Duiliu Zamfirescu - Ofelia

Pe cap cu veștedă cunună,
Cu ochii mari sub gene plînse,
Cu brațele de sine strînse,
Privește, mută, către lună,
Salcîmii, prinși ca de fiori,
Au nins pe apa de pe prund,
Încununînd cu albe flori
Icoana stelelor din fund.

Dar iat-o, a ajuns la rîu;
În juru-i rochia și-o strînge,
Dintr-un salcîm un ramur frînge
Și floarea și-o anină-n brîu.
Apoi, pe apa curgătoare,
Cu fața către cer senin
Și-ntinde brațele și moare:
Suflet, în lumea lui, străin.

Pe sub frunzișul înverzit,
Sub bolți feerice de stele,
În cîntece de păsărele,
Convoiul trece liniștit.
În lungul vremii, călător,
El se tot duce și se duce,
Căci moartă-i moarta din amor:
Nici țintirim, nici semn de cruce.

(1892)

Duiliu Zamfirescu - O noapte în pădure

Peste codri varsă luna
Clarul feței visătoare,
Luminînd ca-ntotdeauna
Taina apei din izvoare.

Unda se oprește-n maluri
Și se umflă, se ridică,
Crește, geme, bate-n valuri
Și deodată se despică.

Se desface apa-n două,
Iese-o zînă din bolboacă
Cărei ramurile plouă
Sărutări de promoroacă.

Rîd stejarii, fioroșii,
Scot din flori mirezme teii,
Ies din veacuri Făt-Frumoșii
Și din cremene ies zmeii.

Mura tremură pe viță,
Ard din aripi licuricii,
Vin zmeriți către Domniță
Uriașii și piticii:

Sîsîilă și Gînganul
Vin călări pe rîși de munte,
Caragață căpitanul
Pe-un haram cu corn în frunte;

Badea Vulpe din Straoane
Vine în olac cu coadă,
Bate patru lighioane
De gîndești că le deznoadă;

Ursu, vameș de prisacă,
Ține hîțele lui slabe:
Scoate sabia din teacă
Și salută-n două labe.

Vin cu toții, mic și mare,
Și purtînd la coifuri mîna,
Stau la front în nemișcare,
Așteptînd să treacă Zîna.

Zîna trece plutitoare
În lumina albăstrie,
Legănîndu-și pe izvoare
Scurta ei călătorie.

Și cum trece și se duce
Ca o stea pe valea vremii,
Ies voinicii la răscruce
Din versetele poemii:

Făt-Frumos Cercel-Palincă
Sare jos dintr-o poveste,
Bate malul din opincă
Și se-nchină la neveste.

Măriuța, bibilica,
Se spășește de rușine:
I-a-nlemnit gurița frica
Și-a uitat să se închine;

Gînditoarea dadă Uță
Stă c-o labă sub bărbie,
Scrisă-n chip de pisicuță
Gata de călugărie;

Magdalina, găinușa,
Numai-n horbotă de pene,
Își mlădie-n voaluri gușa
Tremurînd ușor din gene.

Doamna Clara lui Kir Vulpe
Din olacu-i vrea să sară...
Ce picior ! Și ce mai pulpe !
Ah ! zglobie doamnă Clară !...

Dar deodată printre ranguri
Șopăitul încetează;
Toți ascultă: patru granguri
Imnul Zînei modulează.

După dînșii tot poporul
Își înalță către Zînă
Rugăciunea sa și dorul
Cum îi vine la-ndemînă:

Ciripesc în somn copacii
Visul lor d dimineață;
Înstrunează pitpalacii
Cobzele de prin fîneață;

Lîngă vrabia cochetă
Stă mierloiul în picioare
Îndrugîndu-i din flașnetă
Dorul lui de zburătoare,

Pelicanii în jabouri,
Barza-n "doamnă preoteasă",
Rîndunelele din nouri,
Pitulicile din leasă;

Lume veche, lume nouă,
Totu-i viers, parfum și floare;
Dintr-o picură de rouă
Soarbe o privighetoare.

Pune-n scorburi vîntul strună
Doina-n ea să se alinte;
Cîntă tot, văzduhul sună
Hramul învierii sfinte.

Lună, tu, ce ieși din vremuri
Și plutești peste abisuri,
Cum de luminezi și tremuri
Fața gîndului de visuri?

Raza ta, lucind ușoară,
Pune-n mintea-mi fermecată
Amintiri de-odinioară,
Parc-am mai trăit odată.

Unde, cînd, sub ce domnie?
Pe ce văi de Himalaya?
Cine-o crede? Cine-o știe
Decît fața ta, bălaia ?

Tivoli, 1898 august

Duiliu Zamfirescu - La o fântână

Doarme Roma prin ruine
Umplu crinii atmosfera
Cu miresme de demult.
Sunători din mandoline
Trec, zicându-și “buona sera”.
Eu ascult:
Moare cântecul pe cale;
Gâlgâitul de chitară
Rar și rar îl mai îngână.
A rămas acum pe vale.
Strajă nopților de vară,
O fântână.
Salve, limpede făptură,
Tu, ce-ai pus prin împrejururi
Floare albă lângă floare!
Prin scirocco și căldură
Numai tu rămas-ai pururi
Cântătoare.

Roma (1896)

 

 

Duiliu Zamfirescu - August

Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.

Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Și prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Și-n lumea naltului plutesc.

Și când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele șoapte
Ce curg din spațiuri spre noi.

O, lege! cât îmi pari de mare!...
Ce farmec pui în toate cele!...
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanță, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.

Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăiește însăși ea în cer?

Duiliu Zamfirescu - Alt cântec

Pe subt umbrele de frasini, la fîntîna din pădure
Vin, Surată, vin.
S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiți cu mure,
Și din fugă, peste umeri, sărutări badea să-ți fure,
Vin, Surată, vin.
C-a plouat, și fundul văii cîntă din privighetori,
De gîndești că mersul zilei animatu-s-a de zori;
Iarba-i udă, tu pripită, și de-o fi din deal s-aluneci,
Ochii mei, privind din vale, amețiți ai să-i întuneci.

Sus pe greabănul de munte, în poiană la răcoare,
Vin, Surată, vin.
Să privim pe valea tristă, cum apune sfîntul soare
Și pe ramur cum se-mbucă două păsări surioare,
Vin, Surată, vin.
Că atîta are omul, ce e azi este al lui.
Ce-o fi mîine-i totdeauna marginea mormîntului...
Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colțul gurii
De mi-aș da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurii.

(1893)

Duiliu Zamfirescu - Fugind de tot

Fugind de tot: de lume și de tine,
Mă duc să dorm pe-ntidere de ape;
Acolo groapa vântul să mi-o sape;
Amurgul serii cadă peste mine.

Nespus de dulcea ei singurătate
Și-o poartă-n lume luna gânditoare:
Mă uit la dânsa, și nu mă mai doare
Viața-mi plină de pustietate.

O tu, acela ce mă faci să sufăr,
O suflete, întoarce-te prin astre
Și lasă-mă pe apele albastre,
Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr.

Bruxelles, 1894

 

Duiliu Zamfirescu - Iulie

Călin, jitarul de la sat,
Cu pușca vecinic de-a spinare,
Era pe holde împărat
Și statul lui n-avea hotare.

În el tot câmpul se-ncredea,
Toți fluturii și toată floarea:
Sulfina, seara-l adormea
Și-l deștepta în zori cicoarea.

Odată, deșteptat în zori
De-acel miros de dimineață,
Își ridică ocii din flori
Și se uită peste fâneață.

Din pricina zilelor calde,
Mărica, zână printre fete,
Se coborâse să se scalde
Ș-acum... se descingea de bete.

Jitarul nostru, năzdrăvan,
Se subțiè ca o șopârlă,
Ș-ascuns de-un ciot, de-un bolovan,
Se strecură până la gârlă...

Cuptior, cuptior, câte mai faci
Cu vinovata ta căldură!...
Noroc numai că poți să taci.
Așa și eu: streajă la gură.

(1890)

 

Duiliu Zamfirescu - Ianuarie

Frigul, scriitor pe geamuri
Cu zăpezile se joacă
Și le schimbă-n promoroacă
Atârnând ciucuri pe ramuri.

Din fereastra-mi înghețată
Stau uitându-mă la cer:
Norii, plumbuiți de ger,
S-au strâns pată lângă pată.

Trist și singur ca un greier
Vălul timpului rupându-l,
Eu aștept să-mi toarcă gândul
Într-un colț mai cald de creier.

Iar afară numai fumul
Subțiratec își ia zborul;
Eu îmi leg de dânsul dorul
Și-n văzduhuri îi dau drumul.

1888

 

 

Duiliu Zamfirescu - La bal mascat

Veți zîmbi de vă voi spune că la baluri ți se întîmplă
Să găsești inimi în piepturi și sub măști cîte o tîmplă
Care să urzească-n umbră ițele unui amor
Sau să arză în tăcere la lumina unui dor.

Lumea vecinic e tot lume și femeia tot femeie:
Cea dintîi un foc de vreascuri, cea de-a doua o scînteie
Dar băgați bine de seamă că scînteia are-n mic
Tot ce are focu-n mare; universul în nimic.

Stam pe-o bancă. Lîngă mine, un domn sta lîngă o mască
Învățînd-o cu-al său spirit cum că chiar la bal se cască.
Iar de-o parte, o paiață, cu un glas răutăcios,
Spunea că-i mai sus prin oameni cel ce e mai caraghios.

Gazu'și trimetea din aer razele-i luminătoare
Arătînd că-n lumea noastră tot ce dă lumină, moare.
Dar că raza care moare, spre al omului necaz,
Străbătînd masca de pînză, vede masca de obraz.

Stam pe-o bancă; — gîndul însă se ducea ca o furtună
Către-o țară-n care astăzi nu mai mergem împreună.
Și plimbîndu-se prin umbra teilor îmbătrîniți,
Gîndul, mai bătrîn ca teii, îi găsea întineriți.

Vai ! și oare unde-s toate cîte le-am văzut în cale?
Unde-s plopii de pe muchie, unde-i șipotul din vale?
Cum s-a stins oare junețea celor care-au suferit?
Ce-a rămas din vijelia inimilor ce-au iubit?

Timp ! burete plin cu sucul care-aduce pacea minții !
De-aș putea să-ți umplu porii cu veninul suferinții,
Ca să plîngi și tu, să suferi și să-nveți ce-i a uita,
Timpule, aș rîde vesel de nenorocirea ta.

Astfel dar ședeam pe-o bancă cugetînd; cum stam pe gînduri
Văd o mască că se rupe din a danțurilor rînduri,
Și venind la mine-mi zice: — Spune-mi: tot o mai iubești?
Te văd trist... nu rîzi de lume? Rîzi ca mine !... Ce gîndești.

Ea-mi vorbea... Și-n tremurarea glasului recunoscusem
Vocea-n care altădată cu-atît drag mă încrezusem,
Vocea care îmi cîntase cîntecul unui cuvînt:
Cîntecul iubirii; astăzi, mai cîntat numai de vînt.

— Tu, la bal? Tu, vii să-ți cauți fericirea ta la baluri?
Vii să te îneci în lume ca un val în alte valuri?
Vii să-ți scuturi de pe aripi praful florilor cerești?
Ca în schimb să strîngi tot praful mișeliilor lumești?

Ea tăcea... dar mîna-i albă se-ncleștase de-a mea mînă
Și simțeam, simțeam că-asupră-și ea nu mai era stăpînă.
Atunci, surd la glasul minții, lîngă mine cum ședea
O dusei pînă-ntr-o umbră: — Voi a te mai revedea !

Ea, încet, își scoase masca...
                              De-aș trăi șapte viețe
Și de-aș fi menit să sufăr șapte grele bătrînețe,
Toate strînse-ntr-o durere, nu m-ar întrista mai mult
Decît hohotul pe care fui silit ca să-l ascult.

Era alta; era slută; era strîmbă, ca o cîrjă;
Fără nici un dinte-n gură, era țapănă și dîrjă;
C-un obraz ca turta dulce și cu-n nas ca un cosor
Ea rîdea, rîdea amarnic...
                          Iată tristul meu amor.

(1881)

Duiliu Zamfirescu - Boul

De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei,
Voinicul bou privește înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei.
Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte
Că a rămas el paznicul moșiei,
Căci toți s-au dus în lumea veciniciei,
Iar Lațiul e țară de morminte.
Trec norii, trec, spre asfințit de soare,
Înveșmântând senina lui tăcere
Într-un mister de umbre călătoare.
El pleacă trist să cate mângâiere
Urmând pe jos un lung șir de cucoare
Ce cântă-n zbor o notă de durere.

Duiliu Zamfirescu - Barza

Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți;
Jos, pe vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi,
Iar un cuc cu pană sură
Și-a spus numele din gură:
“Cu-cu!”

De prin garduri, de prin vii,
Cintezoii aurii
Zis-au din ciripitură
Unei tufe de răsură:
“Soro fă, deșteaptă-te
Și spre soare-ndreaptă-te,
So-ro!”

Iar prin crânguri s-aud semne
Ghionoaia taie lemne,
Gaița, într-o gârneață,
Se proclamă cântăreață,
Iar din mreaja somnului
Ies gândacii Domnului
Ro-șii!...

Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr-de călători,
Toamna făr-de cântători,
S-a umplut de rândunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă.

Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul diminețelor,
Paznicul fânețelor,
Și-ar fi tras pe-un vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă...
Ci-ne-i?

(1890)

 

 

Duiliu Zamfirescu - Culcate-s romaniţe

Ușor se mișcă tânăra fecioară,
Purtându-și trupul drept ca o făclie;
Cu amforele vine de la vie
Și vinde must, ca-n vremi de-odinioară.
Copilă albă, vina ta să fie
De te-o-ntâlni Polibus bunăoară:
Cum mâinile-ți sunt prinse de ulcioară
O să-ți sărute benghiul din bărbie.
Dar ea zâmbește. Colțurile gurei
S-ascund hoțos în gingașe gropițe
Iar ochii vineți iau coloarea murei.
Și iată-l el încununat de vițe,
Că-i sare-n drum. Pe pajiștea pădurei,
În urma lor, culcate-s romanițe.

Athena, 1892

 

 

Duiliu Zamfirescu - Corsarul

Într-un castel, pe malul mării,
Pe-a cărui turnuri crenelate
Furtunile le-a îndrăgit,
Trăiește singur, dat uitării,
Cu sufletul plin de păcate,
Corsarul alb, îmbătrânit.
Sub chiparosul din grădină
Se urcă iedera pe-o cruce
La capătul unui mormânt;
Prin ramuri aerul suspină
Și parcă din adânc aduce
Un glas de funduri de pământ.
Corsarul, care niciodată
De nimenea nu se rugase,
Nu se plânsese nimănui,
Corsarul avusese-o fată,
Și-acum plângea, se-ngenunchiase
La amintirea fetei lui.
Un ropot lung de vijelie
Cu țipete premergătoare
Chema pustiul din castel;
El tremura din temelie
Izbit de stânci spumegătoare
Ce le-aducea valul cu el.
Mugea oceanul de durere,
Își ridica în ceruri valul
Și se frângea căzând pe vânt;
Bătrânul hoț, făr’ de putere,
Vedea cum apa rupe malul
Cu iedera de pe mormânt.
Atunci sări drept în picioare
Și, vrând să lupte cu furtuna,
Corsarul s-aruncă înot;
Dar firea cea nepăsătoare
Învălui tot într-una
Corsar și iederă și tot.

Duiliu Zamfirescu - Că poate-atunci...

Răsare luna palidă pe dealuri,
Pe văi se lasă bruma argintie:
Erau atuncea alte idealuri
Ce niciodată n-au să mai revie.

O tu, ce tremuri, apă curgătoare,
Pe prundul gîrlei din pustietate
Întinde-ți brațul dorului ce moare
Și unda rece buzelor curate.

Și du-mă dus cît ține-n zări cîmpia:
Voiesc să dorm în brazdele cu soare,
Pe unde cîntă vara ciocîrlia
Și umblă trista straja de cucoare.

Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri,
S-ajungă noaptea chiotele firii
Pe nesfârșita curgere de lanuri
În preajma sură a nemărginirii.

Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri
Din noi, și-oi rupe vraja de morminte,
Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri,
Înduioșarea ținerii-de-minte.

(1897-1898)

Duiliu Zamfirescu - Desgust

Sunt sătul de tot pe lume. Sunt sătul de suferință,
De ilusii, de plăcere, de suspine, de credință.
Le-am gustat pe fiecare si desgustul m-a coprins !
Tot ce-a fost mai sfânt, mai nobil, ele-n sufletu-mi au stins.
M-au desmoștenit de mine, mi-au ucis gândul de viu;
Nu mai știu nici să mă bucur, nici să sufăr nu mai știu.
Trec cum trece or ce apă curgătoare pe pământ:
M-am născut si deci voiu curge pân' la mare — la mormânt.
Ce-mi vorbiți de nemurire, de credința cea străbună?
Nemurirea, ca credință, nici de biblie nu-i bună,
Iar străbunii, strat de oameni, au lăsat ca orice strat
Geologilor de dânșii un desgust nemăsurat.

Suferința e ca valul mărilor spumegătoare,
Ce isbind aceiași stâncâ, albă și strălucitoare,
O-negrește. Corpu-n care inima s-a înegrit
                       E un chin însuflețit!

Stol de albe păsărele, ce cu tinerețea vin,
Zbor ilusiile toate de la cel d-intâiu suspin,
Iar în urma lor rămâne, repetând sinistre șoapte,
                       Dorul, pasăre de noapte.

De plăcere sunt departe cât e inima de cuget,
Cât e-o dulce respirare de al mării groaznic muget,
Cât e slaba noastră minte de al cerului mister,
                       Cât sunt oamenii de cer.

De suspine?... Dar suspine sunt pe lume-așa de multe,
Încât omul nu mai poate pe-ale altuia s-asculte.
Deci, să tac. — Dar câte-o dată sunt coprins de-așa durere
Încât singur socoteală mă-ncerc cerului a cere:
Cum se poate-ntr-o fiintă, într-un hârb tăiat din lut,
Dumnezeu să verse-n pace atât foc necunoscut?
De s-ar strânge azi suspinul de la fiecare chin,
S-ar vedea că omenirea e- întreagă un suspin.
Deci, să tac.

         Frumoase vremuri, când credința, un cuvânt,
Îmi da stelele din ceruri ca legate de pământ;
Când icoana, o icoană, cu bătrâna sa privire
Îmi vedea faptele toate, îmi citea or ce gândire;
Când aveam de moarte frică, când aveam respect de vii,
Când citeam pe aripioara fluturașilor zglobii
Notele ce le-a scris vântul în legănătoru-i zbor...
— Au trecut acele vremuri...
                    Timpul, vecinic călător,
Le-a luat, luând cu dânsul și credința cea străbună...
O repet: astăzi, credința nici de biblie nu-i bună!
Iară noi..., stratul de astăzi, vom lăsa ca or ce strat
Geologilor de dânșii, un desgust nemăsurat.

August, 1880

Duiliu Zamfirescu - Călătoria în refugiu

Odessa, 23 decembrie 1916

I

Pe vasul „Carolus Primus”
Am plecat din Galați în ziua de 9/22 decembrie 1916, la 8 ore seara. La această dată începe pribegirea noastră, a cărui sfîrșit nu se poate prevedea.
Cum aceste note sunt menite să formeze o bază serioasă a istoriei timpului, trebuie să se știe care era starea lucrurilor la Comisiunea Europeană a Dunării.
După intrarea României în război, cei trei delegați ai puterilor inimice au fost siliți să părăsească țara. Aceștia erau : pentru Germania, d-l Marhemecke, ministru rezident; pentru Austro-Ungaria, d-l de Telner, consul g[enera]l la Galați; pentru Turcia, Haidar-bey, idem.
Delegații rămași erau (în ordine de vechime) : pentru Rusia, d-l de Kartamîșev, consul g[enera]l la Galați; pentru România, Duiliu Zamfirescu, ministru plenipotențiar; pentru Marea Britanie, d-l maior Boldwin, consul g[enera]l la Galați; pentru Italia, d-l comandor Leoni, idem; pentru Franța, d-l Legrand, ministru plenipotențiar. Acesta din urmă, prins de război în Franța, n-a venit niciodată la Galați, dîndu-și votul prin telegraf, cînd i se cerea.
Aci, o mică explicație. Timp de doi ani, atît cît România a rămas neutră, am făcut tot ce era omenește cu putință pentru a împiedeca dezastrul de astăzi. Nefiind amestecat în politică, am vorbit în Academie de două ori. Discursurile mele sunt publicate în Anale, prin urmare, făcînd această afirmațiune, nu intru în categoria acelor mizerabili cari, după ce au împins guvernul din răsputeri către război, au neobrăzarea să-l acuze. Din momentul ce țara legală, adică regele, guvernul și Parlamentul, au declarat război Austro-Ungariei, datoria mea era să dau tot țării. Și, în adevăr, i-am dat tot : cei doi băieți. Alexandru și Lascar, din care acesta din urmă rănit într-o luptă de artilerie la Dragoslavele; averea toată, adică peste 150 pogoane vie, împărțite în 4 ogrăzi, toate în regiunea Odobeștilor, cu trei case mobilate, din cari una coprinzînd lucruri rare, tablouri de preț, argintărie, tot ce adunasem timp de 31 ani în cariera diplomatică, apoi vase de stejar pentru 34 mii decalitri vin și, în fine, producția anului acestuia, de peste 350 000 lei, toate acestea, devastate și pierdute, tocmai acum cînd scriu, cînd adică inimicul a ajuns la Focșani. Cu toată hotărîrea mea de a rămînea obiectiv, inima sîngera de durere, sufletul tremură de indignare cînd mă gîndesc că suntem bătuți numai din cauza incapacității îndrăznețe a cîtorva oameni. Despre acestea voi vorbi mai departe, sau poate altundeva.
Prin urmare, eram la Comisiunea Europeană numai patru delegați, în carne și oase, deoarece francezul era rămas la Paris.
Pe cînd, dar, drama dureroasă a războiului se apropia de noi, grija noastră se strîngea împrejurul intereselor Comisiunii. După căderea Turtucaiei, atunci cînd germanii luaseră Constanța, Cernavoda și toată Dobrogea, pînă la linia Babadag-Măcin, ne-am întrunit cu toții la mine^[1] și am cerut delegatului rus să întrebe telegrafic la Petrograd dacă, la nevoie, guvernul său ar fi dispus să ne primească pe întinderea pămînturilor sale. Nici un răspuns. La cîteva zile, altă întrunire, tot la mine, pentru a telegrafia guvernului român să ne răspundă dacă, la nevoie, ne-ar da două vagoane, pentru a transporta în Moldova personalul și arhivele Comisiunei. Iarăși nici un răspuns. Atunci am scris d-lui Porumbaru, nedumeritul ministru al Afacerilor Străine, că, neprimind nici un răspuns de la d-sa și nemaiașteptînd să-l primesc, mă voi povățui de împrejurări, plecînd sau rămînînd, după vremuri. Mușcat de această declarație a mea, tardivul ministru al Afacerilor Străine îmi răspunse printr-o telegramă cifrată, lungă și nesăbăduită, în care face o teorie fantastică a Comisiunei Europene, afirmînd că deoarece guvernul teritorial a făcut întotdeauna cele mai mari concesiuni Comisiunei Europene, el singur este în drept să-i spună cînd să plece și unde să meargă. Este adevărat că chestiunea sediului Comisiunei poate forma obiectul unei discuțiuni de drept public internațional infinită; dar nici într-un caz nu aparține puterii teritoriale să decidă despre soarta și despre sediul Comisiunei, cînd el ar fi transferat de la Galați. România a intrat în Comis[iunea] Europeană a Dunării în anul 1878, prin votul tractatului de Berlin, anume prin dispozitivul art. 53, care însă zice categoric: „Elle (adică C.E.D.) exercera ses fonctions en complète indépendance de l’autorité territoriale”. Numai faptul că România este „teritorială» nu constituie un drept, deoarece Dunărea este declarată fluviu internațional încă de la Congresul de Viena; prin urmare, administrația curgerii apei, construirea canalelor, ridicarea piedecelor, impunerea taxelor de navigație aparțin sau tuturor riveranilor sau tuturor traficanților. România era, de fapt, putere teritorială și înainte de tractatul de Berlin și totuși nu făcea parte din Comisiunea Europeană, și aceasta nu pentru că era încă sub suzeranitatea Porții, ci pur și simplu fiindcă nu fusese admisă de tractatul și Congresul de Paris, care, cu toate astea, s-a ocupat foarte mult de noi. Afară de asta, independența României nefiind recunoscută decît în 1881, delegatul român a figurat în Comisiune timp de 4 ani alături de delegatul turc, care era încă suzeranul său. Prin urmare, numai voința Europei a valorificat în drept situația de fapt a României. Sîrbia și Bulgaria sunt și ele riverane, și totuși nu au fost primite în sînul Comisiunei, deși Sîrbia era independentă în momentului tractatului de Londra din 1883, cînd s-a regulat chestiunea brațului Chiliei. Faptul de fi putere teritorială dă oarecare drepturi de apărare în caz de război, cînd puterile excepționale ale Comisiunei cad, față cu drept[ul] suveran al statului teritorial, devenit stat beligerant. Dar atît și nimic mai mult. A voi să hotărăști despre sediul Comisiunei numai tu, putere teritorială, fiindcă Europa a pus acest sediu în Galați, oraș românesc, este o copilărie. La ministeriul nostru însă nimeni nu cunoaște chestiunea. După vremuri și împrejurări, Comisiunea Europeană este bună cînd ne apără de încălcarea altora, și este rea cînd trebuie să-i respectăm drepturile. La 1913, d-l Maiorescu, îndemnat de un funcționar din minister,^[2] a iscălit o scrisoare absurdă, pe care a adresat-o Comisiunei. Din nenorocire era tocmai momentul cînd eu cerusem să fiu pus în disponibilitate, spre a mă bate cu colonelul Stratilescu, un delator, care astăzi trebuie să militeze în jurul dezastrosului general Iliescu; altfel aș fi oprit scrisoarea și aș fi convins pe bătrînul prim-ministru s-o retragă.
Așadar, în ziua de 9/22 decembrie, fiind informat de mai multe zile că frontul rusesc de la Babadag fusese rupt de cavaleria bulgară, am trimis pe Grant, girantul comptabilității Comisiunei și secretarul meu, la Reni, să întrebe pe amiralul Neniukov dacă se mai poate trece pe Dunăre. Grant, întors la orele 2 /2, a adus vestea că dacă nu plecăm imediat, vaporul nu mai trece pe la Isaccea, Tulcea fiind deja în mîinile inimicului. Își poate orcine închipui ce am resimțit la această știre. Am dat ordine să se împacheteze în cea mai mare grabă tot ce se putea strînge, efecte personale, dosare, previziuni etc., iar o trăsură cu un ușier a cutreierat orașul spre a înștiința pe funcționarii străini că la 5 ½ vaporul pleacă.
În adevăr, la orele 6 toată lumea era pe bord — toata lumea, afară de echipagiul vasului. E ciudat cum unele lucruri cari par absurde și cu neputință de a se lega între ele vreodată, ajung de se leagă și se contopesc, cînd ele sunt adunate într-o casă în care a fost întotdeauna ordine. Așa se întîmplă cu echipagiul nostru. Oameni veniți din toată lumea, cu bani primiți înainte, se adunară în ultimul moment, și am fi putut pleca la 6 dacă mașinistul-șef ar fi fost la postul lui. Din nenorocire, iahtul „Carolus Primus“ era dezarmat de mai bine de doi ani, căpitanul său, Firenza, era deportat, și cu el mai mulți marinari, șeful mașinist, Gradea, supus român, era mobilizat, iar credinciosul meu Gheorghe Olaru (fost feciorul meu personal mai mulți ani și pus de mine cămăraș pe bordul vasului) dus în război și, se zice, mort între tunuri. Pe la orele 7, văzînd că mașinistul nu vine, dădui ordine ca mașinistul-șef de pe vasul Comisiunei „Prince Ferdinand”, numit Luigi Zampieri, să treacă pe „Carolus”, ceea ce, în timpuri normale, s-ar fi făcut în două minute, dar în vremuri ca aceste se făcu într-o oră.
Nu aș insista asupra unor mărunțișuri fără însemnătate, dacă ele nu ar fi palpitante de viață.
Într-o oră, a curs de pe un vas pe altul casa întreagă a unui biet om care, prevăzînd că va trebui să fugă, spera să poată fugi cu vaporașul pe care servea. De la saltele, scaune, haine, pînă la lemne de foc, cărbuni, untdelemn și vin, găini, curci, șunci, păstrămuri, mandoline, murături, tablouri, o pușcă, un canar — arca lui tata Noe, cu toate complicațiile vieței moderne — toate defilară de pe un bord pe altul. Puntea vaporului era acoperită cu munți de lăzi, de valize, de cufere, de saci, peste care se aruncau curcanii lui Zampieri. Era o babilonie și o tivatură, de credeai că n-o mai luăm de loc.
Și cu toate astea, la 8 fix, vasul ridică ancora. Elegant, ca un cal de rasă încărcat cu cortul arabului, el își făcu întorsătura în mijlocul Dunării, și o pornirăm în jos. În momentul plecării, se auzi cornul de la mal, chemînd: „Carolus Primus”.
Cornul nostru răspunse: Ce dorești, „Ferdinand”? Au sosit bagajele d-lui delegat rus. Vin prea tîrziu. Ce să fac cu ele? Să le-arunci în Dunăre. Am înțeles.
Cu această glumă ne luarăm adio de la țărmul de pe care de atîtea ori plecasem fericit… Unde mergeam?
Mergeam către Marea Neagră, sperînd să ajungem la podurile de la Isaccea cît mai curînd, pentru a ne strecura noaptea pe sub malul ocupat de inimic. La Isaccea erau două poduri: cel din susul apei, românesc; cel din josul apei, rusesc. Ajunserăm la podul românesc pe la 11. Făcurăm obicinuitele semnaluri, dînd numele și calitatea mea. Bieții români se înhămară la frînghii și pontoanele se mișcară. Se auzeau ordinele și strigătele prin întuneric : „ține, măăă!” Focurile de pe maluri luminau pete de apă, acoperită de păcură, ce curgea de mai multe săptămîni, de pe Prahova pe Ialomița și de pe aceasta pe Dunăre. Trecurăm printre pontoane cu mare grije. Noaptea, senină, aducea cîte o undă de negură de nu se mai zărea nici o stea. Atunci vasul se oprea de tot. Fiecare întreba încet „ce este”. I se răspundea „nimic». După ce trecea negura, iar ne mișcăm. Începeau să se zărească fanalele podului rusesc. Către capul podului de pe malul stîng, ardeau focuri cu pălălaia pînă la cer, la care se încălzeau grupuri de soldați, cu palmele întinse. Remorchere cu șlepuri se învîrteau împrejurul nostru. Sirenele sunau, cerînd loc liber. După cîtva timp de așteptare, o luntre se desprinse de la vasul nostru, cu pilotul rus, cu căpitanul vaporului și cu Grant, spre a merge să parlamenteze cu comandantul- podului. Luntrea se întoarse fără nici o ispravă, după ce riscase să se răstoarne, prinsă în rățeaua de fier contra minelor. Altă misiune plecă pe uscat, printre focurile soldaților, dar și aceasta se întoarse fără nici un rezultat, deoarece comandantul podului dormea. Atunci ne hotărîrăm să aruncăm ancora și noi, și să facem ca vrednicul comandant al podului. Iahtul se întoarse cu vîrful în susul apei, iar noi încercarăm a ațîpi.
A doua zi ne deșteptarăm în bubuitul tunurilor. Prinși între cele două poduri închise, ne întrebam ce să facem. În zorii zilei, formele începeau să se desineze. Bruma scînteia în primele raze ale soarelui, pe cînd furnicarul omenesc se încrucișa pe pod. Ieșind pe puntea comandamentului, mi se înfățișă priveliștea cea mai interesantă. În Dobrogea, pe malul drept, se ridicau munții de la Isaccea, de pe crestele cărora artileria rusească trăgea în direcția Babadagului; de pe malul stîng, cîteva tunuri rusești trăgeau peste capul nostru, într-o direcție necunoscută. Trăsuri cu provianturi treceau, din țara rusească în Dobrogea, ridicînd un deal și scoborînd o vale, chiar în fața vaporului nostru. Și aci, vițiul organic al armatei rusești: la fiecare două trăsuri, o bucătărie, al cărei coș gîlgîia fumul trivial al borșului, pe cînd tunurile gîlgîiau fumul tragic al morții. O armată care în timpul luptei nu se poate hrăni cu conserve sau cu răbdări prăjite nu ajunge departe…
De către podul românesc începeau să vină tot felul de vapoare: semn că se deschidea podul rusesc. Pe fețele ofilite de nesomn, se ivea acum roșeața emoțiunei: vom ieși din capcană, vom înfrunta pericolul, vom ajunge la liman! Pericolul!… El se înfățișa, deocamdată, sub forma unor nourași albi, ce pluteau pe creasta dealurilor. Dincolo de Isaccea, necunoscutul.
Trei pontoane de către malul rusesc se desprinseră din linie și astfel podul se deschise. Erau orele 9 1/4. Trecură vasele în ordine, unul după altul, pînă ce veni și rîndul nostru. Cumintele „Carolus” alunecă printre bîrnele capcanei, ca un boier ce iese dintr-o casă de mahala. Fochiștii aveau ordine să întrebuințeze cardiff, pentru a ridica presiunea și a mări iuțeala: mergeam cu unsprezece mile în loc de șapte. Sub- inspectorul navigațiunei, Reynaud, luase comanda vasului. Toți copiii, toate femeile, toți bărbații netrebnici, fură trecuți pe puntea stîngă sau închiși în cabinele din latura stîngă. Sus, la roata cîrmei, fură așezate trei rînduri de apărători interne, scînduri groase din fundul vaporului, pentru a garanta pilotul contra gloanțelor. Tulcea fiind căzută, tot malul drept putea fi ocupat de patrule bulgare.
Noi n-aveam nici un fel de armă, decît cîte un biet revolver fără cartușe. Un obuz ne-ar fi făcut praf. Gloanțele ne-ar fi cauzat multe stricăciuni și poate ne-ar fi omorît lume. Din fericire însă, malul drept părea pustiu. Nici o barcă, nici o vită, nici chiar păsările cerului nu se iveau pe orizont, pe acest orizont limpede, plin de căldură și de lumină, în care văzusem plutind cîrduri infinite de păsări libere. Acum fugeam. Tăcut, dar neclintit de pe punte, nu vream să mă las durerii sufletului meu. Aveam de salvat o Instituțiune, și, mai mult, aveam de salvat patruzeci de persoane, care credeau în mine — prin urmare, toată încordarea cugetului meu se îndrepta acum către prima bifurcațiune a Dunării, către Ceatalul Ismail, de unde brațul Chiliei cotea la stînga, depărtîndu-ne de pericol.
Vremea era splendidă. Vaporul mergea cu o siguranță uimitoare, grăbit parcă a ieși din zona pericolului. Nimeni nu vorbea. Pilotul se uita cu încordare către orizont, căutînd să descopere farul de la Ceatal. Cu cît ne apropiam de Tulcea, cu atît temerea creștea. Pustietatea de pe malul drept ne îngrijea mai mult chiar decît prezența inimicului: ne temeam de vreo cursă.
Deodată pilotul se însenină:
— Domnule ministru, iată farul!
În adevăr, pe linia orizontului, la o mare depărtare, un turnuleț alb se îngîna cu sclipirea apei. Încă o jumătate de oră și eram salvați!… Știrea se răspîndi, cu repeziciunea luminei, printre toți călătorii. Unii îndrăzneau chiar să-și părăsească locurile, spre a urca pe puntea de comandă, să vadă farul, însă erau fără milă goniți la locurile lor.
Soarele se ridica tot mai radios, în această zi de decembrie, mîngîind dealurile Dobrogei și cîmpia Basarabiei, cu nepăr- tinirea căldurii sale. Eu fugeam, eu, fiul și stăpînul acestor țărmuri, umilit, dar cu o incomensurabilă ură în suflet împotriva […] acestor șerpi crescuți în beciurile noastre, cari astăzi își mușcă stăpînii. Dar va veni ziua în care stăpînul va strivi capul veninos al reptilei, și atunci nici tocul cizmei nu se va simți onorat de atingere.
Farul!
În unghiul ascuțit pe care-l formează Dunărea cu brațul Chiliei, Comisiunea Europeană a construit un dig ce intră în apă ca un stilet, iar la vîrf a zidit un mic far, care indică, noaptea, bifurcațiunea fluviului. La o mică depărtare de far, se ridică turnul bisericei românești din satul Carol.
Amîndouă acestea se vedeau bine.
Încă un sfert de oră și eram scăpați!
Eram, în adevăr, scăpați, dacă inimicul nu instalase tunuri la monumentul de la Tulcea, de unde ar fi putut să bată pînă la Ismail. Dar cel puțin nu ne mai temeam de gloanțe.
În sfîrșit, iată-ne lîngă far!
Vasul nostru trecu, grăbit, dincolo de acest prieten, pe care toată lumea îl dorea și de care acum toată lumea fugea. Intram pe brațul Chiliei, unde malurile începeau a se însufleți, casele începeau a fi locuite, arborii a adăposti caragațe guralive. Femeile și copiii de pe bord începeau a se înviora.

II

A venit timpul să-mi cunosc pasagerii. Ceea ce văzusem în seara plecării din Galați era atît de nedeslușit, încît nu știam cine-i sac și cine-i om. O învălmășeală nebună încurcase toate cele.
Mai întîi, locțiitorul de secretar general al Comisiunei, d-l Bitterlin, cu d-na Bitterlin, o perechie de inși cum nu se poate admite că există în natură, dacă natura ar fi cuminte și logică. El, un fel de supus francez, născut la Petrograd și crescut la Geneva, adus de vînturi la Galați și intrat la Comisiunea Europeană a Dunării acum 35 de ani, ca om de condei, poet și gazetar. În adevăr, la numirea mea ca delegat al României, acum opt ani, fiind informat că mă îndeletniceam și eu cu scrisul, mi-a dedicat o poemă, în numeroase cînturi; la fiecare An Nou, cîte un sonet; acum în urmă, aflînd că băiatul meu fusese rănit, mi-a trimis „un vis în versuri». Spirit mediocru și neliniștit. În vremile din urmă, atins de infirmități de tot felul : un ochi beteag; picioare țapene, care-l sileau să se dea pe gheață în loc să umble. Ca funcționar, nul. Soția sa, o calamitate voluminoasă, care fusese silită să se culce pe jos, deoarece nu intra în paturile de pe vapor. Bărbatu-său o numea „ma pauvre muse”, iar ea îl bătea. Era unguroaică.
În rîndul al 2-a, venea d-na Rey, soția secretarului general al Comisiunei, plecat în Franța de doi ani și jumătate, om de reală valoare. Nu se poate spune îndestul bine despre această femeie. Rămasă la Galați, singură, cu trei copii, mica burgheză franceză se puse să cucerească prietenia lumei întregi, iubind țara, lucrînd în spitale cu tot sufletul, simplă, măsurată la vorbă, harnică la treabă. După intrarea României în război, s-ar fi zis că nu mai trăiește decît pentru răniții noștri. Nici o operație gravă nu se făcea de către doctorul Carnabel fără asistența ei. După operația fiului meu Lascăr, rănit la Dragoslavele, ea îmi trimise scrisoarea următoare:
22 Nov.
„Spitalul temporar 191. Salle d’opérations. 1916
5 Décembre
Cher Monsieur, Vous trouverez, ci-joint, l’éclat d’obus retiré par les soins du Dr. Carnabel dans la jambe de votre fils. Il a subi cette petite opération sans chloroforme, avec, seulement, l’anesthésie locale; l’extraction n’a pas eu lieu sans douleur ni sans jurons; mais le patient a été brave.”
Echilibrul perfect al acestei femei reiese din rîndurile de mai sus, scrise cu sobrietate și cu arta infinită a inimei, care a făcut-o să găsească expresiunea „ni sans jurons”, din care se pricepe deodată că rănitul e bine.
Am onorat-o cît am putut, cedîndu-i cabina mea de pe vapor, spațioasă și elegantă, în care încăpea cu toți copiii, făcîndu-i înlesniri de tot felul etc. S-a despărțit de noi plîngînd: „J’ai été heureuse dans ce pays; je ne puis le quitter sans qu’il m’en coûte”.
Băiatul său, Georges, era frumos ca un înger și neastâmpărat ca o rîndunică. Un marinar trebuia să se țină pururea după el, ca să nu cadă în mare. Între Isaccea și Ceatal, pe cînd maică-sa îl ținea în brațe de frica gloanțelor, băiatul o întreabă:

Maman, où’s qu’est le Bulgare?

Mais, de l’autre côté, mon chéri.

Laisse-moi y aller, que je le tue.

Al treilea la rînd venea d-l Melas, cu soția și fiica. Funcțiunea d-sale era un amestec de „redactor» și de „maistru de ceremonie», combinat cu „secretarul Prutului», și de cînd bătrînul Kapeler fusese luat în surghiun. Bun funcționar, cam nesigur, frate — pe nedrept — cu un faimos spion rus, astăzi închis. Atins, acum în urmă, de o ușoară dambla, care îi ridicase colțul gurei și îi plecase ochiul stîng,: de părea că gustase mere pădurețe. Supus român, sau grec, sau rus; poate chiar austriac sau german. Soția sa, franceză de tată, româncă de mamă, grăsuță, cam coptuță, romanțioasă în mod onorabil, adică așteptînd cu stăruință pe d’Artagnan. Fata, curată, cu tonul de la Călugărițele din Galați, preocupată de legitimitatea la tronul Franței.
Al patrulea, d-l de Savoie, unul din secretarii Comisiunei, supus francez, băiat bun în toată puterea cuvîntului, cu mustața în vînt, fost pe front și întors acasă pentru cauză de boală incurabilă, o vechie dragoste la Galați. Eram cu deosebire fericit de a salva pe acest tînăr, a cărui funcțiune era de o însemnătate capitală pentru navigabilitatea Dunării, fiind însărcinat cu comanda vinurilor în străinătate. În adevăr, nimeni nu cunoștea mai bine „les crus et les chais”, sau „les chateaux», cum numea el vinurile superioare de Bordeaux.
Al cincilea, Charles Grant, secretarul meu și subdirector al comptabilității centrale, cu soția sa (o creatură de elită) și cu copilul lor, Efi (Ephingam).
În fine, oameni de serviciu, printre cari, credinciosul Iacopo, italian din Toscana; bucătarul Filippo, sicilian, vorbitorul unui dialect absurd și asasin-culinar.

Note

1. Infamia și dezorganizarea drumurilor-de-fier era ajunsă la așa grad, încît, dacă nu dispuneai de un automobil sau nu erai favoritul Marelui Cartier General, ca să-ți acorde un curier (adică o locomotivă cu un vagon), te prăpădeai. Încercînd să merg de la Galați la Focșani în vagoane deschise de petriș, sau pe locomotivă, sau cu drezina, veneam bolnav (n.D.Z.).
2. D-l Burghele, om de treabă, dar mărginit (n.D.Z.).

Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri

Te-a zămislit blânda natură
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ți-a zugrăvit, rotunda gură,
Iar din albastrul de cicoare
Ți-a-nduioșat privirea vie,
Așa că bine nu se știe
De ești femeie sau ești floare.
La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Și nu știu ce ți-a pus în sân
Și de la sân pân-la genunchi,
Că parcă-i fi un vis croit
După gândirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald și liniștit.
În trista mea singurătate
Au răsărit colo și colo
Vedenii cu cap de Apollo
Și ochi plini de bunătate:
Dar dacă tu ai ști anume
Cât farmec e-n făptura ta,
Ai face aripi și-ai zbura,
Căci prea ești singură în lume.

(1886)

 

 

Duiliu Zamfirescu - La lună

E noaptea caldă. Stelele ușoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.

Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Și umple bolta de singurătate.

O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.

Această nouă formă a durerii
Tu o cunoști... Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!

1894

 

 

Duiliu Zamfirescu - Harpista

Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe
De capete aprinse, de ostenite fețe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Și Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge
Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranța mea visează... la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...
Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...”
Și glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaștri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauți un lung cântec de dor...;
Orpheu, îți găseai dorul cântat într-o tavernă
Și tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
– Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea... Îneacă-ți suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!... Bea Paola și cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spășită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îți dau doi gologani...
– Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?
Și-n fața mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!... O șoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primește!
Trist atuncea ea capul și-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în brațe-o și coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa frunte pe orișicare pernă
La orișicare bal?
O... da, căci sunt pe lume mizerii omenești
Ascunse, fără milă, în piepturi femeiești.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Și când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt ființe ce port pe frunte scris
Eternă suferință și-n trai, și-n somn, și-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-și duce fiecare
Adânca sa durere pe șesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Și ochii mari să plângă, pierduți pe negre perne,
În nopți de carnaval...?
Cu ochii stinși de vițiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nșele,
Își dau sudoarea frunții pe cărțile murdare
Ș-apoi câștigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă și iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, ușor se oglindea...;
Ș-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
– Ascultă-mă, fetițo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul și-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se știe... - Dă-mi ochii să-i sărut;
Îți dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
– Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani...
De ce nu pot a-ți vinde și zilele-mi pe bani?
...........................................................

Și când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi ușor se pleacă pe-a mamei față mută
Și buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Și plânge și-o sărută și-o-ntreabă și iar plânge:

– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
– Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

1880

 

 

Duiliu Zamfirescu - Preludiu

În fund de peșteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Și din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Și răspândește unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste sălcii plângătoare.

Așa în suflet picură cu-ncetul
Viața, ceasuri de melancolie:
Fântână clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.

1896