Ion Pribeagu - Oda proștilor

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,

Şi actualii, dar şi foştii,

Cei mai deştepţi de pe Pământ

Au fost întotdeauna…PROŞTII.

 

Nu te ruga la ursitoare

Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,

Mai bine urlă-n gura mare:

“Iubite Doamne, fă-mă….PROST!”

 

De ce să tragi ca la galeră,

Să-nveţi atâtea fără rost,

De vrei să faci o carieră,

Ajunge numai să fii…PROST.

 

În lumea asta cu de toate,

Unde se-nvaţă contra cost,

Păcat că nici o facultate

Nu dă şi diploma de….PROST.

 

Avem impozite cu carul,

Dar înotăm în sărăcie

şi ce buget ar avea statul

Dintr-un impozit pe… PROSTIE.

 

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,

Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !

O, Doamne, de ne-ar creşte grâul

Cum cresc recoltele de… PROŞTI.

 

Şi-n lumea asta răsturnată,

Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,

Savanţii noştri mor de foame

Şi numai PROŞTII sunt deştepţi.

 

 

Ion Pribeagu - Romanța bugetului

O, buget, slăvit de veci,

Ce hrăneşti atâţia seci

Cu-ale tale graţii…

Tu dai bunuri răilor,

Ranguri nătărăilor,

Şi atârni dulăilor

Cruci şi decoraţii…

 

Prăbuşeşti creanţele,

Turburi conştiinţele

Numai c’o zâmbire.

Strâmbi puterea legilor,

Saturi pofta regilor,

Dărui glorii blegilor,

Hoţilor, mărire.

 

Schimbi guvernele pe rând,

Cumperi toate ce se vând,

Într’o noapte neagră.

Taine vinzi duşmanilor,

Curmi avântul anilor

Şi trimiţi ţăranilor

Biruri şi pelagră.

 

Tu tragi toate sforile,

Plămădeşti ororile

Şi înalţi rataţii;

Faci apostoli din zevzeci,

… O, buget, slăvit de veci

Ce hrăneşti atâţia seci

Cu-ale tale graţii…

Ion Pribeagu - Casa cu două balcoane

Pe strada Toamnei unde,
Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blondă şi frumoasă -Clara!

Avea trup de crin şi gura
Roşie ca o muşcată;
Sânii – două crizanteme
Şi…era şi măritată!

Soţul ei – Avram Barbulea –
Voiajor prin toată ţara,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,
Clara dulce, drăgăstoasă
Marţi şi joi – să se distreze –
Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti, şi-n urmă
Petreceam ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să şadă,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară
Care-aşa – din construire –
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinţa
Cu bărbatul – Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara
Luminată de un bec.
Mă ştia când vin la Clara,
Mai ales ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa,
Şi destinul priveghea
Să gustăm din fericirea
Dragostei – şi eu şi ea!

Da-ntr-o noapte violentă,
Când cu draga mă.distram
Se-auziră paşi pe scară,
Şi ea-mi spune: – Vine-Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,
Vinovat ca un borfaş
Şi deschid în grabă uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Şi-ntr-o clipă sunt alături,
În balconul celălalt.

Situaţia e gravă;
Simt în creier un ciclon!
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare…
Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută
Nici o şoaptă nu îndrugă!
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul,
Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fără-ndoială
Că am fost surprins la Sprinţa.

Şi înţelegând din semne
Că-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mâna să sar iarăşi
În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,
Nici un zvon să n-o alarme
Şi, cu patos i-a spus Clarei, Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprinţa-i o stricată?
Uite de-unde are blana –
Skong – cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă,
Şi îţi jur pe Dumnezeu
Că n-o să ne ştie nimeni.
Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strâns în braţe
Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să trăiască arhitectul
Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă
Mă păştea un ghinion,
Şi această casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!

Ion Pribeagu - Scandal în familie

În oraşul - nu spun care -
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,
Domnul Natan Smilovici.
Şi, pe lângă prăvălie
Şi o casă cu balcon,
Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.
Tânăr, cu purtări alese,
Elegant şi studiat,
El era mândria casei,
O podoabă de băiat.
Despre tatăl său, de Natan -
Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!
A făcut el multe pozne
Când era mai tinerel.
Dar cum vârsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.
Într-o după amiază vagă,
Vine Aron, îmbietor,
Şi îi spune: - Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!
- Care Ester? - sare Natan,
Parcă prins de-o amintire -
- Fata Blimei de pe Carmel,
Una blondă şi subţire.
- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că de mult, adică Ester,
Ester este sora ta!
A plecat Aron, da'n suflet
Clocotea ca un vulcan.
Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.
Şi-ntr-o seară, Aron aduse
Tatălui, o veste proastă:
- Aba, o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!
- Vai de mine! - exlamă Natan,
Iartă-mă de-ţi stau în cale -
Însă, şi de data asta,
Fi-voi contra vrerei tale!
Fiindc'odată, mama Leiei -
Crede şi nu cerceta -
M-a convins, până la urmă,
Că şi Leiai-i sora ta !
Tulburat de cele-aflate,
Bietu' Aron s-a dus distrus
La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:
- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa
Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?
Când am vrut s-o iau pe Ester -
Floare, fir de micşunea,
Tata m-a oprit, spunându-mi
C-ar fi Ester sora mea.
Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,
Stea scăldată de auroră -
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.
Mama a rămas furată
Parcă de un gând ascuns,
Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:
- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:
Natan nu e tatăl tău!

Ion Pribeagu - Biografie

Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani - d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist evreu originar din România.
Până să se hotărască la pseudonimul literar de Ion Pribeagu, care l-a consacrat, a început prin a-și anagrama prenumele și a folosit primul pseudonim: Sachi Disperatu. Au urmat apoi alte pseudonime: Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraiște, Vasile Ispravă, Vasile Găină.
A scris foarte mult în viața lui: piese, reviste, cronici și în proză, dar mai ales în versuri. Ca poet și umorist, a fost deseori tentat să scrie mai libertin, așa cum au făcut la vremea lor Creangă, Alecsandri și alții.
A scris mult "pentru sertar", iar aceste realizări le ținea numai pentru el, strânse într-un dosar și ferite de priviri indiscrete.
Rareori citea ceva "conspirativ" vreunui prieten bun. În decursul a peste 60 de ani de activitate fecundă, a publicat aproape tot ce a realizat, în afară de aceste creații intitulate chiar de el "impertinente".
În ultimii ani a intenționat să le publice, dar i-a lipsit curajul. Conștiinciozitatea și etica lui profesională nu l-au lăsat să depășească o anumită limită în relațiile lui cu cititorul.
În perioada 1939 - 1944 a scris textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase.
Este autorul versurilor cunoscutei melodii „Zaraza”.
În vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în "Cronica rimată" a cotidianului "Viața Noastră" din Tel Aviv și a fost autorul a câtorva spectacole de revistă.
Curriculum Vitae în versuri
Numele: Ion Pribeagu / Ocupația: scriitor, / Peste un metru înălțime / De la cap pân-la picior. / Data nașterii: octombrie / Locul nașterii: în pat / Semnele particulare:/ Mărunțel și inspirat. / Ochi deștepti ascunși sub lupe, / Nas copoi și barba rade, / După stil și comportare / Par a fi om cumsecade.
Scrisoarea lui Ion Pribeagu către Gheorghiu-Dej
Pentru că i s-a respins cererea de emigrare în Israel de câteva ori, Ion Pribeagu s-a hotărât să-i scrie lui Gheorghiu-Dej.
Aceasta este scrisoarea datorită căreia i-a fost aprobată cererea de emigrare.
„Am depus actele toate / Și bilet de sănătate, / Și fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de naștere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanța / Că-s la zi cu Manutanța, / Am dovada de la "Sacra"/ C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moșie, / Că n-am stat la pușcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am și act de cununie / Și-mi mai trebuie-o hârtie, /Doar atâta: Pașaport." 

Ion Pribeagu - O aventură galantă

Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,
O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.
Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,
Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.
Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.
Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.
Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.
Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,
Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.
Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,
Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.
Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,
Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.
- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!
Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!
Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,
De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.

Ion Pribeagu - Vorba aia

La numai 15 anişori,
Aveam o creştere aleasă.
În pension făceam furori,
Dar eram tare ruşinoasă.
Şi când cu Nicuşor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca văpaia...
Ţiu minte, cât de mult roşeam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind cald
Şi cum văzduhul sta să fiarbă,
M-am dus la gârlă să mă scald,
Şi mi-am pus hainele pe iarbă.
Dar Nicuşor sta-n iarbă strâns
Şi mă privea cum făceam baia,
Mi-a fost ruşine şi am plâns,
Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cişmigiu, cu pas grăbit,
De la pension mergeam spre casă
Şi-un ofiţer m-a urmărit,
Spunându-mi dulce că-s frumoasă.
M-am ruşinat şi-am spus "merci"
Şi ca să nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa şi...
S-a întâmplat şi vorba aia.

Deşi sunt ruşinoasă rău,
De toţi băieţii sunt curtată
Şi-aleargă-n urma mea mereu
Aproape Capitala toată.
Şi-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanţa sau Mamaia,
Petrec din noapte până-n zori
Că mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sărman,
Vrei să găseşti a vieţii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindcă iubeşte o femeie.
Aseară s-a-mpuşcat Bebe,
Aflând că l-a-nşelat Aglaia
Şi toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...

Ion Pribeagu - Noi primim martiri aicea !

Din străbuni, e o legendă
Tăinuită-n slova Thorei,
Că oricare om se naşte
Cu-n stigmat: “Memento mori”.
“Vei uimi tot globul, însă,
Oricît mintea ţi-o vei stoarce,
Nu uita: din lut venit-ai,
Şi în lut te vei întoarce!”
Fie că ai fost ministru
Sau măturător, sau rege,
Îţi dau sufletu-n primire:
“Legea-i aspră, dar e lege!”
Ai avut, trecînd prin viaţă,
Şi dureri, şi sărbători.
Ţi-ai îndeplinit menirea?
Gata! Trebuie să mori!
Şi s-a întîmplat ca Moişe,
Din Herzlia, din Mosav,
Din senin, aşa deodată,
Să se-nbolnăvească grav.
Medicii-n consult, decis-au,
După-aproape o săptămînă,
Ca injecţia să se facă,
Nu în muschi, ci drept în vînă.
Să se-observe ca compresa,
Cînd pe burtă o să-l frece,
Să nu fie nici prea caldă,
Să nu fie nici prea rece.
După-atîtea sacrificii,
Ş-oboseli fără sfîrşit,
Tot’ a fost zadarnic, fiindcă,
Bietul Moişe, a murit.
De la Kiriat Shaul, mortul –
Cum îi fuse scris în soartå –
A ajuns în cer, şi grabnic,
A bătut în rai, la poartă.
Intendentul, mare preot,
În hlamida de flanel,
Care ţine totdeauna,
Cheia raiului la el.
Desluşind o mutră nouă,
A-ntrebat cu glas olimpic:
-Cine bate ?
-Eu sînt, Moişe !
-Care Moişe ?
-Moişe Stimpik !
-Si cam ce-ai făcut matale-
Mie să mi-o spui deschis-
Ca să meriţi marea cinste,
De-a intra în paradis?
-Ziua Sîmbetei, părinte,
Am sfinţit-o ne-ncetat.
De Iom Kipur, toată ziua
Am postit şi m-am rugat!
N-am jucat nici cărţi, nici loto,
Jur că nu m-am beţivit,
Şi nici la femei străine,
Niciodată n-am rîvnit.
Toată groisăr, toată viaţa
Pe săraci i-am ajutat
Şi cu bani şi cu povaţă
Şi am fost şi însurat…
-Insurat? – a spus prea sfîntul
Fiule nefericit !
Poţi intra în rai, sărmane,
Că destul ai suferit !
Moişe, să-l înduioşeze,
A mai spus plin de fiori:
-Insurat, Adoiny Meleh
Si-ncă cum? De două ori !
-Două ori? Răcneşte sfîntul –
Ieşi afară! Poţi să pleci!
Eu primesc martiri aicea,
Însă nu primesc zevzeci! 

Ion Pribeagu - Nici lui Nuţă, nici lui Şmil

Doi tovarăşi de afaceri,
Nuţă Gross şi Smil Trombon,
Speculînd diverse mărfuri
Cîştigară un milion.
Deşi unul, faţă de-altul,
N-aveau nici o suspiciune,
Au depus la rabin banii,
Însă, cu o condiţiune :
Rabinul să nu dea banii,
Orice s-ar ivi pe piaţă,
Decît doar atunci cînd fi-vor
Amîndoi de faţă.
Niciodată unui singur,
Chiar dacă a fost la sil,
Nici lui Smil cînd nu e Nuţă,
Nici lui Nuţă cînd nu-i Smil.
Şmil Trombon, însă-şi făcuse
Repede un plan hain:
Profitînd că Nuţă este
Dus cu treburi la Berlin,
Într-o zi, veni la rabin,
Foarte bine pregătit:
-Rabi, ai acum prilejul
Să mă faci om fericit.
Am găsit un stok de blănuri,
Astrahan cu perii deşi.
Dacă-l iau, cîştig îndată
Două milioane keş.
Merg acum să fac contractul,
Să dau drumul la vagoane,
Şi poimîine dimineaţa
Îţi aduc trei milioane !
-Bine, dar avem o vorbă,
Trias Kaf, cum legea cere !
-Stiu, dar dacă Nuţă-i lipsă,
Eu să pierd aşa avere?
-Rabi benemunăs, Zadik,
Jur pe Thora strămoşească,
Crede-mă, dă-mi milionul,
Şi Cel Sfînt să-ţi răsplătească!
Rabi,’nduio şat de lacrimi,
I-a dat banii toţi, iar Smil
A luat, iute, milionul
Şi-a plecat în…Leopoldville.
Nuţă, revenind în ţară,
Şi aflînd povestea, toată
S-a înfuriat pe rabin
Şi l-a dat în judecată.
-Este adevărat – întreabă
Judele cu glas umil –
C-ai promis să nu dai banii,
Nici lui Nuţă, nici lui Smil ?
-Este adevărat, că după
Inţelegerea avută,
Am promis să nu dau banii,
Nici lui Smil şi nici lui Nuţă !
-Dar e-adevărat că, totuşi,
Cînd a fost Nuţă plecat,
Doar lui Smil i-a dat milionul ?
-Da! E foarte adevărat !
-Dacă-ţi recunoşti greşeala,
Cu ştiinta ta făcută,
Vei plăti suma totală
Lire un milion lui Nuţă.
-Nu plătesc nimica! – zice
Rabinul, cu mult temei –
Banii daţi lui Smil excrocul,
Erau bani din banii mei !
“Milionul lor” se află
Incuiat pe-ntreaga viaţă,
Şi nu-l dau decît atuncia
Cînd vor fi ambii de faţă ! 

Ion Pribeagu - Mintenaş

Soarele aprins şi roşu
S-a-mbrăcat într-o tartană
Şi-a  încins c-un brîu de aur
Toată zarea ardeleană.
Din grădini uitate, pomii
Îşi resfrîng noian de ramuri
Peste case mici şi albe
Cu ghivece pe la geamuri.
Pe întinsele ogoare
Trece-alene un păstor
Cu o turmă de mioare
Şi-un dulău în urma lor.
Şi-a purces Tîţoc Mînjoală
Cu Vlăduţ, în spre oraş
Să-şi mai ieie cîte-o ţoală
Pentru iarnă, mintenaş.
Cam slăbuţ e băieţaşul,
Dar voinic şi trăncălău
Şi dintre copii nu-i altul
Mai mintos în Besfalău.
Ştie carte, o grămadă,
Cum şi cîntece, buluc,
Şi-a învăţat pe dinafară
Trei balade de Coşbuc.
Cum treceau de dimineaţă
Pe cărarea din prisacă,
Lîngă-o palmă de verdeaţă
Au văzut păscînd o vacă.
-Ia să-mi spui, tătucă dragă –
Zice Vlad, mirărei prada –
Ce dihanie e asta,
Cu picere şi cu coadă?
- Apăi, nu te uiţi, odraslă,
Că-i o vacă a nu ştiu cui?
Şi să-ţi intre în cap că vaca
Este soaţa boului !
- Cum, şi boii se însoară?
A întrebat Vlad trufaş –
Şi-a răspuns Tîţoc Mînjoală:
-Numai boii, mintenaş!

Ion Pribeagu - Insulte grave

Moişe a venit acasă,
Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.
Goală toată şi frumoasă,
O ispită, - ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimica,
Dar era şi Smil acolo!
Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborîm cortina.
E destul numai să spunem,
Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevasta-n judecată.
S-a mutat în altă parte,
Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: “Insulte grave”.
Cazul a produs rumoare,
Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.
A stîrnit şi controverse
Şi atîta interes,
C-a venit toată Beer Seva
Să asiste la proces.
Sala de şedinţe-i plină
De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prietene-ale ei.
După ce-a citit dosarul,
Judele a spus: - Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!
Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divorţ imediat.
- Da! Menţiu! Insultă gravă!
Urla Moişe, disperat.
A sărit ca o năucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: - “Boule! Cînd intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?
Nu permit la mine-n casă,
O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi…pardon…terţa persoană! 

Ion Pribeagu - Dărnicia lui Avram

Prin văzduhul de aramă
Din al cerului făgaş,
Ziua zvîrle o năframă
De argint, peste oraş.
Cum şedea Avram pe gînduri
Şi cu mintea, dusă glonţ,
A intrat pe uşă, vesel,
Avocatul Goldenspronţ.
-Nici nu ştii ce bine-mi pare
C-ai venit ca să mă vezi –
Zice Avram, cu turburare –
Şezi!
Te-am rugat să vii la mine,
Că eşti om inteligent,
Fiindcă vreau să las, în fine,
Tot ce am, prin testament.
-Bine, îţi fac, dar tu eşti tînăr,
Nici măcar bolnav nu eşti,
Ce rost are, la mateiva
De pe-acum să te gîndeşti?
-Dragă, omul cît trăieşte,
Totdeauna-i imprudent,
Parcă ştie ce-l aşteaptă
Din moment în alt moment?
D-aia m-am gîndit, cuminte,
Ca tot omul grijuliu,
Să mi-l fac mai înainte,
Pînă nu e prea tîrziu.
Pentru ce să se mai certe
Toţi ai mei, că sînt destui.
Dar aşa, o să-şi primească
Fiecare partea lui.
Goldenspronţ s-a uitat la dînsul
Şi nici nu-i venea să crează,
Apoi a răspuns flegmatic:
-Bine, scriu şi tu dictează!
-Casa mea, cea mai frumoasă,
De pe Rehov Iosefthal,
Eu o las comunităţii
Ca să facă un spital.
Casa cealaltă, din Acco,
Cu grădină şi teren,
Eu o las Liskat Avodei
S-o transforme în “Malben”.
Cea din Ramat Gan, şi asta
De la Kiriat Motkin…
-Dragă Avrame, nu te superi
Dacă te-ntrerup puţin?
Vreau să-ţi spun ca între prieteni,
Contraziceri nu încap,
Mie spune-mi numai dacă
Mai eşti sănătos la cap?
-Ce tot case? Care case?
Eu te ştiu un om sărman.
De unde ai tu case în Acco,
Tel Aviv şi Ramat Gan?
-Nu e vorba aici de case –
A răspuns Avram, modest,
Totul ce contează-i gestul,
Şi ce zici mata de gest?

Ion Pribeagu - Lupte Greco-Romane

Se plimbau Avram şi Leibu
Într-un bâlci cu panoramă
Cu menagerii, şi-n faţă
C-o mulţime de reclame

Şarpele boa-constrictor,
Armăsarul Ducipal,
Tot ce-i zugrăvit afară
Înăuntru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebre,
Din Uruguai şi Iliş
Şi în faţa unui circus,
Am citi pe un afiş

500 de lire premiu
Va primi acela care,
Dacă într-un sfert de oră
Va putea să mă doboare

Iar pe podium HERCULE
Sta cu pieptu-i să ne-nfrunte
Muşchiulos şi-nalt şi mare
Ca un taur, ca un munte.

- Eu , mă duc – a zis Avram ,
- Tot sunt eu băiat sărac.
Şi apoi 500 de lire
E o sumă nu e fleac!

- Eşti nebun?- exclama Leibu
Tu plăpând şi subţirel
Cum poţi să te iei la trântă
Cu o namilă ca el?

- Nu se ştie! Dacă ai şansă
Într-o clipă eşti salvat
Parcă mititelul David
Nu, la-nvins pe Goliat?

Şi s-a dus. Iată-i pe arenă
În chiloţi pe amândoi,
Ca un tanc este atletul
Iar Avram, ca un bârzoi.

După două-trei minute
Se încolăcesc vârtos
Se trântesc, se-nping de-a tumba
Şi se tăvălesc pe jos.

Nici Avram nu se lasă
Deşi spart, ghiontit şi rupt
Ba că este iar deasupra
Ba că iarăşi dedesubt.

Cam după un sfert de oră
Ca un trăsnet uriaş
Avramel e scos afară
Ca gunoiul pe făraş.

-Ce ţi-a trebuit Avrami?-
Leibu trist l-a întrebat
- Ştiu şi eu ?, Credeam că prinde
Ei şi cum s-a întâmplat?

- Cum stăteam covrig sub dânsul
Mototol, strivit, năuc
Mă gândeam ca să mă apăr
De unde dracu să-l apuc?

Şi, deodată, o minune!
Îi văd alea... alea două
Pe la noi li se spun altfel,
Dar aici, le zice ouă!

Şi, ştiind de la tăticu
Ce de-l strângi de ouă odată
Cade jos şi se întinde
Ca o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulger
Mă înfig cu mâna-n ele...
- Ale mele sunteţi! , urlu –
Şi erau chiar ale mele!

Ion Pribeagu - Înţelepciune rabinică

În lăcaşurile sfinte,
Unde vin drept-credincioşi,
Totdeauna e-o cutie,
Moştenită din strămoşi.
Ca o pildă, că în viaţă
Nu uităm pe cei sărmani,
Ş-un îndemn, ca toţi să punem
Trei sau patru gologani.
Fie că e sinagogă,
Kirche sau Episcopie,
La o slujbă religioasă,
Sau botez sau cununie,
Unde oficiază-un rabin,
Sau un pastor sau Vlădică,
Din ofrande se adună,
Cîte-o sumă frumuşică.
Într-o zi, din întîmplare,
La o masă – nu de mult –
Trei evlavioase feţe,
Fiecare-a altui cult:
Unul popă, altul pastor,
Celalt rabin la evrei,
Discutau cu vehemenţă,
Şi cu-aprindere, toţi trei.
După ce-au vorbit de-anume
Triburi din străvechiul neam,
De profeţi, Isus şi Moişe,
De Iosif, de Abraham,
De Moab, de Sulamita,
De Canon, de anatemă,
Au ajuns să comenteze
Cea mai importantă temă:
Cum să împartă ofranda
De comun cu-înaltul Cler,
Ca să-mpace şi norodul
Şi pe Dumnezeu din Cer.
-Eu – a spus cu glas cucernic
Popa Stancu din Ghergani –
Mai întîi, răstorn pe masă
Cea grămadă cu cei bani.
Şi cu ochii-închişi spre Ceruri,
Adevărul grăiesc vouă:
Îmi fac cruce şi cu dreapta
O despart direct în două!
Jumătatea, cea din stînga,
Dăruiesc lui Dumnezeu
Iar cea dreaptă, ca să aibe
Şi norodul, o iau eu !
-Dar cum o să ştie Domnul
Fie-n veci slăvit, Amin !
Dacă nu-i mai mult în dreapta,
Şi în stînga mai putin ?
-O să ştie! – spuse popa
Cu un aer majestuos –
Fiindcă Domnul nu se-ncrede,
Într-un preot mincinos !
- Eu am alt sistem, mai sigur –
Spuse pastorul, agale –
După ce îmi număr banii
Şi fac două părţi egale,
‘Nalt spre Himmel “Pater Noster”
Către Iezus cel Divin
Să nu fie-n nici o parte,
Nici un gulden mai puţin.
- Dar, matale, domnul rabin,
Spune, cum faci, dragul meu,
Ca să-mpaci şi credincioşii
Şi pe bunul Dumnezeu ?
- Eu – răspunse Rabi Ioiliş
Predicînd ca la amvon –
Îmi îndrept, umil, simţirea
Spre-înţeleptul Solomon
Mai repet, în gînd, din Psalmii
De înţelepciune pline,
Ca să nu supăr pe Domnul
Şi nici obştea, nici pe mine.
Zvîrl, apoi, în sus ca jertfă,
Între lumi să fie pace,
Toată suma :
Să-şi ia Domnul
Cît vrea El
Şi cît îi place !
Tot ce cade jos, din Ceruri,
Din a Lui filotimie,
Este semn c-aşa vrea Dînsul
Şi mi-o dăruieşte mie ! 

Ion Pribeagu - În ţara mea

În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,
Şi diamante,
Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante !…
Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,
Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.

În ţara mea sunt tei şi plopi,
Şi zarea-i diafană,
Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;
Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,
Principiu sau idee,
Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste
Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete
Ca-n poveste,
Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,
În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.

Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe …
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege ?


(“Vârfuri de spadă “, 1915)

Ion Pribeagu - Povestea omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină...
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani...
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...
Atâtea bucurii şi-atât senin...
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...
- Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

- Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei şti
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste...
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare...

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!
- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...

- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis...
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou...

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine...

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...

Ion Pribeagu - Vorba aia

 
La numai 15 anişori,
Aveam o creştere aleasă.
În pension făceam furori,
Dar eram tare ruşinoasă.
Şi când cu Nicuşor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca văpaia...
Ţiu minte, cât de mult roşeam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind cald
Şi cum văzduhul sta să fiarbă,
M-am dus la gârla să mă scald,
Şi mi-am pus hainele pe iarbă.
Dar Nicuşor sta-n iarbă strâns
Şi mă privea cum făceam baia,
Mi-a fost ruşine şi am plâns,
Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cişmigiu, cu pas grăbit,
De la pension mergeam spre casă
Şi-un ofiţer m-a urmărit,
Spunându-mi dulce că-s frumoasă.
M-am ruşinat şi-am spus "merci"
Şi ca să nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasă şi...
S-a întâmplat şi vorba aia.

Deşi sunt ruşinoasă rău,
De toţi băieţii sunt curtată
Şi-aleargă-n urma mea mereu
Aproape Capitala toată.
Şi-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanţa sau Mamaia,
Petrec din noapte până-n zori
Că mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sărman,
Vrei să găseşti a vieţii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindcă iubeşte o femeie.
Aseară s-a-mpuşcat Bebe,
Aflând că l-a-nşelat Aglaia
Şi toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...

Ion Pribeagu - Autoportret

Ca un savant din vremuri vechi

Îmi plimb prin cafenele mutra
Am păr în nas şi în urechi
Şi-aduc puţin cu Brahmaputra
Mi-e capul bleg şi lătăreţ
Picioare: două prăjine
Şi-un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine.

Deşi sunt tont şi fonf şi slut
Şi am o mască incoloră
De cimpanzeu sau de mamut
Toate femeile m-adoră
De sunt urât şi nătăfleţ
Şi n-am nici muşchi, nici intestine
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!

Sunt ştirb şi tâmp şi am pistrui
Şi o alură imbecilă
În loc de nas, am un cucui
Şi-s cocârjat ca o gorilă
N-am simpatii şi n-am dispreţ
Şi n-am nici maniere fine
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine.

Sunt mare cât un năpârstoc
Şi poţi să mă măsori cu cotul
Din loje, nu mă văd de loc
Şi în tramvai, mă pierd cu totul
Şi-aşa cum sunt de fleculeţ
Încât mă poţi în palmă ţine
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!

Am trupul plin de vânătăi
Şi pe chelie, fire creţe
Şi am luat chiar premiu'ntâi
La un concurs de frumuseţe
Şi dacă n-am profil semeţ
Nici umeri laţi, nici şolduri pline
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare bine!

Când intru-n baie voluptos,
Urmat de membrele-mi confuze
Mă simt atâta de frumos
De parc-aş fi ales de muze
Mă oglindesc şi-n mod glumeţ
Mă felicit şi-mi zic în mine:
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine

În fine sunt un specimen
Cum nu-i al doilea sub soare,
Port pijama şi port joben
Şi bătături port la picioare
De n-am la Academie jet
Şi n-am smaralde sau rubine
Un singur lucru am de preţ!

Ion Pribeagu - Regrete eterne

  
Înalt şi deşirat ca o momâie,
La căpătâiul meu, un popă laic
Citeşte grav, pe nas, un vers ebraic
Prin mirosul de naft şi de tămâie.

Sicriul e-mbrăcat în stil arhaic
Şi-n colţ, Mimi, cu chip ca de lămâie
Dorind în amintire să-mi rămâie,
Depune un mănunchi de flori, prozaic.

Privind, apoi, zabranicul umil,
În liniştea odăii sepulcrale,
M-a plâns cu lacrimi mari de crocodil …

Şi-ngenunchind, şopti cu multă jale :
- “Păcat de el, c-a fost băiat gentil,
Dar nici odată nu dădea parale !”

(“Strofe ştrengare “, 1930)