S-au împreunat
toate drumurile aici, abia acum ai
înţeles – intri
în capelă, te
închini, cauţi o
flacără de candelă, fiindcă lumânările
au beculeţe
aprinse şi n-au legătură cu
tine, te rogi:
Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să
o iau de la
capăt. Am adus
sticla asta de
vin la altar, mă las pe mâinile tale – „când
mi-a fost sete,
mi-ai dat să beau”…
Eu n-am uitat.
Sunt
o formă
desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru,
îngrămădit în
mine însumi, ascuns,
dacă aş putea să
ies la un liman! Sunt o amintire. Am
ajuns să pricep
unele lucruri, dar nu
sunt crezut.
Lasă, nu eşti primul. Ia din mâncărurile
date de sufletul
morţilor, ce
s-au pomenit
azi, nu te mai uita în urmă, du-ţi nopţile
şi zilele la
abator – vaci grase,
mulţumeşte-te cu
puţin, fii tu însuţi. Îţi râzi de mine? Te
urăsc, Doamne,
aşa cum mă urăşti şi tu
pe mine… Se bate
cu palma peste gură. După judecata
omenească. El,
care pluteşte
deasupra
solului. Are diferite căderi sufleteşti. Iese din
biserică, drumul
deschis în faţă,
nevăzut, te duce
din nou spre răsărit, în sensul
invers al acelor
de ceasornic. Tot
mai priveşti cum
se roteşte planeta Venus? Nu mai suferi
atât! De ce nu
laşi altuia locul?
