C. Tonegaru - Biografie

Constant Tonegaru
Nastere: 13 februarie 1919, Galați
Deces: 10 februarie 1952, București

Constant Tonegaru a fost un poet roman care a facut parte din al doilea val al avangardei literare romanești.

S-a nascut in Galati, la 26 februarie 1919; este fiul juristului si ofiterului de marina Constantin Tonegaru, autor al unor coduri maritime reputate, avand o viata aventuroasa si veleitati literare, si al Mariei-Floarea, femeie de mare frumusete si bunatate. Din cauza dificultatilor materiale nu reuseste sa-si termine liceul. Lucreaza un timp ca functionar la Directia generala a P.T.T., ca dactilograf zilier la Ministerul Culturii. Debuteaza, ca si parintele sau, cu texte de slagare muzicale, iar adevaratul debut literar se produce in „Expresul din Braila, in septembrie 1942, cu poezia Nocturna fluviala. Va publica apoi in „Bacaul, in revista bucuresteana „Preocupari literare (tot in 1942), in revista „Kalende, condusa de Vladimir Streinu (care ii urmareste cu perseverenta evolutia poetica), in „Revista Fundatiilor Regale (in 1946). intre timp, in 1945, ii apare primul volum. Plantatii, pentru care primeste Premiul pentru Debut acordat tinerilor scriitori de Editura Fundatiilor Regale; in acelasi an devine membru al Societatii Scriitorilor Romani.

Cum subsidiile parintesti inceteaza repede si cu desavarsire, poetul se cultiva singur (audiaza cursurile lui Calinescu de la Facultatea de Litere, in perioada 1946-1948, asista la prelegerile lui Camil Petrescu) si duce o existenta boema, alaturi de Dimitrie Stelara, Mihail Crama si Mircea Popovici. Moare fulgerat de embolie in zorii zilei de 10 februarie 1952, la Bucuresti.

Critica literara il grupeaza pe poet, alaturi de Geo Dumitrescu, Ion Camion si altii, in randul „generatiei pierdute. Mai mult decat ceilalti colegi de generatie, poetul nu a avut ragazul sa dea intreaga masura a potentelor lui lirice. I se pot depista in poezie ecouri ale simbolismului intarziat, spiritul frondeur al suprarealistilor, vizand persiflarea, sarcasmul, ironia lirica, elemente intalnite dealtfel in poezia romaneasca a epocii. Criticul literar Emil Manu ii semnala ca insolite „asociatiile cromatice si simbolurile compuse din materialele lirice exotice, iar criticul Al. George sublinia „reactia impotriva ermetismului barbian, ca si „indrazneala imaginilor sau „jocul derutant al metaforelor. Tot Emil Manu afirma: „ Tonegaru ne ofera un mediu lunatic de ins si de aventura a cuvintelor. Poetul este deci incadrabil epocii si, cautand neaparat filiatii, asemenea ei. Dar toate aceste- multe - filiatii confera liricii sale un caracter original, si nici o asociatie lirica sau imagistica nu mai pare, de la Constant Tonegaru si colegii generatiei sale, imposibila. Ei, reprezentantii „generatiei pierdute indeosebi, incheie un ciclu poetic si deschid un altul, facand ca poezia actuala sa creasca, in mare masura, din aventura textului lor.

In timpul vietii poetului s-a tiparit doar volumul Plantatii, la Bucuresti, in 1945, prin grija Editurii Fundatiilor Regale. Volumul Steaua Venetii, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1969, va scoate la lumina si mare parte din creatia, ramasa netiparita pana atunci, a poetului.

Plantatia de cuie a aparut in volumul Plantatii, Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1945.
Cruciera a aparut in volumul Plantatii, Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1945.
Steaua Venetii a fost publicata postum, in volumul caruia i-a dat numele, Bucuresti, E.P.L., 1969.

Aprecieri critice

In atingere cu mai multe formule poetice, C. Tonegaru e, in fond, un tipic poet de tranzitie, cu improprietati uneori suparatoare de limbaj, insa inventiv si profund in reveriile lui astrale. Negatia lirismului traditional nu decurge la el dintr-o convingere adanca. Poeticul continua sa-l fascineze si, chiar si atunci cand vrea sa ridiculizeze vechile mituri, operatia nu-i reuseste integral. Ironia nu ajunge niciodata la adevaratul ei scop: nu distruge obiectele lirice, le curata numai de rugina traditiei literare."
(Eugen Simion - Scriitori romani de azi, voi. I, editia a doua revazuta si completata. Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978, p. 102)(D.T.)

 

C. Tonegaru - Prietena de departe

Anii trec ca filele dintr-un album cu ilustraţii,
fiecare ilustraţie era neapărat un episod :
un trifoi cu patru foi, o jartieră, un fluture presat;
o panglică reprezenta pe altul, dar avea nod.
Femeile de pe stradă ajung la mine cu parfumul ;
vîntul de primăvară îmi aminteşte de întîia femeie
cum venea şi se împrăştia ca un evantai —
aveam douăzeci de ani şi despre dragoste nici o idee.
Aproape de lumină îşi strecura văpaia
de la tîmple peste braţe alunecînd în noapte,
cînd alergam la fereastră să văd unde este
întîlneam matinal faitonul cu lapte.
Vîntul de primăvară îmi aminteşte de întîia femeie,
cu doi stropi de Lună intra pe furiş în odaie
şi-mi alinta fruntea preocupată cu fapte diverse
iar eu cercetam pedant trupul ei de lumină bălaie.

Constant Tonegaru - Traind

Jarul frunzei si firelor de iarba
asa de verde este
fiecare vara, ultima vara este

Vântul care respira, frunzele
tremurând la soare
fiecare zi, ultima zi este

Salamandra roscata
asa rece este, asa
visatoare si usor de pastrat

grabita misca piciorul fragil
si corpul. T;in întinsa palma,
o sa plece.

Fiecare minut, ultimul minut.

Constant Tonegaru - Stradivarius

Cine a batut în noapte lucitoare cuie
sa-si prinda haina plina de lumina?
Pe apa mortii catre sursa lina
viori cu gâtul ridicate suie.
Buna dimineata în struna ta - Cine poate întelege
calatoria cu valuri la subtioara?
Ce lege nestiuta va culege
struna usoara?
Nu vine nimeni nu mai pleaca
si-n asteptare mesterul tâmplar
din cercuri de tulpina mai ciopleste oleaca
pentru auz un proaspat madular.
Ceva cum e antena de albina ori furnica
prin care cugetul de-a dreptul sa patrunda,
cu vântul sparte la muchii se despica
miezul sa apara tânar frematator de unda.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamna-vara timp nedefinit
marele - voinicul - contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinsi din lumea întreaga
o stea patata cu pamânturi rare, moi,
face podoaba cu vechi locuri din vetre, de la noi,
sa înfloreasca pânze, corabia dezleaga.

Constant Tonegaru - Joc de Hydrargir

Pat îmi facusem din masa aceea, grea,
pentru adormire dupa crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul baccililor
ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos
se înabusea murind cu plamânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.

Cei din urma prieteni, baccilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura si ochii, dementi, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scalda
în vinul închegat al ultimei nopti -
în sângele altei neîndurate morti.

Sdfârsitul, îndepartatul sfârsit, zabovea
prin aluviunile coastelor rarite.

Constant Tonegaru - Fiara care s-a pierdut

Ramân poet cu versuri cununate
scrise de inima albastra si urât,
când as fi vrut sa fiu un porc mistret
sa-mi port prin lume coltii poleiti de la rât.

Caut pauza, mereu simpla cezura:
nu stiu ca esti, poate sa fii un fum
si, Doamne, când sudui ca m-ai facut altcum
îmi auresc dintii din gura.

As fi pus laba pe pamânt
izbind copita cât unghia de heruvim
spre a bate clopotele în turle
ca sa vada cine sunt.

Pe norii asezati în trepte
încerc sa umblu seara sa ma aflu,
îmi scot piciorul afara din odaie,
dar curge ca tarâna în spice drepte.

Caut pauza, cu virgula viu,
deocamdata pe hârtii
o port dupa gât ca o blana de vulpi argintii -
gasesc eu punctul ceva mai târziu.

Acum mai fac un pas si înca merg
pâna ramân numai o mâna,
tot ce-a crescut înalt sa îngroape,
cînd ma presar în dealuri de tarâna.

Constant Tonegaru - Femeia cafenie

Femeia pe care la Braila am iubit-o
într-o camera de hotel
purta pantofi verzi din piele de sarpe
si avea nasul turtit. Era o mulatra.
Cum venise aici, habar n-am.
parintii, bunicii purtasera poate odata
în nari un inel.

Gura îi era ca o ventuza.
Sânii fierbinti ca niste pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatura pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci,
reci de gheata
si degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi soptea:
- La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantatii de zahar.
Un altul cu favoriti în U.S.A.
cincizeci de puturi cu petrol la Smakover,
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu doua destupari de pistol.

Am iubit la Braila o mulatra.
M-a iubit?...M-a mintit?
Vedea - cine stie - în mine un altul?
Avea sâni fierbinti si mâini reci de gheata.
Era prin noiembrie. Pe Dunare dospea ceata.
În port la lumini de fanare
robii descarcau un vapor de lignit.

Constant Tonegaru - Februarie mistic

Din umbra învelita cu vata
pomii în larg
au de sticla câte-o cravata.

Tot mereu gloria, nu stiu cine,
pe departari si zapezi vag
se aude ca vine.

N-am la îndemâna-un ochian
dar dupa mersul care cuteaza treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie sa fie neaparat un pian.

E însa 13 din luna Februarie,
domnule Vladimir Streinu,
nasterea mea când m-a salutat

Luna rosie cum e rubinu'
si de-atunci am ramas
ca vântul prin paduri despuiate
numai glas.

Mult vorbaret strig, scriu, oricum;
deopotriva femeia cu pisica însala,
durata noastra este o îndoiala,
caci noi suntem cenuse putina si mult fum.

Cu inima de creta dau îndemn
si unde bat în locuri parasite
lasa viitorimii semn.

Pâna totul ajunge o colina,
cerul cu gauri de site
presara pe dânsa faina.

Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creste
si-mi voi asculta trilul prin flora
care astazi dospeste.

În scorburi mierea a înghetat cu cea din urma roua,
ma îndoiesc daca se-ntoarce ora
când Soarele sclipeste ca o potcoava noua.

Mi-aduc vocea sa sterg
numele ce mi l-am scris pe pamânt,
Februarie e numele meu întreg,
un cântec subtire, un vânt.

Constant Tonegaru - Cantec pe hartie

Nu stiu daca sunt îndeajuns poet mare
sa fiu papuse de ceara lânga Marat si Camille Desmoullins,
sa n-am inima sau fitil ca oricare lumânare
pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.
Totusi am o inima simpla ce bate cu desperare
sa intre în femeile cu sânul fierbinte si crud
în care desenez cu cerneala o mare albastra
închipuindu-mi ca sfârcurile sunt atolii din Sud.
Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
„Sunt condotierul Tonegaru fara spada;
mi-am tocit-o ascutindu-mi ultimul creion
sa scriu cum am dat în poezie cu o grenada“.
Iata, sa-ti aduc de la lupta femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-si suna solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un calaret fantastic
armatura mea proletara de var.
Un înger îsi desfrunzeste din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgula pe cer;
trist, trist, lânga tombarina cu coardele sparte
astept sa plec cu o garoafa alba la rever.
Doamna, aceasta e cea din urma floare pe care mi-o arunci
si de balcon îmi agat pielea ca pe o camase deoparte –
sunt Soarele ce-si gaseste lancile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca niste orase incendiate

C. Tonegaru - Grădina enigmă

Eram cerşetori de la Nord, de la Sud,
laponi şi creoli întomnaţi,
numai Vărsătorul din Zodii
ne turna Calea Laptelui în pumni.
Grădina cu fructe de sticlă avea toate aleile pavate cu plumb; pe ziduri de cetate lipsite de porţi jn loc de steaguri fâlfâiau porumbei.