Paul Zarifopol - Din istoria poeziei românești

Alexandrescu - Bolintineanu Cu acești doi poeți munteni, prin excelență așezați între clasicii noștri școlărești, stăm în plină influență a poeziei franceze.
Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustața băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele și fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piața literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în București și în Iași ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitație neogreacă.
Romantism nu puteam avea, pentru că nu avusesem clasicism.
În poezie, ca și în alte domenii ale vieții, românii trebuiau să croiască pe de-a-ntregul. Era vorba de umplut cadre, date de o cultură nouă, impusă, prin fatalitate istorică, dinafară. Pe poeții din jumătatea întâi a veacului XIX se cuvine dar să-i judecăm, mai întâi, ca pe niște diletanți de mare bunăvoință, plini de râvnă patriotică. Animați, în primul rând, de a da substanță unei vieți intelectuale naționale care, cât de cât și cât mai iute, să înceapă a lua loc în tabloul european.
Însă Grigore Alexandrescu se deosebește și ne interesează prin aceea că spiritul său se silește a fi critic.
În prefața la culegerea sa de Poezii din 1847 (prefață retipărită și în edițiile ulterioare) citim lucruri ca acestea. Pomenind de un bărbat de spirit și de gust care, întrebat de ce nu-și publică scrierile, răspunde: M-am speriat de când am văzut atâția poeți, Alexandrescu continuă astfel: Negreșit, niciodată nu am avut mai multă îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate în parte din greșita idee că arta poetului ar fi mai ușoară decât a prozatorului după cum socotim cei mai mulți, atunci când intrăm în cariera literară cu toată încrederea juneții.
Iată excesul diletantismului literar, clar formulat de Grigore Alexandrescu în anul 1847: pletoră de poeți pe piața literară, și acest exces explicat prin convingerea comună că arta poeziei e ușoară. Poezia era sport obligator al băieților cu știință de carte.
Ion Ghica, care l-a cunoscut pe Alexandrescu din prima tinerețe, notează ca o curiozitate mania poetului de a tot îndrepta și șterge tot timpul cât scria. Lui Ghica, îngrijirea literară a colegului îi părea manie... Alexandrescu însuși gândea astfel. În prefața pomenită, el urmează așa: cu cât arta e mai frumoasă, cu atât este mai anevoie; cu cât sunt mai rari poeții care au lăsat numele lor la secoli, cu atât mai numeroși aceia care s-au pierdut în adâncul uitării. Faimosul Béranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme, și unul din capetele cele mai judicioase ale Franței, zice că multe din cântecele sale mici l-au costat două și trei săptămâni de lucru; mărturisire ce dovedește câtă strășnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; căci arta este așa de întinsă și variată, frumosul are atâtea nuanțe delicate și fugitive, lucrările imaginației atâta trebuință de ale judecății ca să poată ajunge ținta lor, încât nu este de mirare dacă desăvârșirea lipsește la mulți, cărora încă nu le lipsește talentul, și dacă literatură noastră nu se compunea până în anii din urmă decât din niște balade tradiționale, inspirații necultivate ale suferinței și ale naturii sălbatice, nu este, zic, de mirare dacă literatura noastră nu a dat încă nici un cap de operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decât în literaturile formate și în limbile statornice, după cum o știu mai cu deosebire toți acei care scriu și, prin urmare, cunosc influența ce are limba asupra stilului.
Așa judecă Alexandrescu situația poeziei române. Să nu ne mirăm auzindu-l zicând că Béranger este puternicul liric al timpilor moderni; să ne amintim mai bine că Goethe avea despre acum uitatul chansonnier aproape părerea lui Alexandrescu, și să facem partea cuvenită schimbărilor ciudate ale gustului literar.
Ceea ce e cu deosebire prețios în judecățile lui Alexandrescu e insistența împotriva ideilor și a practicii diletante. El simțise exact păcatele amatorlâcului literar. Și putem crede că nu e simplă și banală formulă de modestie, când Alexandrescu, tot în prefața din care am citat, atribuie succesul versurilor sale persecuțiilor politice care făceau persoana lui foarte interesantă și simpatică publicului pentru care scriau pe atunci tinerii români.
Foarte de însemnat e și tonul în care vorbește Alexandrescu de poezia populară de inspirațiile necultivate ale naturii sălbatice, cum zicea dânsul. Era de așteptat ca un scriitor care prețuia atât de mult strictețea strașnică în execuția artistică, să fie nemulțumit de incorectitudinea atât de frecventă în versurile populare. Alexandrescu judecă poezia populară ca un elev pătruns de învățăturile lui Boileau. Ciudățenia sau necorectitudinea facturii literare îl face pe Alexandrescu să nu vorbească decât ironic de vechii poeți ca Pralea, traducătorul Psaltirii în versuri, sau Paris Momuleanu.
Critica lui Alexandrescu se rezumă și se precizează astfel în următoarele versuri din epistola către Voltaire:

Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,

Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești.

Unul iscoditor trist, de termeni încornorați,

Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți,

Se plânge că nu-nțeleg acei care îl ascult,

În vreme ce însuși el nu se-nțelege mai mult.

Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,

Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,

Și lumii să arătăm că nu am degenerat;

Altul, ce scrie pe șleau ca preotul de la sat,

Zice că e deslușit, se crede simplu, iar eu

Mă trag doparte, privesc și scriu cum dă Dumnezeu.

Cu toate acestea luăm titluri de mari autori,

Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,

Ne credem pe cât putem ai lui Apollon nepoți,

Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.

În Alexandrescu aflăm un scriitor român, om matur pe la anii 40, pe care lupta pentru naționalitate nu-l împiedica de a fi lucid literaricește.
Spiritul său era prin excelență didactic. Când Alexandrescu spune: sunt din numărul celor care cred că poezia, pe lângă neapărata condiție de a plăcea, condiție a existenței sale, este datoare să exprime trebuințele societății și să deștepte sentimente frumoase și nobile, care înalță sufletul prin idei morale și divine, el nu repeta simplu o formulă a doctrinei clasiciste, ci își mărturisea însuși temperamentul său literar. Până și în erotica lui, altminteri neglijabilă, el strecoară bucuros idei generale. În faimosul vers: Să stăpânim durerea care pe om supune Alexandrescu a dat, fără să vrea, formula firii sale întregi. A
fost un stăpânit și, probabil, stăpânirea îi era lucru firesc; tot scrisul său e stăpânit, vorba lui e întotdeauna clar construită; lirismul aproape nul; iar singurul sentiment de care nu se sfiește a se lăsa stăpânit e îndeosebi acela al umorului. Atitudinea lui e indulgent ironică, și-i e firesc a vedea în uriciunile omenești partea poznașă.
Ca material ideologic, contribuția lui Gr. Alexandrescu mai aduce și un pesimism, acordat, în tonul decepției; la dânsul evocarea trecutului este accentuată melancolic. Așteptarea unui viitor mai bun e la Alexandrescu mai slab pronunțată decât la contemporani, cu atât mai mult decât la predecesorii săi.
Aceasta schimbă și nuanța naționalismului său, care nu mai e elementar și candid, cum era la mai toți literații deșteptării românești. Iar în celebra satiră adresată Spiritului său, Alexandrescu ia hotărât poziția intelectualului modern, în dezbinare, sau chiar în revoltă, față de banalii care formează publicul. La Alexandrescu auzim chiar pe cucoana mare șoptind vecinei, la masa de whist: A! ce nenorocire ma chére, ce idiot! Iar spiritul poetului, calificat de idiot pentru ignoranța lui cartoforicească, îi răspunde consolator:

Dar cărțile cu mine nu pot să se împace,

Mai lesne pot a spune hoțiile urmate

La zece tribunale sub nume de dreptate,

Mai lesne pot să număr pe degetele mele

Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele Alexandrescu își face, cum vedeți, bucuros ocazie de a lovi și mediocritatea literară a timpului său.

Siliți suntem a nota că el însuși, cu toate că, în teorie, pleda cu cea mai sinceră convingere pentru o tehnică literară severă, în practică dă drumul multor versuri necorecte. La dânsul, ca la toți înaintașii, contemporanii și mulți din urmașii săi în poezie, până târziu, se întâlnește mai mult decât trebuie incorectitudinea ritmică, cu obișnuitele eliziuni, contracțiuni și sinereze arbitrare.
Și la dânsul, arhitectura bucăților e adesea defectuoasă; și el nu știe sau neglijează a grada impresiile, și lui îi scapă franțuzismul urât. Insuficiența lui lirică face că imaginea e obișnuit palidă, dacă este; iar spiritul său didactic îl duce adeseori prea departe, spre platul prozaism, și reușește în tonul solemn și elocvența netedă. Nici ca muzicalitate, nici ca imagini, în scrisul său nu găsim versuri de pomenit, pentru că ar depăși ceea ce, în sensul de care vorbim, realizase Eliade sau, mai rar, chiar și Gh. Asachi.
De fabulele lui Alexandrescu nu e locul să pomenim aici. Pentru dezvoltarea de față, avem însă nevoie a cita aici, din fabula Dervișul și fata, versurile următoare:

Se povestește cum că odată,

Un derviș pustnic, om cuvios,

S-amorezase, văzând o fată

Cu trup subțire, cu chip frumos.

Dintr-una-ntr-alta vorba aduse

Și în stil neted patima-și spuse

Zicând: «Ascultă, eu te iubesc,

Și pentru tine mult pătimesc.

Stilul acesta, adevărat,

Nu mi se pare prea minunat;

Dar pentr-un pustnic trăit departe

De ale lumii valuri deșarte,

Putem să zicem că nu e prost.

Astfel ironizează Alexandrescu stilul obișnuit al poeziei de dragoste de pe atunci. Numaidecât trebuie să citâm din poeziile lui de dragoste, pentru a verifica gradul de emancipare al acestui critic de erotica vulgară:

Adio! n-am cuvinte

Să-ți arăt tot ce simte

În astfel de minuturi mâhnit sufletul meu.

E o durere mare,

Și suferinți, pe care

A le simți pot numai, a le descri mi-e greu.

Cum vedem, nici Alexandrescu nu scapă de oarecare platitudine și are și norocul deplorabil de a uza de comodul paradox al celui mai inferior diletantism cu n-am cuvinte și a le descri mi-e greu. N-am cuvinte este, în vorbirea literară, o intolerabilă infirmitate.
Alexandrescu mai poate zice și așa:

Dar însă suvenirul ființelor iubite

Va fi al meu suflet etern înfățișat.

Pentru dar însă Alexandrescu are o curioasă predilecție.

Sau, astfel, sau tot atât de plat prozaic:

Negreșit că Elisa de sine încântatâ,

Văzându-și în fântână atâtea frumuseți...

sau:

O văz ziua și noaptea, seara și dimineața;

Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;

Voi să-l trag, fierul iese, dar însă cu viața,

Și cu sufletul meu.

Dar însă și fierul greu (de ce greu? decât pentru rimă, epitet ales la întâmplare și nepotrivit) și fierul care iese cu sufletul și cu viața sunt evident efectele unei neglijențe ce deloc nu se potrivește cerințelor superioare ale criticului Alexandrescu.

Și vânătorul ce imitează

Pe frunzuliță un glas străin

De vicleșugu-i se îngâmfează,

De bucurie el este plin sunt versuri pe aproape de muzicalitatea celor de plăcintă de altminteri ca și următoarele două:

Când pierzi o ființă obiect de iubire,

O lungă viață e nenorocire.

Și parcă ne cuprinde un dor pervers după versurile dervișului:

Ascultă, eu te iubesc

Și pentru tine mult pătimesc versuri ce ne duc înapoi până la Neculai Văcărescu și care, de altfel, se află aproape textual în Păstorul întristat al lui Cârlova, ni se face dor de asemenea naive platitudini vechi, când ne cad înainte platitudini pretențioase ca:

Omul este o taină care-o știe mormântul,

Femeia e un înger, viața-i un suspin.

Și odată cu acest dor, un dor din necaz, ne cufundăm într-o perplexitate melancolică, aducându-ne aminte că Eminescu Eminescu, conducătorul frumoasei limbi vechi românești, așează, cu un procedeu regretabil sumar, tot scrisul din vremea lui Alecsandri și Bolintineanu în Veacul de aur al scripturilor române, pe când e doar de prima evidență că, pentru Eminescu, ca și pentru acei dintre noi câți iubesc trecutul fără rezervă, Veacul de aur al scripturilor române îl umplu atât de frumos Dosoftei, Costin și Neculce.
Îl mustra odată Eliade pe Alexandrescu că nu urmează regulat cursurile. Alexandrescu îi răspunse că lui îi trebuie filozofie, și așa ceva nu se află la Sf. Sava. În adevăr, alături de exigența scrupuloasei corectitudini artistice, Alexandrescu a iubit și filozofia, ca să zicem așa. Silințele sale în această direcție însă, nu trec dincolo de vagi tristeți asupra scurtimii vieții pământești, asupra răutății nepedepsite a oamenior, și de acea religiozitate lamartiniană nebuloasă și inconsistentă cu suprafața sonoră și cu un foarte anemic fond de imaginație și de pasiune. Gândirea lui Alexandrescu rămâne mediocră. Ca toată grupa începătorilor noștri, el era prea puțin cugetător, prea puțin cărturar. Rămân însă cel puțin aceste două cerințe ca noutăți prețioase: scrupulozitatea artistică și nevoia de a îmbogăți cu fond serios poezia ce se năștea, prin silințele lui și ale altora. Și în privința lui Alexandrescu dar, rămâne să ne mulțumim, în definitiv, cu o contribuție valoroasă la formarea limbii literare, să ne mulțumim cu un scris liber de străinismul tradițional, ca și de comicăriile pernicioase ale latiniștilor.
* * * În poezia Mângâierea, dedicată Unei tinere femei, Alexandrescu scrie astfel: Sub degetele tale, în sunete argintoase

Clavirul când răsună, când dulce preludezi,

Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase,

A patimelor stinse cenușe înviezi.

Trebuie să presupunem că, prin acorduri fioroase, Alexandrescu vrea să spuie: acorduri care-l înfioară fiindcă dacă pianista preludează dulce, cum zice versul, e de neînțeles ca sufletul poetului să răspundă cu acorduri fioroase. E o mare violență de vocabular, care trebuie semnalată: și la acest iubitor al corectitudinii, sentimentul vorbei materne e nesigur, și el cade pradă arbitrarului. Dar citatul l-am făcut de dragul clavirului.
Istoria clavirului în literatura noastră ar putea da un paragraf savuros. Clavirul a fost un element de modernism în poezia noastră de dragoste; Catincile, Marghioalele, Ruxandrele și celelalte amante, acum cu totul dezafectate, nu fuseseră pianiste.
Ca și amanții lor, poeți, ele își comunicau sentimentele pronunțate, de preferință prin lăutari. Nu aveau, probabil, încă, sufletul prea artistic. Era în veacul de aur al eroticii fără complicații.
Să trecem însă la Bolintineanu. Bucata e intitulată Evelina și este a doua cu acest titlu , iar versurile cu clavirul sunt acestea:

Ea zice și, pe față trecând bucle de fir,

Se scoală și s-așează să cânte la clavir...

Sub degete de purpur octavele d-ivor

Intonă un aer dulce, suav, desfătător.

E sufletul ei tânăr, plin de melancolie,

Ce cură în torente de-amor și armonie...

Împreună cu clavirul, numele Evelina e un mare simptom de modernizare. În colecția poeziilor din tinerețe (nepublicate încă), cum explică titlul, pe care Bolintineanu le tipărește în 1869, deci în plină maturitate, sunt multe bucăți intitulate cu nume de femei.
Avem, de exemplu: Lilia, Dilica, Aleiza, Dora, Tecla, Elia, Milia, Tilia, Zilia, Virginia, Amelia, Dilia, Binica, Flora, Lucia, Tedica, Helisa, Lusica, Ada, Adica în sfârșit Evelina, pianista citată mai sus. Evelina revine de trei ori în titlu:

Sunt gelos, o, Evelino,

Idol dulce și rebel.

Și totuși, numele acestea și clavirul semnalează o revoluție în poezia română de dragoste. Toate numele acestea, ca și instrumentul de muzică, sunt rechizite occidentale. S-a isprăvit erotica orientală, în șalvari de mătase și papuci călcați.
Totuși, ciudat amănunt, și probabil o simplă scăpare din vedere a poetului. În prefața acestei colecții, Bolintineanu spune așa: Aceste poezii, scrise în frageda tinerețe, nu au nici un raport cu viața autorului. Ele sunt o vibrațiune hymnurilor greci și latini, care fac și astăzi literatura și poezia tuturor națiunilor Europei.
Faptul imaginațiunii, școala elegantă amoroasă în care au strălucit Sapho și Horace (așa scrie Bolintineanu, ŕ la française, Horace, Catulle, Properce și alții...).
Românii, dominați de limba, de datinile grece, în mijlocul suferințelor și aspirațiunilor către un viitor român, cugetau și visau ca poeții antici amoroși și grațioși, în acea poezie delicată și suavă prin care Anacreon venea să ia locul lui Homer sub altă fază. Astfel era școala unde Văcăreștii, Conachii împleteau pe rozele Greciei crinii Carpaților, când veniră și alți poeți, spre a da mai multă vigoare nervelor acestei poezii. Sub impresiunea școlii antice, scrisesem cele mai multe din aceste poezii, pe care nu le-am publicat niciodată. Această carte este o cestiune de curiozitate. Această școală nu mai este de timp. Cată a se cânta eroii, faptele lor strălucitoare, durerile și aspirațiunile națiunii.
Bolintineanu păcătuiește aci prin modestie, sau marea lui spontaneitate îi ascundea lui însuși meritele lui ca răsturnător al eroticii Văcăreștilor și a lui Conachi. El a dat haină occidentală poeziei române de dragoste. Și nici nu e exact că această poezie, anacreontică cum o judecă el, ar fi rămas, pentru dânsul, o curiozitate. Fiindcă, deși aproape nici una din bucățile acelei colecții a poeziilor din tinerețe n-a trecut întocmai în culegerea Poeziilor ordinată de chiar autorul și tipărită sub privegherea minuțioasă a lui Gh. Sion, stilul a rămas același. A rămas același, și în bucățile eroice, în poezia de genul nou, care va să zică.
Prefața din care am citat este un monument al superbei neglijențe, care a caracterizat toată cariera literară a lui Bolin tineanu. Iată un om care deloc nu se gândea la greutățile artei literare, cum făcea Alexandrescu. Bolintineanu este un fel de reproducere în negativ a acestuia și s-ar zice uneori: o caricatură a lui.
Bolintineanu a fost un scriitor de pură bunăvoință. Un prea zelos umplutor de cadre, și ca atare istoria literară nu-l poate trece cu vederea. A scris de toate, cu o fertilitate inocentă, nepăsătoare. În vremile acele, poligrafia masivă opera ca putere solicitatoare a atenției publicului, și ca stimul pentru începători.
Stimul adesea de o valoare cam dubioasă, dar în sfârșit: un stimul.
În colecția pomenită, poezia Mihai la Călugăreni ne aduce versurile acestea:

Cerul, cât vederea poate să zărească,

Nu-nvelește încă tabăra turcească.

Dar Mihai în cortu-i nu se odihnește,

Cheamă căpitanii și astfel le vorbește:

Turcii ne întrece prin numărul lor,

Batori refuză al său ajutor.

Ce credeți a face? - ne vom bate oare?

Toți exprim mirarea de-a se apăra...

Dar Mihai răspunde:

Domnul ce nu are suflet a muri,

Pentru tron și țară nu merită a fi!

A fugi de luptă, nu e demn de noi,

Sunt român, românul moare ca eroi.

Acesta-i Bolintineanu, din tinerețe până la bătrânețe. O egală și senină insensibilitate pentru raportul între ritm și ideație, pentru vocabular, ca și pentru imagine. Peste tot: aceeași candidă și monotonă neglijență literară.
Prea puține reușite, convenabile la limită, la întâmplare, apar în această masă literară ieșită din o ușoară și neobosită bunăvoință.
Astăzi, Bolintineanu apare ca autor vesel fără voie. În acest sens, sunt mai ales de recomandat romanele, cu deosebire acel intitulat Manoil, în întreagă această producție aproape parodistică.