Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Petru Creţia - Tristeţea


* De (re)citit din Cioran, în Pe culmile disperării, capitolele Melancolia (p. 44-52) şi Asupra tristeţii (p. 62-65), precum şi (p. 157-158); cf. Cartea amăgirilor ; p. 26 si (148-150). De asemenea, indispensabil este capitolul Despre melancolie din Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, şi bibliografia citată de autor.
   Cineva care ar vrea să întemeieze un Muzeu al Tristeţii ar trebui să adune acolo toate imaginile, toate textele şi toate muzicile din secole şi din continente care sunt tezaurul milenar al tristeţii, documentele ei de vechime şi de nobleţe. Arhitectura însaşi a acestui muzeu ar trebui să fie cumva tristă, dacă aşa ceva ar fi cu putinţă. Doar lungul timp, amintirea şi uitarea pot cufunda în tristeţe structurile ei. Sau trecerea într-un alt regim al luminii, cum ar fi acela de a fi veşnic sub razele soarelui negru al Melancoliei. Ar trebui să se afle acolo şi un Dicţionar al tristeţii, din care să nu lipsească nici cel mai obscur cuvânt rostit în limba cea mai uitată şi care să fi exprimat cândva vreo nuanţă cât de fugară a tristeţii. Cât despre ce s-a scris, în vers sau în proză, o simplă antologie a tristeţii n-ar fi de ajuns, este nevoie de un Corpus Magnum Tristitiae, în care să se afle tot, chiar tot, de la începuturi până ieri, de la tristeţea cea mai efemeră (scrisă să fi fost) până la tristeţea cea mai impalpabilă şi diafană. Iar istoria lumii să fie altfel periodizată, după sărăcia sau belsugul de tristeţe care însoţeşte timpul şi dă vremilor o anume lumină a lor.
În perspectiva himerică a acestui muzeu voi încerca aici, ca act preliminar, să înţeleg mai în adânc ce e tristeţea.
La temelie stau, fireşte, două senzaţii polare, plăcerea şi durerea, pornind de la care s-a construit tot sufletul nostru de sentimente, emoţii şi pasiuni, distincţia polară originară păstrându-se în seriile plăcere (ca sentiment) - bucurie fericire şi durere (ca sentiment) - tristeţe - nefericire. Se va observa că tristeţea, care corespunde bucuriei, ocupă, în propria sa serie, un loc median. Pe de altă parte, ea nu face parte dintre sentimentele primare, ca iubirea şi ura. Acestea două sunt legate, prin rădăcinile lor, de viaţă şi de moarte, în schimb tristeţea pare a fi între regnuri, ca o bucurie căzută sub umbra durerii, ca viaţa sau iubirea simţite în perspectiva morţii. Dar nu e aşa. Tristeţea nu e un sentiment primar şi elementar, dar nu este nici un sentiment mixt, ci unul pe cât de simplu pe atât de greu de surprins în esenţa lui. Tristeţea este opusul bucuriei, sau, într-o terminologie mai populară şi mai frustă, al veseliei. Trecând de la bucurie (veselie) la tristeţe, sufletul nu trece de la lumina zilei la întunericul nopţii, ci intră într-o lumină de asfinţit, într-un fel de penumbră sau de clar-obscur. În acest sens, tristeţea este o innegurare a orizontului bucuriei sub imperiul unei dureri. În acest sens, exista tot atâtea feluri de tristeţe câte feluri de durere. Dar între durere şi tristeţe sunt cel puţin două deosebiri fundamentale : tristeţea, spre deosebire de durere, nu poate fi niciodată subită, violentă şi brutală. Am putea zice chiar că tristeţea este ceea ce rămâne dupa violenţa durerii, o stare reziduală, difuză şi (iar aceasta este a doua deosebire) care niciodată nu poate fi punctuală sau momentană : tristeţea e o durere atenuată care se instalează în timp. Şi totodată în întreg cuprinsul sufletului. Durerea, deşi, pentru un timp determinat, eclipsează cu umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le iluminează sau le paralizează pe toate cu fulgerul ei, nu le implică substanţial în durata sa. Tristeţea, care nu e concentrată şi virulentă ca durerea, ci difuză şi calmă, este ca o culoare care, dizolvându-se, conferă nuanţa ei întregului cuprins. O altă distincţie de făcut trebuie să recurgă la terminologia din muzică. Spre deosebire de durere, tristeţea e întotdeauna în minor ca tonalitate şi, ca ritm, este intotdeauna andante şi largo. O tristeţe în major sau desfăşurându-se allegro, vivace sau nu, este o contradicţie în termeni. Iar tristeţii îi este dat să suspine, chiar să zâmbească, poate cu ochii înnouraţi sau doar mâhniţi, dar în sfera ei diafană nu se aude niciodată hohot sau strigăt. Un bun discurs despre tristeţe trebuie însă, de la bun început, să facă o distincţie fundamentală : aceea dintre tristeţea existenţială pe care o simţim noi înşine, ca pătimire personală, şi este legată fie de evenimentele trăite de noi, fie de relaţia noastră globală cu lumea, fie de o schimbare mai adâncă a felului nostru de a reacţiona la ele; şi tristeţea contemplativă, pe care o simţim privind lumea, întâmplările şi rostul ei, care e în funcţie de forma sensibilităţii noastre istorice sau cosmice.
Ce poate aduce tristeţe vieţii noastre irepetabile, singura nouă dată ? Toate tristeţile, de la cele uşoare la cele grele şi sfâşietoare, par să ţină de una sau alta dintre aceste doua pătimiri: tristeţea pentru ce am iubit, am avut şi acum am pierdut; tristeţea pentru ceva dorit şi nedobândit sau de nedobândit niciodată. Marea tristeţe care ne poate cuprinde atunci când, după o îndelungată strădanie, ne-am atins pe deplin ţelul, tristeţe făcută din extenuare, dintr-o imperceptibilă dezamăgire şi dintr-o senzaţie insidioasă de vid, intră în sfera nostalgiei care însoţeşte orice sfârşit: cu orice biruinţă ceva din viaţa noastră se încheie, ceva care ne-a însufleţit îndelung încetează în noi. Se ştie că Edward Gibbon, cel care a scris Declinul şi căderea Imperiului Roman (1776-1788), la sfârşitul celor treizeci de ani de muncă asiduă a simţit, încheindu-şi lucrarea, o mare tristeţe. Şi chiar cu orice plăcere consumată până la paroxismul ei şi după care rămâna tristeţea ca saţietate sau ca gol : viaţa, în noi, a pierdut ceva din ea însăşi. Dar acesta este un caz mai special şi mai subtil : toate pierderile şi toate despărţirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere, lasă dupa ele o mai scurtă sau mai lungă dâră de tristeţe, mai molcomă decât durerea, dar umplând sufletul, până în cele mai ascunse unghere ale lui, cu un fel de ceaţă de lacrimi. Iată durerea morţii cuiva mult iubit, un caz extrem, care din durere devine tristeţe, apoi, încet, prin ani, aproape uitare, apoi diafană tristeţe a însăşi uitării. Sau tristeţea amintirii dupa ce uitarea părea să-şi fi făcut lucrarea ei înceată şi când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou trecător sfaşietoare o tristeţe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăşi în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirilor moarte.
N-aş şti să spun, şi nu este suflet omenesc care să ştie să spună pe deplin ce a fost în sufletul lui Isus în noaptea aceea din grădina Ghetsemani. Dupa Cină îi lasă pe ceilalţi apostoli acolo, luând cu el doar pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan. Iar acestora le spune :
"Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte" ( Matei, 26, 38 si Marcu,14,34).
După aceea se roagă tatălui sau în două rânduri, implorându-l să îndepărteze de la el paharul acela al suferinţei şi al morţii. Iar celor trei ucenici le spune într-un rând, în zbuciumul acelei nopţi : "Duhul este plin de râvnă, dar carnea e slabă". Dacă adăugăm la acestea tristeţea infinită a strigătului de pe cruce : "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit !" (Matei, 27, 47 si Marcu, 15, 34, cf. Psalmi, 21,1) putem şti că a existat în lume o asemenea tristeţe, a unei fiinţe omenesc-divine, şi, ca tristeţe omenească, o putem întelege şi veşnic împărtăşi. Dar poate fi tristeţea lui Iisus o tristeţe numai şi numai omenească ?
Celălalt fel de tristeţe, cea care înnegurează sufletul pentru ce n-am avut si nu ne va fi dat sa avem, este si ea reductibila cumva la cea dintâi. Nu pentru că am putea pierde ceea ce n-a fost niciodată al nostru, ci pentru că, dupa ani de viaţă a sinelui şi de primenire a lui la vechiul loc al iubirii "în suflet toarce mutul Regret înfăşurat în vânt". Dar să ne gândim şi la tristeţea aspiraţiei zadarnice, care pare a avea doua vremi, dintre care prima ar fi aceea a tânjirii, a nerăbdarii, a neputinţei de a avea imediat şi deplin ceea ce atât de aprig dorim : oameni sau stări de lucruri, obiecte ale iubirii, ale ambiţiei ori ale vanităţii noastre. Numai că toate acestea sunt mai aspre sau mai clemente dureri. Ele nu sunt tristeţe. Tristeţe poate să fie numai în anumite forme mai difuze, mai calme şi mai elegiace ale dorului, când el este adiere şi boare, nu năprasnic vânt, uneori umplând de o lina tristeţe tot ce ne-a rămas de trăit. Şi nu arareori transformându-se pentru totdeauna într-una dintre cele mai adânci şi mai cuprinzătoare : tristeţea sinelui de sine, făcută din cenuşa multor arderi şi din malul amar al unor vise aproape uitate şi încununata de singurătate, de marea singurătate a sinelui cu sine. Daca toate acestea sunt oarecum limpezi, atunci putem proceda, fie şi sumar, la o analiză a tristeţii după vârstele sufletului. Tristeţea copiilor care au pierdut ceva esenţial sau sunt mereu privaţi de bucuria lor, teribilă tristeţe a adolescenţilor grei de dorinţe, slabi de puteri, visători pătimaşi şi perplecşi ai unor vise obscure sau confuze, dulce otrăviţi de un prea devreme care li se pare, deja cerniţi, un prea tarziu.
Dar locul împărătesc al tristeţii, al tristeţilor de orice fel, este vârsta târzie, cea din urmă, bântuită de amintiri, de nostalgii, de regrete, cu orizontul speranţei închis. Dar aţi văzut cât de frumoşi sunt bătrânii care-şi ascund cu nobilă discreţie tristeţea, dar pe care nu pot s-o ascundă de tot, li se străvede în câte o privire, în câte o expresie, în câte un gest ? Dar fiinţei pieritoare nu i-a fost dat să simtă doar tristeţea ei, ca ins pătimitor şi iubitor.
Există în noi puterea de a depăşi cercul îngust al sinelui şi de a trăi tristeţea altora, care poate nici nu-şi dau seama cât ar putea fi de trişti. Şi nu este în joc aici o mişcare generoasă a inimii plina de mila, ci o aptitudine si mai inalt spirituala : aceea de a simţi tristeţea inerentă condiţiei noastre, a tuturor câţi ne naştem şi ne pierdem sub cer. Putem simţi compătimire pentru un om sau altul sau pentru copii vitregiţi, bătrâni din aziluri, triburi care se sting, oameni dezrădăcinaţi, pribegi sau înfrânţi, în genere pentru cei care au pierdut ceva, s-au pierdut pe sine, cei pe care îi mai însufleţesc doar puţine speranţe sau numai triste amăgiri.
Dar tristeţe se naşte şi din contemplarea istoriei : zădărnicia zbuciumului uman, perindarea de forme efemere, neistovita veştejire a tuturor gloriilor, continua scufundare în ţărâna a atâtor timpuri, destrămarea şi spulberarea imperiilor, amuţirea atâtor glasuri şi a atâtor vuiete, măcinarea şi prăbuşirea în pulbere a trufaşelor măreţii de marmura şi piatră, cetăţile moarte, marile cimitire ale veacurilor cu numele mereu mai şterse, galopul hoardelor crude şi avide peste strălucirea civilizaţiilor, amurgul credinţelor, multimilenara, muta pătimire peste care trec maree de uitare. Tristeţea gloriilor si a patimilor moarte. Locurile cândva pline de viaţă, apoi părăsite, sterpe, mute, pustii, sunt tot atât de triste cât de adânc şi de bogat este trecutul lor pierdut. O tristeţe care nu trebuie cufundată cu aceea a locurilor dintotdeauna sau pentru totdeauna pustii, goale de întâmplări, a deşerturilor uriaşe de nisip, de zăpadă sau de valuri, cerul însuşi cu stelele lui, inaccesibilul. Tristeţea pe care o deşteaptă este aceea a pierderii noastre în singurătăţi mai mari decăt puterea de a le da un sens comensurabil cu existenţele noastre. Căci nu ne este dat, aşteptând trecerea eonilor şi sfârşitul timpului, decât să ascultăm foşnetul uscat al vântului în zăpada unei culmi pustii, sau, şi mai în adânc, un freamăt de inimi nevăzute, pierdute, care bat în spumele mării, umbre care trec mereu peste chipul orb al uitării, dar mai ales, mai în adânc, nedesluşita curgere prin timp şi în singuratatea lor a tuturor lucrurilor. Se face uneori o diferenţă oarecum prea tranşantă între tristeţe şi melancolie, văzând în aceasta din urmă o stare fără motiv determinat, difuză şi vagă, cu predominanţă reflexivă, încărcată de reverie şi de o anume subtilă voluptate. Însă cine a acceptat termenii analizei de mai sus va observa uşor ca distincţia aceasta se întemeiază pe o confuzie între tristeţea individual-existenţiala şi tristeţea contemplativă.
Alteori se face altă confuzie, de data aceasta între tristeţe şi durere. Cioran atribuie tristeţii "interiorizare dureroasă" şi îi conferă proprietăţi mai sumbre, plutoniene, capacitatea de a "reflecta ceva din această agonie", din îndelunga agonie care este viaţa : "o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe când una a melancoliei la vis şi la graţie": "Oare există alte întristări decât întristările de moarte ?": "Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decât aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci in infern". Fireşte nu vom răspunde acestor afirmaţii apodictice, făcute de Emil Cioran la 22-23 de ani, cramponându-ne, pedant şi scolastic, de propriile noastre distincţii. În acest domeniu orice clasificare prea brutală este o nedelicateţe teoretică. Important este, până la urmă, cum îşi trăieşte fiecare propria sa tristeţe şi, în cazul unora, mai cuprinzătoarea şi inanalizabilă tristeţe de a fi în lume. Sau cum poate concepe şi simţi cineva tristeţea ca esenţă a lumii sau ca substanţă a ei, ca materia din care este făcută. Cum apare tristeţea în partea mai târzie a liricii lui Eminescu. El îi spunea adesea "durere", dar tristeţe era, cum multe mai adânci şi mai pure n-au fost.
*
Există şi atitudini radicale care îi atribuie tristeţii o prezenţă pancosmică. Aşa am simţit şi eu cândva. Mă resemnez, cerând iertare, să reproduc aici un text al meu mai vechi, din Norii, p. 114-115 :
 "Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a fiinţei, tăcerea din adâncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, aura de excludere care împrejmuieşte orice definiţie, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicând împlinit. Statornică, nu-i place decât arareori, luând mereu forma sufletelor trecătoare, să vorbească limba lor trecătoare, nefiind numai şi numai o stare, ci şi un raport inteligibil, adesea între distanţe foarte mari sau uitări absolute, cărora le este ascunsa lege comună. Tristeţea nu se tânguie: buzele o simt amară şi o păstrează. A simţit-o până şi Dumnezeu făcându-se om, Fiul care o întoarce lumii ca dragoste mâhnită şi eternă. Este în alb şi în roşu, în negru şi în arămiu, în stâncă şi în cenuşă, în dreaptă şi în cerc. Anotimpurile, viaţa şi moartea sunt chipurile tristeţii sieşi egale. Fierbinte în foc, e puternică în lumină, lină în umbră, sălcie în vânt, se clatină în lacuri cu priveliştile a căror şoapta întoarsă este fapta ei. E albastră în cer şi searbada în aer. Şi stelele sunt triste, şi zăpezile şi toate făpturile, neştiind. Bucuria îi este doar cunună şi zâmbet, funingine ură, timpul imagine mişcătoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se află în ochii biruitorilor şi ai biruiţilor, ai fecioarelor şi ai statuilor. E limpede în ape şi mută în pământ, grea în soare. Cu amintirea se cufundă şi se iroseşte lent ca un fum în spaţiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile mânate de vânt, curge cu râurile către mări şi se face valuri cu valurile lor, dând spumei uscatul ei freamat. În întuneric e întunecată şi verde în frunzişuri, verde în ierburi, galbenă în nisipul pustiilor. Stă între stele şi cade stearpă cu ele, închinând pulberii lumina. Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lângă ceea ce rămâne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zâmbet şi orbi."

 Din Vol. Petru Creţia, Eseuri morale