Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stănescu - Învăţăturile cuiva către fiul său

 

I

Dragule, caută şi te însoţeşte că să nu rămâi prea singur.
Vei vedea şi tu, atunci când vei iubi, cine îţi va fi soaţă,
aşa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi,
vede care îi este umbra.

Pe timp de durere, lasă-te singur ţie.
Şi cerul se acoperă cu nori când plouă.
Numai când ninge, ninsoarea e umbră de la stele.
Dar atunci, dragule, e foarte frig şi chiar ceea ce este
frumos vederii poate să ţină loc de cămaşă.

II

Dacă ţi-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuţi
în libera vedere a altora.


Pândeşte şi tu sărbătorile.
Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl
mănâncă, în talgere de aur, pe cel învins.
Fii atent : tot ceea ce există are o sărbătoare a sa.
Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce
există unde să se sărbătorească pe sine.

Fii cuviincios şi vei fi invitat şi tu la masă.
E bine să fii invitatul caprelor.
E şi mai bine să fii invitatul cailor.
Dacă-ţi este foarte foame, şi eşti în stare să vorbeşti
cu dreptate şi leneş; ai putea să fii invitatul pietrelor
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar fi să poţi să fii, mosafirul
Zeului.

III

Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul
tău, sau din somnul tău, că să te întrebe, cu sărut
sau cu urlet, cine eşti, tu nu-i răspunde pentru că nu
ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă
îngrozitoarea întrebare "cine eşti ?" te întreabă cu gând
ascuns să te piardă.
Te întreabă cu gând de batjocură şi smintit că ai putea
să ştii cine eşti şi să-i răspunzi cine eşti ;
şi raspunzandu-i cine eşti tu, dragule, să-l faci pe
el să se prăpădească de un venin râzând şi de o înălţime
străină.
Şi în hohote, - cine eşti, ştiindu-te, să nu mai poţi să fii.
Deci taci din gură când nu ai ce spune !

IV

Stând pe lângă foc, de vei simţi un oarecare lucru, un
fel de sorbitură că te mişcă şi te trage din loc ;
dacă te cade o încetinire de zile ;
şi dacă fierbinţeala mare ţi se arată ca şi cum te-ai
vedea pe însuţi tine de la o depărtare arsă ;
dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătoreşte
cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai
putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezeşti
şi mâine ;
dacă tăierea şi scoaterea maţelor mielului te doare
în pântecul tău numai gândind-o că se întâmplă ;
dacă ruperea stelei în două şi ruperea cifrei unu în şapte
îţi străbat creierul cu sfâşietoare lumină ;
dacă taina sfântă a trădării te cumpără pe un ochi triun¬ghiular în frunte ;
dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos
cu jugulara ruptă ;
dacă nu-ţi smulgi ochii tu însuţi înfiorat de vedere ;
dacă nu-ţi astupi urechile cu două stele ;
dacă refuzi jertfa de un miros plăcut,
dragule,
lasă-te prădat de melancolie
şi lasă-te
jefuit de tristeţe
Stai tu melancolic, dragule,
stai tu melancolic
Melancolia nu se petrece şi nu se mişcă,
melancolia se stă
Stai tu.

V

Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci
Ce am trăit eu, - prea mult este
aşa că-ţi ajunge şi ţie
să ai de dat
în stânga şi în dreapta.

Nu mă întreba pentru că nu ştiu să-ţi spun
nimic despre stânga soarelui
şi nimic despre dreapta lunii

Dragule, aşează-te şi tu cum poţi mai bine
cu spinarea pe o oră mai fericită
Ce crezi tu că ţi-e dreapta ?
Dacă eşti în stare să-i porunceşti
ea chiar îţi va fi dreapta
Stânga, pe dânsa, trebuie numai să o iubeşti,
Ea eşti chiar tu şi dacă o iubeşti
te va sluji ca o roabă.

VI

Despre fericire, dragule, nu pot să-ţi spun decât
foarte puţine cuvinte,
bunăoară :
cel mai miraculos fapt al existenţei
este faptul că este
De aceea,
dorinţa fierbinte de a fi fericit
este legitimă şi miraculoasă.

Ar fi absurd ca existenţă să fie absurdă.
Caută, dragule să fii fericit
cât timp eşti tu de faţă,
cât timp vei avea faţă ;
fereşte-te vreodată să porţi mască ;
nenorocul te recunoaşte
chiar înainte de a te naşte.

VII

Dormi cât mai puţin cu putinţă,
visează cât mai mult cu putinţă.

VIII

Ceea ce există, este.
Frumos luceşte masculul
din neputinţa de a naşte.
Dacă nu poţi luci, dragule, cântă.
Dacă nu poţi cânta, dragule,
varsă sânge.
De născut, dragule, naşte numai cosmosul.
Căută şi fă rost de scutece, dragule !

IX

Nu te grăbi să alergi.
Stai locului !
Chiar şi miezul fierului
curge leneş prin lăuntrul fierului.

Uită-te la fier şi aseamănă-te lui.

X

Şi acum, dragule, am să te învăţ
ce trebuie să faci
când n-ai să mai poţi să fii

Spală-te şi curăţeşte-te ?
Păsării Phoenix nu-i plac
hoiturile şi murdăriile !

XI

Dragule, nu mă uita
că să nu te uite,
la rândul tău, alţii.

Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău
să-mi fi lespede.

Spune, când spui sunt,
cu gândul dus la mine.

Eu te-am născut pe tine, dragule.
Renaşte-mă tu.


Anghel Dumbrăveanu - Stea

  
Mi-e sete de-un prieten în ceasu-acesta lung,
Să-l simt tăcând alături ca o vioară plină,
Să-i spun cum urc spre steaua pe care n-o ajung,
Cu tălpile-nţepate de lumină.

Pe câte zări stăpână este privirea mea !
Şi totuşi câte ceruri străine mi-au rămas.
Când aş putea prin vise să zbor pe-un colţ de stea,
De ce mă rod nelinişti la fiecare pas ?

Ca-ntr-o columnă suplă săpată în oglinzi,
În mine se reflectă tot ce-i frumos în voi.
Dar ce-nţelegi din toate şi-n cântec ce desprinzi
Ca să rămână sensul întineririi noi ?

În fiecare seară lăuta veche-mi sparg
Şi muzici mult visate se sting cu vaier lung.
Ce vânturi reci pîndi-m-or când plec din nou în larg
Spre steaua mea înaltă pe care n-o ajung ?

Constanţa Buzea - Triptic

    

I

Norocul tău în resemnare,
Că nu te naşti de două ori.
Paloarea umbrei migratoare
Spuneai că vine de la mori.
Odihna ta, în versul strâns
Ca moartea ocrotind pe crişti
În ochii  părăsiţi de plâns
Şi de părerea că exişti.

II

Se va-ntâmpla tărziu un foc
Pe care apele-l vor stinge-n
Neliniştea aestui loc,
Şi vom pluti printre funingeni,
Şi nici atunci nu ne vom pierde,
Străini cum ne-am născut, şi orbi,
Vom sta închişi în iarna verde
Cu nervii asurziţi de corbi.

III

Printre răniţi suferitori
Vânaţi de vrednicii lor sorţi,
Te uiţi la clipe ca la nori
Şi ca la duhul celor morţi.
În cerul lacrimei răsfrânt
Crezi ca soldatul fără za.
Dacă te plângi că eşti pământ,
Ţie pământ ţi se va da.

Din volumul “Ape cu plute”, 1975

A.E. Baconsky - Cântec fără cuvinte

  
Tot ceea ce te atinge o clipă
Se topeşte în treacăt că neaua,
Ca neaua atinsă
De răsuflarea lui martie.

Priveşti vulturii care zboară
În cercuri largi peste munţi
Şi simţi cum toate alunecă
Din inima ta şi dispar.

Dar iată vine iarna şi din nou
Zăpada reapare peste câmpuri
Şi din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinţă-n jurul tău şi murmură.

Şi ca fluxul pe plajele galbene
Îţi creşte-n suflet propriul tău trecut …
Vai, cât de rău e atuncea să nu ai pe nimeni aproape
Ca să-ţi pleci fruntea pe umărul lui.

A.E. Baconsky - Transfigurare

     
Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, că sunt ieşit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viaţa şi moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am
Decât un drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă
Prin care voi pătrunde ca luna-ncet prin geam,
Sau liniştea din sălcii rotind în Marea Moartă.

Mă bucur când mai trece un an şi-un anotimp,
Când prin oglinzi străine îmi rătăceşte chipul,
Şi iar mi-aduce vremea acelaşi dor să-mi schimb
Inelul meu cu-al mării ce l-a-ngropat nisipul.

Trăiesc mai mult cu roua câmpiilor, mai mult
Ca pasărea pădurii şi poate că mi-e bine:
Văd ridicată steauă de-al cărei semn ascult,
Văd risipită ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineaţă pe cer ca un surâs
Pe faţa răvăşită. De-acum e auroră …
Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,
Cu litere tăcute, speranţă tuturora.

A.E. Baconsky - Vântul

   
Mă uit la vânt şi nu-l văd,
Mă uit îndelung şi nu-l văd,
Văd doar arborii cum se clatină
Şi frunzele cum aleargă prin iarbă.

Mă uit la timp şi nu-l văd,
Mă uit îndelung şi nu-l văd –
Văd doar copiii cum cresc
Şi oamenii cum încărunţesc şi se-apleacă.

Mircea Ivănescu - Dar sunt şi amintiri adevărate


Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg dupa ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în brate – (si mă gândeam, cu un rânjet
rău, ca într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?

Mircea Dinescu - De rerum naturae



Încep din nou spectacolele:teiul
îşi joacă mireasma cabotină
Deus în machina şi-a pus uleiul
totul e uns si totul e rutină.

Marea şi-a luat tainul -
înecaţii
precum cosaşii stau proptiţi în raze,
pe mal prelaţii
pritociră vinul
la abator mugeşte boul Apis,
cu linguriţa vom gusta preaplinul -
viaţa-i scumpă timpu-i însă gratis.

Şi norii ce-au filmat o zi întreagă
cu sila lor înaltă-deobiective
vomită iar în burg o ploaie bleagă
pe filozofii cu-a-lor lumi perfecte

Mircea Dinescu - Cântec de inimă albastră


Mai ştii cum te strigam pe-atunci
“icoană cu picioare lungi”

veneai pe râu sau râu erai
curgeai în mine până-n rai

cu limba preschimbată-n bici
vînam pe coapse iepuri mici

vânam prin pulpe fîn mieriu
erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi
acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcâm

pe când mânzeşte muşti din cai
mie ţărâna-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid,
iubire – măr rostogolit

Mircea Dinescu - Recurs la Geneză


Pe după şure, lângă cimitir
o pasăre s-a dezbrăcat de pene,
poate că i-o fi fost un soi de lene
sau poate-un fel de silă şi sictir

de-a duce pân'la capăt sfânta frază,
inconştienţa zborului fixat
de-un arhitect necunoscut în sat
dar bănuit în aerul de-amiază

Marin Sorescu - Doi bureţi


Doi bureţi erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu “băiete”.

Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apa, aici sare.

La sare se-nţelegeau
Dar la apa se-mbrânceau…
Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie. 

Marin Sorescu - Iluziile


cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcţionează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împuşcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audienţă
îndrugă verzi şi uscate
şi nici nu-ţi vine să crezi ochilor
câtă credinţă pun ele în ele însele
 

Mihai Codreanu - Poezii 1920



Cezar Petrescu - 1929



Colecţie reviste pentru copii


George Coşbuc - 1942


Convorbiri literare 1926


Barbu Ştefănescu Delavrancea - Sultănica - 1921



I.L. Caragiale - Opere alese 1940


Biserica Bucur din Bucureşti - 1938



Ana Brâncoveanu - debut 1901-premiată de academia franceză






Nicolae Bălcescu - Opere complete - 1944


Vasile Alecsandri - Mioriţa


Ion Agârbiceanu - 1922


Mihail Eminescu - Luceafărul - Printre primele apariţii









Revista Literatorul


Regina Maria - Povestea vieţii mele



Max Blecher - Eternitate


Paşii ne cunosc abisul
Trupul ne plimbă cerul
Furtuna pierde bucăţi de carne
Tot mai vagă tot mai slabă
Este un început albastru
În acest peisaj terestru
Şi altul răzbunător
Ca un deget tăiat
Vezi doar ce femeia se rostogoleşte
Ca un fus
Şi copiază delta ei
Pe delta apelor.

din Corp transparent (1934)

Mateiu Ion Caragiale - Trântorul


În trândavă-aromeală stă tolănit greceşte
Urmaşul lor. Urât e, bondoc, saşiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii şi işlic.
În puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte.

Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte.
E putred, deşi tânăr: sărmanu-a fost de mic
Crescut pe mâini străine. El joacă din buric,
Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.

Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă,
Să-ncalece i-e frică, pe braţe-l duc la butcă;
Dar, el, ce os de domn e şi viţă de-mpărat,

Ades, făr' să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul,
Şi când în faţa morţii odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deşteptat boierul.

1910

Ana Blandiana - Hotarul


Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Să mă aşez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
Şi reîncepea înainte
De-a şti până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg şi acum să găsesc locul unde
Să mă aşez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul încetează-nainte
De a-i descoperi hotarul
Şi reîncepe-nainte
De-a şti până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ
Înnorat şi-nsorit
Rând pe rând.

Ana Blandiana - Am obosit


Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor -
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

Ana Blandiana - Corabia cu poeţi


Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.

Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului

Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).

Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm -

Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?

Ana Blandiana - Legături

 
Totul este eu însămi. 
Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene,
Ajutaţi-mă să găsesc un animal
Care să nu geamă cu glasul meu.
Pe unde calc pământul se despică
Şi morţii care poartă chipul meu
Îi văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi
De ce atâtea legături cu lumea,
Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi
Şi toată-această nebunească-asemănare?
Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele
Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine.

Mihail Eminescu - Scrisoarea a II-a


Mihai Eminescu - Scrisoarea a III-a

----------------------------
---------------------------




Mihail Eminescu - Scrisoarea I-a


Paul Celan - Târziu şi adânc

  
Rea ca o spusă mieroasă noaptea începe.
Cu merele celor muţi ne hrănim.
Împlinim o lucrare ce mai degrabă stelelor o laşi;
în toamna teilor noştri stăm ca un roşu de steag gânditor
ca oaspeţi arzători la sud.

Jurăm în numele noului Crist, să cununăm pulberi cu pulberi,
păsări cu rătăcitoare-ncălţări,
inima noastră cu scara de apă.
Lumii jurăm sfinte juruinti ale nisipului,
bucuros le jurăm,
tare jurăm, pe-acoperişuri de somn fără vise,
şi fluturăm firul vremii, cărunt...

Ei ne strigă: huliţi!

De mult noi o ştim.
De mult noi o ştim, ei şi ce?
În morile morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii;
o puneţi în faţa fraţilor şi surorilor voastre.

Noi fluturăm părul vremii, cărunt.

Ne-aduceţi aminte: huliţi!
Prea bine o ştim,
deasupra noastră să cadă păcatul.
Deasupra noastră să cadă păcatul tuturor semnelor vestitoare
să vină gâlgâitoarea mare,
împlătoşata pală de vânt a întoarcerii,
ziua miezului nopţii,
să vină ce niciodată nu a mai fost!

Să vină un om din mormânt.

În româneşte de Maria Banuş

Paul Celan - Noptatec răsfrânte

  
Pentru Hannah şi Hermann Lenz

Noptatec răsfrânte
buzele florilor,
cruciş şi pieziş,
trunchiul molifţilor,
muşhiul încărunţit, piatra surpată,
trezite la zbor nesfârşit
ciorile pe gheţar:

acesta-i ţărmul unde-odihnesc
cei pe cari i-am ajuns:
ei ora n-o vor numi,
fulgii n-or număra,
apele nu vor urma la zăgaz.

Ei stau în lume răzleţi,
fiecare cu noaptea sa,
fiecare cu moartea sa,
crunt, descoperit, brumat
de preajmă, de depărtare.

Ei plătesc datoria ce le-anima obârşia,
ei o plătesc cu o vorbă
ce pe nedrept dăinuieşte, ca vara.
O vorbă – ştii:
un cadavru.

Să îl scăldăm,
să-l pieptănăm,
să-i îndreptăm
ochii spre cer.

În româneşte de Maria Banuş

Paul Celan - Zadarnic pe geam pictezi inimi

   
Zadarnic pe geam pictezi inimi:
prinţul tăcerii
strânge ostaşi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalţă-n copac – o frunză, de-azur când e toamnă;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.

Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete
înfăşurat în manta ce cândva de pe umerii tăi căzuse, noaptea, pe scară,
cândva, cand era castelul în flăcări şi tu rosteai omeneşte: Iubito...
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte.
“O, iarbă”, i se pare c-aude, “o, floare a timpului”.

În româneşte de Maria Banuş
Poezii culese din "Poezia germană modernă de la Stefan George la Enzensberger", Editura pentru literatură, 1967

Paul Celan - Anii de la tine la mine

  
Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
nopatea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.

În româneşte de Maria Banuş

Paul Celan - Corona

   
Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni.
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă;
vremea se-ntoarce în coajă.
 În oglindă-i duminecă,
 în vis este somn,
 adevăr gura grăieşte.

Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
 Ne spunem ceva de-ntuneric,
 ne iubim ca mac şi memorie,
 dormim ca vinul în scoici,
 ca marea în raza de sânge a lunii.

Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
 E vremea piatra să purceadă a-nflori,
 neliniştea-n inimă să se abată.

 E vremea, vremea să vină.
 E vremea.

În româneşte de Maria Banuş
 
 

Paul Celan - Cel ce inima-şi smulge din piept

   
Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge,
a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.

Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palmă, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.

În româneşte de Maria Banuş

Paul Celan - "Fuga" morţii


Negru lapte al zorilor seara îl bem
la amiză îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău auriu Margareta
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluieră şi-şi cheamă dulăii
îşi fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântaţi acum pentru dans.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineaţa-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
scrie când seara se lasă-n Germania părul tău auriu Margareta.

Părul tău de cenuşi Sulamita săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.

El strigă săpaţi mai adânc în pământ voi unii voi alţii cântaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brâu îl flutură – albaştri-i sunt ochii
înfingeţi mai bine lopate voi unii voi alţii cântaţi pentru dans mai departe.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiază te bem dimineaţa şi seara
te bem şi te bem
în casă stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita cu şerpii se joacă.

El strigă mai dulce moartea cântaţi moartea-i un maistru din ţara germană
el strigă mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui ca fumu-n văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem la amiază moartea-i un maistru din ţara germană
seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maistru din ţara germană ochiul lui e albastru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău auriu Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maistru din ţara germană
părul tău auriu Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita. 

În româneşte de Maria Banuş
 

Eugen Jebeleanu - Liniştită


am visat că am murit – îmi spuse
şi se urcă, mică şi plînsă, la mine în pat
şi primejdia i se oglindea neagră în ochii negri
şi eu îi mîngîiam părul de lumină
şi o linişteam spunîndu-i : a fost doar un vis, adormi.
şi adormi
şi n-am mai îndrăznit s-o deştept niciodată.

Eugen Jebeleanu - Îmi spuse

   
îmi spuse : « Nu poţi să ştii cînd vine ....
de ce nu faci puţină ordine ?
Nu poţi să ştii cînd te găseşte
poate e-n tine, poţi şti ...
Nu poţi să ştii cum arată ...
Şi dacă e o pasăre, care înoată fără s-o vezi
prin aer şi trece chiar prin tine
şi nu are nimic înfricoşător, ci doar un răcnet
la sfîrşit, cînd
cei ce rămîn în urma ta l-aud ... »

Eugen Jebeleanu - Sora mea

   
vaca are ochi atît de blînzi
şi mă înţelege mai bine
decît voi, fraţi ai mei, pe mine

Pentru că voi nu m-aţi mai vrea
şi m-aţi goni departe
mult mai aproape de moarte
decît vaca, prietena mea

care spre mine priveşte
cu ochii înţelegători
de mărgărite şi nouri uşori

cu gîndul la abatorul ce ni se pregăteşte
şi ei şi mie deopotrivă
de nevăzuta forţă nemilostivă.

şi fruntea sa e de zăpadă blîndă
şi nu poartă ochelari
şi tîmpla ei de lună şi mă păzeşte
şi nu stă la pîndă.

Eugen Jebeleanu - Şi am

    
Şi am ceea ce nu am vrut
şi nu aş fi visat
tot ceea ce n-aş fi dorit
nici unui om

fiţi veseli şi nu încercaţi
să înţelegeţi
de vreţi n-aveţi decît
să spuneţi că-s hermetic

că m-am închis în harfa unor gratii
ivite chiar din mine şi pe care
le zgudui fără să se-audă.
nemaiavînd nimic ce spune
spun că e bine.

Eugen Jebeleanu - Grebla

   
Să fiu o greblă...
o greblă dintr-un fier mai trainic
care în zori şi către seară
purtată de o mână gânditoare
să pieptene încet pământul
şi să descopere
din cine e făcut...

Eugen Jebeleanu - Cartoful în nori

   
Să ai mereu tot mai puţin
e lucrul cel mai bun.
Tot mai puţine zile şi
tot mai puţin tutun.

Să nu fii întristat deloc
şi să te simţi uşor
să ai o păpădie doar
şi tu să fii un nor

şi să priveşti mai sus decît
un domnitor semeţ
şi-n jos cu milă să priveşti
zîmbind : « Sărmane vieţi ! »

Să nu gîndeşti, să nu mai spui
nici « au », nici « vai », nici « of »
şi dintre norii mari s-alegi
un nor mic de cartof.

Eugen Jebeleanu - Lecţie

   
Trebuie să învăţ cum se moare
căci de trăit, omul trăieşte oricum
să învăţ de la păsările care dispar în cîntec
de la cerul albastru care alunecă în trandafir
şi de la rîul ce trece nepăsător dispărînd
peste banii peştilor

Eugen Jebeleanu - Dialectica


Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar

Eugen Jebeleanu - Înainte

  
Cum să vă părăsesc ? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, cîte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atît

şi o să las în urmă cîteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbîrcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,
o să le şteargă vîntul.

Eugen Jebeleanu - Aripile şi pământul


O păsăre e o sămînţă cu aripi
însă ea nu este iubită de pămînt
ea încolţeşte numai desfoindu-şi
foile-n văzduhurile arate de vînt.

Eugen Jebeleanu - Cel mai...

  
Mai fericit decat mine
nu poate să fie nimeni.
Căci am îndurat atîtea
şi încă mai respir acest aer verde
Spaţiul în care trăiesc
este din ce în ce mai larg
aproape toţi prietenii
au devenit mierle
cărora nu le mai aud decît uneori
fîlfîitul.
Nu-mi pasă de nimic
în această lume plină
de lucruri atît de însemnate
şi atît de lipsite de vină.
Mai fericit decît mine
nu poate să fie nimeni.

Eugen Jebeleanu - Dispărută

 
Doar ca să nu vă întristez
şi să vă fie ziua bună
n-am pomenit (vai, azi greşesc)
de ochii ei ca de alună

ce-atît de tandru ne priveau
care erau şi ochi şi gură
ce sărutau cum numai ea
ştia, pe oricare făptură ...

pe care azi nu ştiu şi nu
mai pot să-i chem, căci n-or să vie
şi nu mai pot să-mi spună : tu
din cerul lor de iasomie ...

Eugen Jebeleanu - În vârful inimii

  
Lacrimile copacilor nu pot să cadă
decît dacă le culeg în pumnii mei.
Cine are urechi, cu ele o să vadă
prin ochii pisicii fără clopoţei.

Umblu în vîrful inimii, să nu fiu auzit
dar bătăile sale mă dau de gol

încît lacrimile din pumn mi-au căzut rostogol
şi pădurea e acum un rîu liniştit.

Eugen Jebeleanu - Să nu...

  
Să nu te bucuri, nu, prea mult
de Viaţă, de acest tumult
care te face să-ţi închipui
că nu-i tot una cu nisipu-i
să nu-ţi închipui ... Căci aşa e:
ea face dintr-o vîlvătaie
cenuşă ; din cenuşă – vînt
şi din ce-i vînt face-o odaie
fără pereţi, fără cuvînt.

Eugen Jebeleanu - Rămâi deci

  
Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prînz
căci unii au mîncat
şi ceilalţi sunt flămînzi.
Rămîi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Eugen Jebeleanu - Întocmai

   
Ea se gîndeşte numai la ea
şi el se gîndeşte numai la el
şi eu mă gîndesc numai la mine
şi totul se-nvîrte în jurul
unui inel
ce ne cuprinde pe fiecare-n parte
şi asta e Viaţa
şi asta e Cel
ce spune că Umanitatea
nu e o fiară
ci este un miel.

Eugen Jebeleanu - Întâlnirea cu Hiroshima

   
Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce - chiar de-i mângâioasă - doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduţi.
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire
inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poţi strânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...

Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parc-a strigat pământul
călcat de mine: - Mamă!...

Oh, aripi dă-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul, îngereşte...

...Dar, scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn:

- Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e,
şi povesteşte...

Ion Barbu - In memoriam

 
(Stihuri pentru pomenirea unui câine cu numele nemţesc, e drept
dăruit autorului de un prieten franc. Crescut însă la Isarlâk.)


Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!

Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,

Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!

Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:

Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!

Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai?

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.

Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!

Sus în pat
Haide - zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?

Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!

Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.

Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!

Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:

Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!

Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi - tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!

Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.