibrite:
ce rămăsese din atâtea vieţi neiubite.

Mă plimbam prin noaptea geroasă, de vară
cu ziarul vieţii mele la subsuoară
Scria pe prima pagină despre profilul meu
de hoţ de aluminiu
de traficant de cositor

Aştia ce vor
de la mine?
Îmi vor inima neagră care te recită pe de rost
numai pe tine?
Ăia, care trăgeau semne grele cu grafitti în piaţă,
inima mea de sânge sau inima mea de paiaţă?

Mai scria câte ceva despre şosele sparte,
benzinării pline
de sângele meu care urla şi urlă dupa tine.

***

Din tâmpla paiaţei sângele se scurgea cu
jumătate de gură.
Secunde de-acum care urlă fără glas ori dantură.

Ştirba asta de viaţă, umplutură de pluş,
amintiri care muşcă,
cu care plutim între zgardă şi cuşcă.

Moartea asta, ordinară, de lux —
fără chip, fără nume, fără adresă —
pe care o purtăm noapte de noapte în lesă.

Traian T.Coşovei - Visul căpşunelor

Căpşunelor nu le place Marea Moartă –
nici Marea Baltică, nici Gibraltarul, nici
Marea Roşie, nici cea Caspică, nici Mediterana,
Marmaraua…
Căpşunelor nu le place nici una. Nu le place nimic!

- Atunci, ce vă place vouă, căpşunelor?
- Nouă ne plac ferestrele deschise,
oamenii desenaţi cu creta pe asfalt,
mirosul de balegă, Piaţa Roşie, Mausoleul, mumia absentă,
vocea lui Aznavour – şi Umberto Eco…

- Totuşi, vouă ce vă place?
- Nouă ne plac căpşunele!

Traian T.Coşovei - Omul care aşteaptă la ceas

Ia, gura, stinge ţigarea, mucles, jos clanţa!
Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.
Se cam întunecase romanţa
Şi din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig şi de fier.
Îmi vedeam de viaţa mea prin ochii lui don’ plotonier
Se cam alesese praful de puşcă din copilăria mea cu pietre
bâlbâiam numai sărumâna şi sărumâini.

Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente
dădeam din coate să ajung din urmă celuloza cu evenimente–
perle date la porci…

Mamă, mamă, din ce fire mă împleteşti sau mă torci
lângă ceas, la subsuoară cu ziarul de mâine, cu pantofii de lac?
La satelit, prin punga de aurolac
păream infinit: un grăjdar şi birjam
nişte cai de căruţă, mă zvârcoleam între om şi maimuţă fără să am habar.
Eram o viaţă dată la zar
tricotată din cele mai mici amănunte de zdrenţe…

La ceasul oprit aşteptam –
purtam pe umăr parpalacul tocit al unei absenţe.

Traian T.Coşovei - Poemul de plastic

Pământul din spatele casei l-am dat pe nimica,
pentru solda mică a soldaţilor de la infanterie,
A fetiţelor de la internatul din colţ mirosind a bancnote de tot felul,
Gata, l-am dat pe un ceas cu baterii, cu clape, cu mâner,
uşor de transportat pe timp de pace,
uşor de călcat cu velocipedul.
Acum pot să ajung şi eu în orice gară mică
Şi chiar pe strada Covaci unde sunt ceasuri câte vrei.
E un ceas asemeni monogramei căminelor de nefamilişti,
Se poate duce la Nufărul cu un pachet de acţiuni,
Dă ora exactă, strânge resturile de poezii de prin casă,
Îl trimit după pâine, după ţigări, după "Săptămâna",
Beau sana, chefir şi scriu poeme lungi,
Cu ochii pe ceas scriu poemul de plastic,
E uşor, e comod şi se poate spăla şi cu mâna.


din Almanahul Literar '90

Traian T.Coşovei - Omul care nu a văzut zăpada

E atât de linişte,
încât aud porumbeii lovind în ferestre
cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latră…
Nici cărbunele nu se mai ascunde
prin galerii părăsite, refuzând întunericul,
ne mai sfiindu-se de albul zăpezii.

E o pace a nisipului şi a frigului,
e o renunţare la orice însuşire.

Dacă închid ochii, aud cum nimeni
nu se gândeşte la mine.