flori aruncate
pe jos, pe urcuşul către Biserica din
secolul al
XV-lea, lipsită de sfinţi
pictaţi, cu doi
ochi-ferestre în catapeteasmă, cu câmpuri
magnetice – în
care slujesc patru preoţi,
înconjuraţi de
prapuri. Ce ţi-ar trebui, înainte de toate,
călcând pe
florile aruncate pe jos, pe
urcuş? Să fii
descendent dintr-o familie de nobili? Că
nu ţi se dă
destulă importanţă –
intri şi în
cimitir, te înalţi pe vârfuri şi rupi un
măr de pe o
creangă, hai,
muşcă şi tu o
gură, să afli ce ţi-ar mai trebui,
ia te uită ce
contraforţi are
Biserica, îi e
greu. N-au pornit spre tine razele de lumină?
Pluteşti. Îl
admiri pe o fereastră din turn pe
cel ce trage
clopotele,
„veşnica
pomenire”, ce auzi dinlăuntru? „Prin marea
scurgere a
vremii” – e o halucinaţie
colectivă.
Desprinşi de pasiune, frică şi ură, mai facem
un pas
dinlăuntrul nostru spre
înafară.
