Ion Pribeagu - Casa cu două balcoane

Pe strada Toamnei unde,
Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blondă şi frumoasă -Clara!

Avea trup de crin şi gura
Roşie ca o muşcată;
Sânii – două crizanteme
Şi…era şi măritată!

Soţul ei – Avram Barbulea –
Voiajor prin toată ţara,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,
Clara dulce, drăgăstoasă
Marţi şi joi – să se distreze –
Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti, şi-n urmă
Petreceam ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să şadă,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară
Care-aşa – din construire –
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinţa
Cu bărbatul – Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara
Luminată de un bec.
Mă ştia când vin la Clara,
Mai ales ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa,
Şi destinul priveghea
Să gustăm din fericirea
Dragostei – şi eu şi ea!

Da-ntr-o noapte violentă,
Când cu draga mă.distram
Se-auziră paşi pe scară,
Şi ea-mi spune: – Vine-Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,
Vinovat ca un borfaş
Şi deschid în grabă uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Şi-ntr-o clipă sunt alături,
În balconul celălalt.

Situaţia e gravă;
Simt în creier un ciclon!
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare…
Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută
Nici o şoaptă nu îndrugă!
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul,
Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fără-ndoială
Că am fost surprins la Sprinţa.

Şi înţelegând din semne
Că-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mâna să sar iarăşi
În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,
Nici un zvon să n-o alarme
Şi, cu patos i-a spus Clarei, Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprinţa-i o stricată?
Uite de-unde are blana –
Skong – cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă,
Şi îţi jur pe Dumnezeu
Că n-o să ne ştie nimeni.
Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strâns în braţe
Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să trăiască arhitectul
Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă
Mă păştea un ghinion,
Şi această casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!