Se afișează postările cu eticheta Publicistică I.L.CARAGIALE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Publicistică I.L.CARAGIALE. Afișați toate postările
Ion Luca Caragiale - Ironie (despre Mihail Eminescu)
Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.
De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prieteni, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, care se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul dezgust.
Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.
Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?
Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţii care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească mijloace de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.
S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice ş.c.l. nu voi căpăta nici o dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.
S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi... profit şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii, doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc?
Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinară, interiorul mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi ridicol plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.
Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aici trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape nimeni. Câţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.
Iată ce scria el către un amic, scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin neliniştită:
„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”. Trist document !
După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare
Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;
Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră”.
- n-a apucat încă să putrezească bine şi ce de asociaţii şi comite care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!
- Dar nu e meritata popularitatea aceasta?, se va zice.
- Ba da.
- Dar nu era în adevăr un om de geniu?
- Nu mai încape vorbă.
- Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni?
- Negreșit... Însă...
Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreciau câţiva prieteni de aproape şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta zgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?
Ion Luca Caragiale - În Nirvana (despre Eminescu)
Sunt peste douăzeci de ani de atunci.
Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuibările lor.
Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. Şi-mi povesti cum găsise într-un (h)otel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte şi la grajd culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti.
Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie că neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.
Tânărul sosi.
Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
„Mă recomand, Mihail Eminescu”. Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.
„Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris”.
„Da, am scris”.
„Atunci şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.”
Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat. D-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta.
A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţă la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan-cel-Mare, şi mi-a cântat „Doina”. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de-o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dansul. Părintele său, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de-acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urma l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de tristă împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:
„Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!”
Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tatăl lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care îl iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate; când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două - trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul” lui nemuritor şi rece.
Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit ! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii, vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda de care suferise aceasta iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, dela ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana - aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.
Ion Luca Caragiale despre Mihail Eminescu
“L-am cunoscut, am trăit lângă el,
foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe
plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind
din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care
se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl
aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau
niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu
desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai
ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”
“Avea un temperament de o excesivă
neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am
fost de multe ori confidentul lui.”
“Cu desăvârșire lipsit de manierele
comune, succesul îi scăpa foarte adese… Atunci era o zbuciumare
teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se
întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să
sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia
lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca
«Luceafărul lui – nemuritor și rece».”
“Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și
fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu,
numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca». N-a
voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat
să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.”
Seara, se afla … unde? la bal mascat la
teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire;
luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de
lux, cilindru, botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât
putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulțimea de gură
cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o
patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino – lucru ce, prin
trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mândrie. Norocul în ziua
aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar
i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru
altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «și-a plătit un
souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu
atât mai mult cu cât era foarte ușurat de greutatea banilor prinși cu
destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvârlise
seara, ca să-i dorească dimineața.”
“Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o
superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta
putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă
și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a
turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o
cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
“Era o frumusețe! O figură clasică
încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște
ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este
înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt
tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe
chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
“Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea
de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor,
iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și
manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent,
și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să
se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai
puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă
nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”
“Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas
până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și
ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna
de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile
vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și
iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
I. L. Caragiale - Păreri libere
Când excelentul meu amic, d-l Cazzavillan, a binevoit să-mi ceară concursul literar pentru Universul, am știut bine că nu este ușor a corespunde la așa onoare. A scrie, cu câtuși de puțină pretențiune literară, într-un jurnal așa de răspândit în toate clasele societății, e o întreprindere destul de serioasă pentru cine are conștiință de câtă răspundere își ia un om când se prezintă, altfel decât numai ca amator, atâtor mii și mii de cititori.
E foarte greu, așa gândesc eu, să scrii românește; nu doar pentru limba românească, fiindcă și în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească, în fața căreia nu orice adevăr trebuie spus, fie spus cât de frumos — ba, încă mai ales atunci...
Nu e vorba — în lumea toată, totdeauna, nu s-au putut și nu se vor putea spune toate adevărurile; dar nu cred să fie pe lume multe locuri unde să se poată spune mai puține decât la noi.
— De ce oare ? — Foarte simplu: fiindcă la noi din cale-afară multe adevăruri sunt supărătoare, stricătoare, primejdioase. — Lumii 'ntregi ? — Nu lumii 'ntregi, ci unei părți din lume, care e mai puternică decât lumea toată. — O parte mai puternică decât toată lumea ? Cum se poate ? — Se poate foarte lesne... — ? — Fiindcă toată lumea este mai slabă decât acea parte.
Și acesta e temeiul oricărei tiranii. Învârtește-ți dar condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, și, după ce l-ai scris, gândește-te de o sută de ori dacă nu trebuie șters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.
Oricând îți va clipi prin minte ceva care ți-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ți poate aprinde foc în cap.
Șterge cuminte șirurile ce simți bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câțiva mai puternici decât aceasta, și înlocuiește-le cu cea mai sălcie platitudine, și ferește-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalități.
Bune povețe...
Dar asta este pentru unii foarte ușor, și pentru alții foarte greu.
Oricât de cuminte să fii, ți se-ntâmplă de greșești...
Ei ! Atunci nu e drept să pățească nimeni altul urmările greșelii tale decât tu însuți.
Pentru aceea, dacă din greșeală aș putea supăra vreodată pe cineva prin aceste modeste cronici din Universul, îl rog mai dinainte omenește, o dată pentru totdeauna, să nu caute a arunca vina câtuși de puțin asupra altcuiva decât asupra mea.
Un articol iscălit este o faptă absolut mărturisită.
Directorul unui mare ziar ca Universul nu e dator să răspundă de părerile personale ale colaboratorilor săi, pe care el nu le împărtășește
Iată exemplul gata:
Eu sunt de părere că directorul ziarului nu e răspunzător de părerile colaboratorilor, întrucât ele nu ofensează demnitatea acelui ziar.
Directorul nostru poate că nu împărtășește această părere.
Aceasta însă nu însemnează că, dacă eu aș face greșeala să emit aci o părere contrară părerilor sale, directorul ar împărtăși părerea mea.
Ziarele cele mari din străinătate, acelea care nu sunt glasuri de exclusivă clopotniță; ziarele care, ca Universul, sunt organe ale intereselor publicului întreg, nu ale intereselor unei clase sau caste, găzduiesc bucuros orice idee și orice părere, indiferent dacă directorul lor, șeful sau patronul afacerii le împărtășește sau nu.
Căci dacă din punctul de vedere al unor interese particulare de clasă, de castă sau de consorțiu, sunt primejdioase o sumă de adevăruri, orice adevăr este legitim din punctul de vedere al intereselor publicului întreg.
Cine ar fi fost de părere să se spună îndată adevărul despre apariția holerei din urmă la Hamburg ar fi supărat desigur toată negustorimea uriașului port de mare, dar n-ar fi servit rău interesele — aci putem zice vitale — ale publicului german.
Și câte adevăruri ar trebui spuse la noi ! Și câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os !
Și, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie...
Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru; ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.
Trecem pe lângă absurditate și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe.
De câte ori și la câți dintre noi nu ne pare societatea noastră, când o privim în complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru !
Piesa nu se mai știe deloc: o cârcăleală ca vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să râzi; comedie, să plângi.
Actorii, chiar aceia la care s-ar întrezări din când în când oarecare bune dispozițiuni și ceea ce se numește le physique de l'emploi [Potrivirea fizică cu rolul jucat (fr.)], n-au nici o vervă.
De ce ?
Fiindcă rolurile au fost distribuite de-a-ndoaselea și piesa se joacă fără nici o probă serioasă.
Junele prim joacă pe tatăl nobil, intrigantul pe amorez, tânăra ingenuă pe eroina fatală, eroul pe bufon, cocoșata pe silfida și copilița pe vrăjitoarea, tipul serios pe farsorul și farsorul pe tipul serios.
Dar cum poate merge un așa teatru ?
Cu decor ! Cu mult decor ! Cu strălucit decor și cu toba mare !
Orbești ochii, asurzești urechile, ca să nu mai încapă pretenții de înțeles...
Într-un așa splendid teatru de lux nu e permisă nici cea mai slabă reflexiune de dezaprobare, nici câtuși de palidă glumă asupra vreunui grav și demn histrion: claca, bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăznețului tulburător.
Ba, ceva mai mult... Vrei să stai în pace și măcar să te bucuri cuminte de ridicolul splendidei exhibițiuni ? — trebuie să aplauzi cu entuziasm...
Să aplaudăm dar !
Universul, 9 iunie 1900
I.L.Caragiale - Grămătici şi măscărici
Slujba grămăticilor era să ție socotelile curții boierești, să scrie zapisele, corespondența și jelbile boierului către divan și la domnie. Un bun grămătic era mâna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești.
Afară de grămătic, însă, orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaș intelectual, tot atât de neapărat unei curți boierești cu întinse relații sociale. Pe atunci, când nu se pomenea de viață publică și când elita socială și high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capșa și de Bar, avea sindrofie și chefuri acasă, numa-n ișlicel și-n meși; în loc de Hugo, avea un taraf de lăutari și un măscărici.
Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri și chiar pe stăpânu-său și să spună pe grecește cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franțuzește la Hugo.
Dar în afară de această îndatorire artistică, măscăricii, recrutați mai totdeauna dintre robi, pe lângă că mai făceau boierului și servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau și o sarcină politico-socială.
Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine știe ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curții să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării și să-i înjure năstrușnic.
Boierul ședea cu ciubucul în pridvor și striga: “Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!”
S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur și de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie și de cerneală violentă.
Boierii de atunci erau naivi; cei de astăzi sunt adânci; aceia erau grosolani, din topor; aceștia sunt cilibii și subțiri.
S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu și cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culți și independenți, proletari intelectuali, cu carte și condei si mai ales cu principii.
Aceștia nu mai scriu jelbi la divan și la domnie; dumnealor fac articole politice în privința prerogativelor coroanii și asupra tacticei de opoziție în urma evenimentelor de la 3 octombre— dată fatală pentru bazele regimului parlamentar.
Se-nțelege că, precum jalba scrisa de grămătic o iscălea odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credință, lumea schimbându-și numai forma, tob așa și astăzi: profesiunile de credintă le scrie “cu îndelungă fidelitate” proletarul intelectual, iar boierul le subscrie “cu robustă convingere”.
Și pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deși nu mai au boierii noștri pe vechii și inculții măscărici, care să polemizeze din poarta curții, avem, slavă Domnului, o presă a elitei sociale destul de spirituală și de convenabilă:
“Combateți-i, băieți! combateți-i «sarcastic» de tot!”
Ion Luca Caragiale - Prostia în viața noastră publică
Într-unul din numerele noastre trecute vorbeam despre starea bolnăvicioasă a publicisticii românești și îndeosebi a celei politice. Ne întrebam atunci: care să fie cauza acestei stări ? O fi disproporția dintre mijloacele intelectuale și năzuința de a înfățișa ceva în viața publică ? O fi năzdrăvănia copilărească a unei societăți tinere chemată la o viață prea matură pentru puterile încă necoapte ale multora ?
În privința acestor întrebări, care merită, după părerea noastră, toată atenția oamenilor de știință, găsim oarecare lămuriri într-un interesant articol al d-lui Paulhan publicat în La Revue politique et littéraire din Paris sub titlul: Despre prostia la om. D-l Paulhan își cercetează obiectul din două puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual, adică în idei, și prostia din punctul de vedere temperamental, adică în fapte. Deocamdată vom căuta să găsim din punctul de vedere întâi lămuririle ce ne trebuiesc.
Mai întâi, prostia este, după acest autor, „mai mult un chip de a înțelege rău decât a nu înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției. Pretenția ne lovește prin contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.”.
Iată unul dintre viciile care se manifestă mai des în viața noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice culoare politică. Ce ni se anunță ? După titlul ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne așteptăm să vedem aci niște deosebite vederi asupra atâtor însemnate chestiuni dezbătute și cercetate cât mai adânc posibil. Ce ni se dă ? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă și imposibilă și o vădită ignorare a tuturor chestiunilor propuse în dezbatere.
O foaie politică, având pretenția să critice starea financiară și economică a țării, scrie de exemplu pe nerăsuflate:
„Dacă sub raportul politicei generale, spiritul de intrigă și corupțiune, atitudinea duplice și plină de finețe ordinară a contribuit a înregistra pentru colectivitate, atât în întru cât și în afară, atâtea succese aparente, fie chiar cu prețul unor dureroase și penibile sacrificii impuse țării, din nenorocire însă în chestiunile economice și financiare, aptitudinile și inteligența acestei colectivități nu corespund deloc nevoilor situațiunei, și se afirmă cu totul neputincioasă de-a învinge dificultățile, de-a aplana conflictele pe care de mai multe ori ea însăși le provoacă prin imprudențele, versatilitatea și incapacitatea sa notorie.”
Ni se anunță o cercetare asupra finanțelor și economiei și ni se dă extravaganțe de acestea. Care este numele acestei nepotriviri ? Ne-o spune d-l Paulhan în articolul său.
Să lăsăm însă strâmtele exemple individuale cu care n-am putea sfârși niciodată, și să luăm un exemplu mai larg.
Un număr oarecare de oameni, foarte onorabili de altminteri, se constituie în grup politic; dânșii sunt colegi de barou și își aleg pe decanul lor de conductor politic ! Fiecine înțelege că voim să vorbim de grupul onorabilului d-l Vernescu. Acest grup are pretențiunea nici mai mult, nici mai puțin decât să ia frânele guvernului în mână. Presupunând că d-l Vernescu ar fi chemat odată să formeze un cabinet și apoi un aparat administrativ, grupul domniei sale desigur nu i-ar fi de ajuns, și atunci s-ar întâmpla acea nepotrivire „între ceea ce ni se anunță, și ceea ce ni se dă”, despre care vorbește d-l Paulhan, adică un grup, care ar avea pretenția, dar nu mijloacele pentru a guverna.
Însă în politică, se va zice, nu atât numărul cât greutatea se socotește. Atât mai rău pentru grupul de care e vorba. Căci pentru cine cunoaște lumea de la noi e știut că, din punctul de vedere al capacităților politice, grupul d-lui Vernescu ar arăta tot atât de mare nepotrivire între pretenție și mijloace.
Pretenția neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societății noastre, în știință, în artă și mai ales în politică. Ce ar conchide d-l Paulhan când ar citi studiile financiare ale României ? Când ar vedea că în privința instrucției Națiunea voiește numaidecât să ne potrivim cu Saxonia și cu Würtembergul ? Când ar auzi că un bărbat politic nu are altă dorință decât ca România să ajungă a fi cel mai mare imperiu din lume ?
Aci stă una din rădăcinile bolii intelectuale de la noi, care se manifestă prin publicațiuni extravagante, prin don-chișonade și caricaturi politice: pretenția lipsită de mijloace.
O mișcare de reacțiune în contra acestei boli se va face desigur; această mișcare a și început. Bunul-simț politic a început deja să respingă liberalismul mistic; el surâde la frazele umflate și extravagante.
Pe zi ce trece cultura se lățește, și dacă astăzi nu avem încă acea mișcare multiplă și ordonată a vieții publice, pe care o au țările ajunse la gradul cel mai înalt de civilizație, avem însă un bun simț național caracteristic, mult mai durabil decât boala trecătoare a blagomaniilor și pretențiilor ridicule.
A fost un timp când tiradele de liberalism mistic, de don-chișonade politice, de articole isterice găseau admiratori; mai târziu succesele acelora au scăzut, și astăzi putem zice că e aproape imposibil.
Nu e vorbă, obiectul de care se ocupă, în articolul său, d-l Paulhan, adică prostia, nu are să dispară niciodată din lume, după faimoasa vorbă a poetului: proștii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului, să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică.
Voința națională, II, nr. 322, 20 august 1885
În privința acestor întrebări, care merită, după părerea noastră, toată atenția oamenilor de știință, găsim oarecare lămuriri într-un interesant articol al d-lui Paulhan publicat în La Revue politique et littéraire din Paris sub titlul: Despre prostia la om. D-l Paulhan își cercetează obiectul din două puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual, adică în idei, și prostia din punctul de vedere temperamental, adică în fapte. Deocamdată vom căuta să găsim din punctul de vedere întâi lămuririle ce ne trebuiesc.
Mai întâi, prostia este, după acest autor, „mai mult un chip de a înțelege rău decât a nu înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției. Pretenția ne lovește prin contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.”.
Iată unul dintre viciile care se manifestă mai des în viața noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice culoare politică. Ce ni se anunță ? După titlul ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne așteptăm să vedem aci niște deosebite vederi asupra atâtor însemnate chestiuni dezbătute și cercetate cât mai adânc posibil. Ce ni se dă ? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă și imposibilă și o vădită ignorare a tuturor chestiunilor propuse în dezbatere.
O foaie politică, având pretenția să critice starea financiară și economică a țării, scrie de exemplu pe nerăsuflate:
„Dacă sub raportul politicei generale, spiritul de intrigă și corupțiune, atitudinea duplice și plină de finețe ordinară a contribuit a înregistra pentru colectivitate, atât în întru cât și în afară, atâtea succese aparente, fie chiar cu prețul unor dureroase și penibile sacrificii impuse țării, din nenorocire însă în chestiunile economice și financiare, aptitudinile și inteligența acestei colectivități nu corespund deloc nevoilor situațiunei, și se afirmă cu totul neputincioasă de-a învinge dificultățile, de-a aplana conflictele pe care de mai multe ori ea însăși le provoacă prin imprudențele, versatilitatea și incapacitatea sa notorie.”
Ni se anunță o cercetare asupra finanțelor și economiei și ni se dă extravaganțe de acestea. Care este numele acestei nepotriviri ? Ne-o spune d-l Paulhan în articolul său.
Să lăsăm însă strâmtele exemple individuale cu care n-am putea sfârși niciodată, și să luăm un exemplu mai larg.
Un număr oarecare de oameni, foarte onorabili de altminteri, se constituie în grup politic; dânșii sunt colegi de barou și își aleg pe decanul lor de conductor politic ! Fiecine înțelege că voim să vorbim de grupul onorabilului d-l Vernescu. Acest grup are pretențiunea nici mai mult, nici mai puțin decât să ia frânele guvernului în mână. Presupunând că d-l Vernescu ar fi chemat odată să formeze un cabinet și apoi un aparat administrativ, grupul domniei sale desigur nu i-ar fi de ajuns, și atunci s-ar întâmpla acea nepotrivire „între ceea ce ni se anunță, și ceea ce ni se dă”, despre care vorbește d-l Paulhan, adică un grup, care ar avea pretenția, dar nu mijloacele pentru a guverna.
Însă în politică, se va zice, nu atât numărul cât greutatea se socotește. Atât mai rău pentru grupul de care e vorba. Căci pentru cine cunoaște lumea de la noi e știut că, din punctul de vedere al capacităților politice, grupul d-lui Vernescu ar arăta tot atât de mare nepotrivire între pretenție și mijloace.
Pretenția neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societății noastre, în știință, în artă și mai ales în politică. Ce ar conchide d-l Paulhan când ar citi studiile financiare ale României ? Când ar vedea că în privința instrucției Națiunea voiește numaidecât să ne potrivim cu Saxonia și cu Würtembergul ? Când ar auzi că un bărbat politic nu are altă dorință decât ca România să ajungă a fi cel mai mare imperiu din lume ?
Aci stă una din rădăcinile bolii intelectuale de la noi, care se manifestă prin publicațiuni extravagante, prin don-chișonade și caricaturi politice: pretenția lipsită de mijloace.
O mișcare de reacțiune în contra acestei boli se va face desigur; această mișcare a și început. Bunul-simț politic a început deja să respingă liberalismul mistic; el surâde la frazele umflate și extravagante.
Pe zi ce trece cultura se lățește, și dacă astăzi nu avem încă acea mișcare multiplă și ordonată a vieții publice, pe care o au țările ajunse la gradul cel mai înalt de civilizație, avem însă un bun simț național caracteristic, mult mai durabil decât boala trecătoare a blagomaniilor și pretențiilor ridicule.
A fost un timp când tiradele de liberalism mistic, de don-chișonade politice, de articole isterice găseau admiratori; mai târziu succesele acelora au scăzut, și astăzi putem zice că e aproape imposibil.
Nu e vorbă, obiectul de care se ocupă, în articolul său, d-l Paulhan, adică prostia, nu are să dispară niciodată din lume, după faimoasa vorbă a poetului: proștii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului, să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică.
Voința națională, II, nr. 322, 20 august 1885
Ion Luca Caragiale - Ofensă gravă
Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România într-un mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, și, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamț, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimis către Berliner Signale o corespondență despre starea muzicală a României — corespondență în care tăgăduiește cu sfruntare priceperea și gustul publicului român în privința muzicii și denunță Conservatorul nostru din București, acest templu-metropolă al Euterpei, Taliei și Melpomenei naționale române, ca o instituțiune lipsită cu desăvârșire de seriozitate.
Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe care le voi reproduce din acea corespondență, până unde a putut merge cutezarea acelui neamț. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:
„Acest institut muzical de educație ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. În lumea străină nu s-a prea pomenit de artiști români care să fi învățat arta în patria lor...
Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea și pătrunderea începătorilor noștri de astăzi.”
Vorbind despre producțiile muzicale publice la noi, iată ce zice:
„Prin cafenele numai și pe la așa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, și mai totdeauna în ritmuri de dans...
Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artiști mari din străinătate, rătăciți prin România, concertează și muzicanți negri, cerșetori muzicali și alți proletari artistici, care oferă pe bani scumpi plăceri ieftine.”
Străinul apoi susține că artiștii adevărați mari, care desprețuiesc reclama, nu pot avea sorți de succes față cu publicul român; dar că, în schimb, a obținut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte și despoiate într-un chip nerușinat, care au dovedit, numaidecât după prima reprezentație, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconașii și cu mecenații artei române.
A !... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Și dacă ar fi fost câtuși de puțin adevărate câte le spune ! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:
„Subsemnații profesori de muzică de la Conservator și particulari, în urma unui articol injurios apărut în Berliner Signale no. 2 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral și Conservatorului Național din București, precum și la adresa culturală a întregii țări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societății presei», am luat următoarele rezoluțiuni:
Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa a făcut cunoștință cât a stat în București ?
Să intervină pe lângă presa română (de urgență) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.”
(Urmează semnăturile)
Onoare lor ! Onoare acelora care știu să ia o așa bravă atitudine în fața ofensei grave aduse patriei și dreptului lor ! Însă, deși foarte tulburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aș avea ceva de zis în privința moțiunii d-lor profesori; tulburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moțiunii.
Asupra punctului întâi:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
Zic eu: Redacțiunea sus-numitei reviste ori își va lua, ori nu-și va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieși redacțiunea sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualități posibile, din care ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relațiuni internaționale, mai presus de toate, se cere prevedere și prudență. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-și ia răspunderea. Atunci, ce putem face ? Să presupunem că-și ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut ?
Eu cred, și mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste și să rupem orice relațiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:
— Ei și ? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv. ?
Răspund:
— Dacă se respectă câtuși de puțin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, și mai ales în arte, stima oamenilor onești face mai mult decât își închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg — mai mult decât orice merit.
Trec la punctul al doilea:
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa (numitul doctor) a făcut cunoștință cât a stat în București ?
Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puțin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraș străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoștință cu fel de fel de persoane care n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamțul de a ne spune toate persoanele cu care a făcut cunoștință cât a stat la București. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Care sunt persoanele care dau tonul în muzică ?”. Dar și aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte ușor, mai ales că întrebarea e pusă de niște specialiști; străinul e în stare să ne răspundă zâmbind.
— Cum, d-voastră nu cunoașteți cine dă tonul în muzică ? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucății, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn — și asta într-un singur caz din douăzeci și patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceți d-voastră, latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebați, și cine dă măsura în muzică. Atunci v-aș răspunde: tot compozitorul, și tot la începutul bucății, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înțeles... La începutul fiecărei bucăți, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul și pe urmă măsura.
Care va să zică, și cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care și-a permis etc.
Să trecem dar la punctul al treilea al moțiunii:
D-l Cordoneanu să intervină pe lângă presa română de urgență, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.
Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenția cuiva pentru a releva insultele aduse națiunii de către străini ? Când, oare, presa română n-a fost la înălțimea ei, mai ales fiind vorba de artele naționale și îndeosebi de muzică ? Nu ! Fie siguri profesorii noștri că vom ști să ne facem datoria. Da ! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul și măsura. Vom dezvolta leitmotivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor și mereu crescendo, până ce vom atrage atențiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputația muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artiști europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, țigan român din Botoșani) și sfârșind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus” din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iași), și pe care i-a produs numai și numai școala noastră națională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradițiuni avem în țară. Vom face statistica tuturor pianelor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tuturor magazinelor de „Musicalia” imensa deosebire între consumul producțiilor clasice și al bucăților familiare ca, de ex. polci (Kreuz-oder Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanțe, canțonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdèrè etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă națională poate căpăta la noi, dacă reușește într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru ani, fiind plătită adeseori până la cinci, șase, chiar până la șapte sute de lei pe lună ! Vom dovedi, în fine, că aceeași primadonă, pe aceeași scenă, în fața aceluiași public, va cânta cu același succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoții, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust și pe Czipra din Zigeuner-Baron...
Cu acestea cred că-l vom înfunda pe d-l dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamțul de inferioritatea României în privința muzicii și instituțiilor de educație muzicală !
Epoca, III, nr. 479, 14 iunie 1897
Ion Luca Caragiale - Cronica
În politică s-au petrecut în timpul din urmă două lucruri de mare însemnătate: fuziunea celor două ramuri ale Partidului Conservator, conservatorii-bătrâni și junimiștii, și reintrarea disidenților drapeliști în Partidul Liberal. Fuziunea conservatoare, păstrând ca șef al partidului pe d-l G.Gr. Cantacuzino, a dat o remaniere ministerială, un cabinet compus din elemente conservatoare și junimiste sub președinția d-lui P.P. Carp, care a luat portofoliul finanțelor, cel mai important resort politic în timpul de față. Reintrarea drapeliștilor în rândurile Partidului Liberal, sub conducerea d-lui Dim. Sturdza, s-a consacrat prin declarațiuni solemne în întrunirile publice pe care Partidul Liberal reîntregit le-a ținut în Capitală și în provincie.
Se pare că pe cât opinia publică atât și Coroana a văzut bucuros aceste două aranjamente menite să limpezească terenul luptelor noastre politice, făcând posibilă o guvernare constituțională normală, cu atât mai necesară astăzi, cu cât criza financiară prin care trece statul român cere o mai grabnică soluțiune.
Criza aceasta, care un moment produsese în mai toate spiritele o adevărată panică, este rezultatul fatal al unei politici financiare greșite, pe care statul român a practicat-o de aproape treizeci de ani, politică ce se poate caracteriza în câteva cuvinte: risipă fără socoteală și abuz de credit, întemeiate pe o închipuită dezvoltare economică viitoare. Această dezvoltare economică nu s-a produs sau, în tot cazul, s-a produs în proporțiuni cu mult mai neînsemnate decât fusese întrevăzută: creditul s-a sleit aproape și astfel statul, legat de o sistemă budgetară de risipă, se găsește într-o strâmtorare aproape primejdioasă.
Ceea ce face, în aceste împrejurări, cinste deopotrivă tuturor bărbaților noștri politici, este că voci autorizate din ambele partide au recunoscut cum că vina pentru grava situație financiară a statului cade deopotrivă asupra fiecărui partid: fiecare a greșit la rândul său continuând politica cheltuielilor și împrumuturilor fără socoteală, amăgit de iluziunea unei prosperități, pe care cerul trebuia să-ngrijească a o trimite; fiecare a tras pe rând polițe, lăsând grija scadențelor pe seama providenței.
Astăzi, când providența ne-a dovedit că nu-și asumă astfel de griji mari, se-nțelege că statul se găsește un moment într-o stare destul de neplăcută. Se pare, totuși, după afirmări autorizate, că o panică n-ar fi tocmai justificată. Răspunsul Camerei la mesajul Tronului accentuează cu dinadinsul că, deși situațiunea financiară a statului este destul de grea, nu e loc pentru deznădejde, țara dispunând de incalculabile izvoare de avuție încă virgine. Deocamdată, o rațională potrivire a cheltuielilor cu veniturile reale ar da pas statului să se reculeagă și limpezit în socoteli să organizeze cuminte exploatarea acelor imense izvoare.
Și în această privință ambele partide sunt, în principiu măcar, de acord. Pentru a trece însă de greutățile momentului, guvernul conservator s-a gândit încă de mult a revinde parte de acțiuni de care statul dispune în capitalul Băncii Naționale. Această măsură întâmpină însă o vie opozițiune din partea liberalilor, care ar voi să obțină, în schimb, de la guvernul conservatorilor o prelungire a privilegiului Băncii, încă pe o însemnată periodă, termenul acestui privilegiu trebuind să expire peste câțiva ani. Considerând situația în care se află statul, se poate spera și aci la concesiuni reciproce și prin urmare la un aranjament rațional, mai ales că agitațiunea liberalilor în chestiunea Băncii nu ar avea prea mulți sorți de popularitate în masele adânci. În adevăr, spiritele mai așezate din Partidul Liberal înțeleg că speranțele de revenire la putere a liberalilor ar fi azi destul de premature și că revenirea acestora la putere n-ar aduce vreun folos țării și mai puțin încă Partidului Liberal. Acei dintre liberali care judecă astfel înțeleg cât e de bine ca o mare parte din opera de reparațiune a politicei noastre financiare să o săvârșească Partidul Conservator, și că toată agitațiunea cadrelor liberale nu trebuie să aibă alt scop decât ținerea acestor cadre, cum se zice în termeni de război, en train: o prea îndelungată odihnă obosește și demoralizează cea mai valoroasă oaste. Și apoi, într-o oaste nu toți bravii se luptă de dragul gloriei și de patima drapelului, mai luptă ei mulți și pentru ceea ce odinioară se chema „dobândă”; trebuie dar să li se țină totdeauna deșteaptă speranța că orice hărțuială poate degenera într-o bătălie decisivă.
***
Un moment a fost vorba ca vestita companie americană Standard Oil Company, care dispune de un capital mai mare decât întreaga noastră datorie publică, să facă un aranjament cu statul român pentru exploatarea păcurii. Tratativele dintre guvern și reprezentanții companiei americane n-au dat nici un rezultat. Fiindcă era vorba de o afacere extraordinar de importantă, s-a dezbătut, se-nțelege, și cu, și mai ales fără competență, deși bazele tratativelor fuseseră, cu drept cuvânt, apărate de guvern cuminte și cu discreție de orice tăvălire prin publicitate. Firește că nu e bine și n-ar fi fost serios să se permită amestecul oricăruia neautorizat în dezbateri de așa natură; ele trebuiesc conduse numai de părțile autorizate, lăsând organele de publicitate a se deda, pe din afară din cauză, tuturor cronicelor și studiilor fanteziste. Acest lucru l-a accentuat destul de clar primul-ministru în Cameră, răspunzând unei întrebări indiscrete că, atunci când din tratativele dintre guvern și companie va rezulta un aranjament pozitiv, numai atunci guvernul va veni să ceară Camerei un vot; până la cererea acelui vot, guvernul își rezervă libertatea de acțiune și n-are să dea nici un răspuns Camerei.
De ce s-au rupt și dacă e bine sau rău că s-au rupt tratativele cu compania miliardară, care venea cu punga-i deschisă la noi în așa momente, nu se poate ști pozitiv, căci nici o minte sănătoasă n-ar putea pune temei pe vreuna din bănuielile fanteziste, care au circulat și circulă încă în această privință. Totuși cine cunoaște bine situația financiară a statului nostru și este interesat a-i vedea un început de limpezire nu poate privi fără oarecare regret, fie cât de vag, ruptura tratativelor cu Standard Oil Company.
[...]
România ilustrată, I, nr. 1, 10 decembrie 1900
Se pare că pe cât opinia publică atât și Coroana a văzut bucuros aceste două aranjamente menite să limpezească terenul luptelor noastre politice, făcând posibilă o guvernare constituțională normală, cu atât mai necesară astăzi, cu cât criza financiară prin care trece statul român cere o mai grabnică soluțiune.
Criza aceasta, care un moment produsese în mai toate spiritele o adevărată panică, este rezultatul fatal al unei politici financiare greșite, pe care statul român a practicat-o de aproape treizeci de ani, politică ce se poate caracteriza în câteva cuvinte: risipă fără socoteală și abuz de credit, întemeiate pe o închipuită dezvoltare economică viitoare. Această dezvoltare economică nu s-a produs sau, în tot cazul, s-a produs în proporțiuni cu mult mai neînsemnate decât fusese întrevăzută: creditul s-a sleit aproape și astfel statul, legat de o sistemă budgetară de risipă, se găsește într-o strâmtorare aproape primejdioasă.
***
Ceea ce face, în aceste împrejurări, cinste deopotrivă tuturor bărbaților noștri politici, este că voci autorizate din ambele partide au recunoscut cum că vina pentru grava situație financiară a statului cade deopotrivă asupra fiecărui partid: fiecare a greșit la rândul său continuând politica cheltuielilor și împrumuturilor fără socoteală, amăgit de iluziunea unei prosperități, pe care cerul trebuia să-ngrijească a o trimite; fiecare a tras pe rând polițe, lăsând grija scadențelor pe seama providenței.
Astăzi, când providența ne-a dovedit că nu-și asumă astfel de griji mari, se-nțelege că statul se găsește un moment într-o stare destul de neplăcută. Se pare, totuși, după afirmări autorizate, că o panică n-ar fi tocmai justificată. Răspunsul Camerei la mesajul Tronului accentuează cu dinadinsul că, deși situațiunea financiară a statului este destul de grea, nu e loc pentru deznădejde, țara dispunând de incalculabile izvoare de avuție încă virgine. Deocamdată, o rațională potrivire a cheltuielilor cu veniturile reale ar da pas statului să se reculeagă și limpezit în socoteli să organizeze cuminte exploatarea acelor imense izvoare.
Și în această privință ambele partide sunt, în principiu măcar, de acord. Pentru a trece însă de greutățile momentului, guvernul conservator s-a gândit încă de mult a revinde parte de acțiuni de care statul dispune în capitalul Băncii Naționale. Această măsură întâmpină însă o vie opozițiune din partea liberalilor, care ar voi să obțină, în schimb, de la guvernul conservatorilor o prelungire a privilegiului Băncii, încă pe o însemnată periodă, termenul acestui privilegiu trebuind să expire peste câțiva ani. Considerând situația în care se află statul, se poate spera și aci la concesiuni reciproce și prin urmare la un aranjament rațional, mai ales că agitațiunea liberalilor în chestiunea Băncii nu ar avea prea mulți sorți de popularitate în masele adânci. În adevăr, spiritele mai așezate din Partidul Liberal înțeleg că speranțele de revenire la putere a liberalilor ar fi azi destul de premature și că revenirea acestora la putere n-ar aduce vreun folos țării și mai puțin încă Partidului Liberal. Acei dintre liberali care judecă astfel înțeleg cât e de bine ca o mare parte din opera de reparațiune a politicei noastre financiare să o săvârșească Partidul Conservator, și că toată agitațiunea cadrelor liberale nu trebuie să aibă alt scop decât ținerea acestor cadre, cum se zice în termeni de război, en train: o prea îndelungată odihnă obosește și demoralizează cea mai valoroasă oaste. Și apoi, într-o oaste nu toți bravii se luptă de dragul gloriei și de patima drapelului, mai luptă ei mulți și pentru ceea ce odinioară se chema „dobândă”; trebuie dar să li se țină totdeauna deșteaptă speranța că orice hărțuială poate degenera într-o bătălie decisivă.
***
Un moment a fost vorba ca vestita companie americană Standard Oil Company, care dispune de un capital mai mare decât întreaga noastră datorie publică, să facă un aranjament cu statul român pentru exploatarea păcurii. Tratativele dintre guvern și reprezentanții companiei americane n-au dat nici un rezultat. Fiindcă era vorba de o afacere extraordinar de importantă, s-a dezbătut, se-nțelege, și cu, și mai ales fără competență, deși bazele tratativelor fuseseră, cu drept cuvânt, apărate de guvern cuminte și cu discreție de orice tăvălire prin publicitate. Firește că nu e bine și n-ar fi fost serios să se permită amestecul oricăruia neautorizat în dezbateri de așa natură; ele trebuiesc conduse numai de părțile autorizate, lăsând organele de publicitate a se deda, pe din afară din cauză, tuturor cronicelor și studiilor fanteziste. Acest lucru l-a accentuat destul de clar primul-ministru în Cameră, răspunzând unei întrebări indiscrete că, atunci când din tratativele dintre guvern și companie va rezulta un aranjament pozitiv, numai atunci guvernul va veni să ceară Camerei un vot; până la cererea acelui vot, guvernul își rezervă libertatea de acțiune și n-are să dea nici un răspuns Camerei.
De ce s-au rupt și dacă e bine sau rău că s-au rupt tratativele cu compania miliardară, care venea cu punga-i deschisă la noi în așa momente, nu se poate ști pozitiv, căci nici o minte sănătoasă n-ar putea pune temei pe vreuna din bănuielile fanteziste, care au circulat și circulă încă în această privință. Totuși cine cunoaște bine situația financiară a statului nostru și este interesat a-i vedea un început de limpezire nu poate privi fără oarecare regret, fie cât de vag, ruptura tratativelor cu Standard Oil Company.
[...]
România ilustrată, I, nr. 1, 10 decembrie 1900
Ion Luca Caragiale - Obligativitatea opiniilor
Aseară m-am întors acasă târziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată și cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întâlnisem după amiază cu un prieten, care-mi propuse să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate și am respins politicos invitațiunea. Dar infamul mă știa că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi, un mușchi de căprioară împănat, un cotnar original, mai știu eu ce...
Era peste putință să rezist până la sfârșit, și am cedat numaidecât.
Am plătit scump slăbiciunea mea...
Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea și vânatul, brânza, fructele, cotnarul și cafeaua. Dar...
Dar eram mulți la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o vie discuțiune „de omni re scibili et de...” [Despre orice lucru ce poate fi știut și despre... (lat)]. Am auzit trei ceasuri atâtea și așa opiniuni despre artă, mai ales despre artă ! că, intrând în casă, am dat un picior strașnic câinelui meu, care mă întâmpina după obicei gudurându-se. Îmi pare rău, dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva.
Câinele s-a mâhnit, firește, însă i-a trecut curând și a venit iar să se gudure lângă mine, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că nu înțelege pentru ce l-am pedepsit.
Atunci, scrâșnind enervat din dinți, l-am apucat cu amândouă mâniile strâns de urechi, i-am atras capul între genunchii mei și, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:
Câine ! Știi tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor ? De atâtea mii de ani îmi ești prieten credincios... toate te-am putut învăța, toate ! Te-am învățat să joci domino și șah; dar încă nu te-am putut face să înțelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor ! Totuși, n-am desperat: am să mai încerc înc-o dată. Ascultă bine.
Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieții sale sociale. Acestui principiu sfânt datorăm în cea mai mare parte bunul trai particular și liniștea publică.
A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creațiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, și tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, și principiul acesta nu-i scutit de o bubuliță — mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât să treacă neluată în seamă.
Regele creațiunii, reușind să-și recapete sceptrul, și l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât a ajuns să creadă că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creațiunii, afară de rare excepții de bravură, trebuia să-și ascundă bine coroana sub căciulă și să-și înghită sceptrul, astăzi toți regii creațiunii se cred datori a-și purta fățiș coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieții private și publice și a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci orice clipă de abdicare ar fi un act de extremă lașitate, și unui rege nu-i e permis să fie nici o clipă laș.
De la optsprezece ani, el își ia coroana — are o opinie ! — și sceptrul — are dreptul să și-o exprime ! Respect opiniunilor libere ! Libertate completă expresiunii oricărei opiniuni ! Ba se întâmplă cazuri frecvente, în care părinții să moară când moștenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el ? Să renunțe la titlul de suveran ?... Peste poate ! E dator să continue, deși încă atât de fraged, dinastia.
Privește tu, câine, străvechi prieten și totdeauna credincios supus al regilor creațiunii, privește imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana și sceptrul său, dacă nu de aur și de pietre scumpe, măcar de lemn și ciobulețe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de carton și peticele de hârtie văpsită. Între ei, nici unul mai mare: toți egal de suverani !
Vezi ce splendid cortegiu și ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură și nici un glas, în care nu mai poți ști cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mișcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios !
În afară de acest imens concurs de suveranități, puțini sunt acei regi ai creațiunii care să-și amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei și că nu e deloc în primejdie a se arăta mai imbecil renunțând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostentație bufonă; că ar fi în orice caz mai puțin ridicolă, și prin urmare mai demnă, o lașă abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabil covârșitoare suveranități.
Să merg și eu la mascarada regilor creațiunii ? Nu, câine ! Mai bine stau acasă.
În pădurea atâtor sceptre suverane, tot n-are să se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunț față cu imensa concurență, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor tăi galbeni și inteligenți. Simt o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mă în ochi-ți, în adâncul cărora văd bine că dacă botul tău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creațiunii.
Nu, câine ! Eu mă închin principiului sacru al libertății opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite și obligativitatea lor.
Mergi de te culcă sub pat !...
I-am dat încă un picior și ne-am culcat, fiecare la locul său.
Epoca, III, nr. 353, 17 ianuarie 1897
Ion Luca Caragiale - Profesie de credință
Către cititori
În vremea caraghioasă și „de mare cumpănă”, prin care avem cinstea să trecem — când a ieșit iar la maidan chestia Orientului, și s-a tras a treizecea ediție a Hrismosului răposatului întru fericire ieromonah Agatanghel; când în București ies mereu la gazete și gazetuțe, cum răsar ciupercile pe gunoi după ploaie; când fiecare ciocoi ori ciocorofleac s-amestecă cu câte un petec de jurnal în cearta împărățiilor — de ce adică să nu iasă la lumină Claponul, buletin hazliu al întâmplărilor Orientului ?
Unde mai pui la urmă că Claponul (după cum se și vede din numele cu care l-a dăruit nașu-său Ștrul, hahamul din Belgrad) este un organ eminamente neutral, care nu ține nici cu rușii, nici cu turcii. Ce treabă avem noi cu împărățiile, și ele cu noi ? Împartă-și părul cu furca — noi n-avem să ne amestecăm.
De altă parte, opinia publică și-a încărcat stomacul cu sulițe, baionete, ghiulele, torpile, obuze și cu toate hapurile de soiul acesta; toate gazetele o îndoapă zilnic cu știri pozitive, care au băgat-o în draci. Claponul vine ca zaharicalele și cafeaua după-masă, să-i dreagă gustul.
Drept aceea, acest organ rococo s-a hotărât să apară meteoric în broșuri de 32 de fețe, în care un comitet de redacție (patruzeci fără unu de colaboratori) va înșira producții variate, prea nostime și caraghioase, ce desigur au să placă foarte mult, mai ales autorilor respectivi.
Pe urmă, Claponul ia angajament în fața cititorilor să le dea noutățile cele mai sigure de pe tot pământul, căci a trimis corespondenți în toate unghiurile lumii pe apă și pe uscat.
Publicitatea română de mult simțea — vorba ceea — o imperioasă necesitate de a poseda între organele ei o foiță așa nostimă, și opinia publică aștepta — vorba cealaltă — cu o legitimă nerăbdare apariția Claponului.
Această foiță — nu că să o laud — se va tipări în 33.333 de exemplare, și va fi citită și foarte prețuită chiar și de cei ce nu se pricep la citirea limbii românești.
În sfârșit și mai presus de toate, Claponul a găsit de cuviință a lua drept deviză:
„Ieftin și bun ! — 10 bani numărul !”.
Cumpărați, lume ! și, povestea vorbii, nu mă năvăliți, că vă dau la toți !
Claponul, nr. 1, 1877
Ion Luca Caragiale - Enormități
Citim în Națiunea următoarea notiță:
O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul pretinde că toți câți combat colectivitatea nu mai fac parte din Partidul Național-Liberal, că însuși C.A. Rosetti încetase de-a face parte din acel partid de când începuse a dezaproba actele guvernului. Ce ? Ca să facă cineva parte din Partidul Liberal-Național trebuie să trăiască din buget și prin gheșefturi ?... Mare nerușinare ! Mulți bani ne-or fi costând cei ce-și permit să scrie asemenea enormități !
Atât, scurt și cuprinzător.
Ziarul de care e vorba este Voința națională.
Iată cum merge discuția politică de la o vreme în publicitatea serioasă a capitalei.
„Nu mai sunteți voi de la Voința națională liberali-naționaliști !” zice Națiunea.
Și Românul răspunde:
„Ba da, cei de la Voința națională sunt liberali-naționali, însă nu de cei adevărați; numai noi suntem adevărații liberali-naționali”.
Ce însemnează, întrebăm noi, toate acestea ? Ce va să zică toată această logomahie lăbărțată și goală de idei și de scop ?
Ce însemnează toate aceste puerilități, care ne amintesc de tachinările copiilor de la școală, și de firmele cu adevăratul cașcaval de Azuga și cu adevărata apă de melisă a arhimandritului Ghelasie ?
Să dăm din nou o mică deslușire supărăcioșilor noștri confrați de care vorbim.
Un om numai prin faptul că hrănește în sufletul său o sumă de principii nu poate însemna politicește nimic. Politica este domeniul practicii. Oricâte frumoase teorii de liberalism, progresism, umanitarism și celelalte îi vei suge din degete, ca să faci politică cu ele trebuie să aspiri a ajunge la putere, și apoi a te menține unde ai ajuns, și pentru a face politică trebuie să ai, mai ales în statul modern, un partid în puterea opiniei și numărului căruia să vii și să te ții pe cale pașnică la cârmă.
Partidul la putere, oricât v-ați tortura condeiele, este Partidul Liberal-Național, același Partid Liberal-Național pe care toată lumea îl știe, în opoziție până în 1876 și de atunci la putere, minus câțiva morți și câțiva mâhniți sau nemulțumiți pentru cauze personale, și plus mai tot tineretul intrat în viața publică de atunci încoace.
Politica nefiind o jucărie copilărească, țâfnele și paraponele individuale ale cutăruia sau cutăruia dintr-un partid, nu pot zădărnici întru nimic activitatea politică a partidului întreg.
Dacă într-o bună dimineață, cine știe pentru ce, îi abate d-lui Vernescu să se supere și să plece din partid pentru a scoate întâi o gazetă „sinceră” și apoi a o pune să prăsească cu Timpul un metis neproducător, — asta nu face nimica; partidul nu văduvește pentru aceea; d-l Vernescu rămâne d-l Vernescu sau în cazul cel mai bun d-l Laboulaye, și partidul merge mai departe cu lucrarea sa politică.
Dacă d-l Dum. Brătianu se supără, asemenea partidul nu se stinge, nu dispare ci merge înainte și fără, ca și cu domnia sa.
Căci cum ar fi posibil ca un partid căruia pentru o guvernare de șapte-opt ani „nu i-ar putea fi îndestul de recunoscătoare generațiile viitoare” (vezi Românul din '83) să înceteze, într-un an și jumătate, a-și mai purta numele pentru că două-trei individualități au murit, ori s-au supărat și au dezertat din șirurile sale ? (vezi Românul din '85).
Pentru aceea, oricine știe cât de puțin poate trăi politica țărcuită numai pe terenul teoriilor, știe asemenea că partidele se compun din oameni, nu din heruvimi, și dacă a intrat într-un partid trebuie să renunțe la vederile sale specific personale rămânând a se mulțumi cu aceea că, prin puterea colectivă, să se aplice ideile fundamentale și generale, comune tuturor partizanilor.
Să faci toată viața parte dintr-un partid și deodată să te superi și să începi a-l ocărî pentru că unii dintre mulțimea membrilor lui nu-ți mai plac d-tale, sau nu corespund vederilor d-tale etice, asta nu va să zică a face politică.
Cu totul din potrivă se face politică în țările constituționale cu care domnii cu mâhnirile și paraponele le place câteodată să ne comparăm. În Anglia, în Belgia, în Franța și în celelalte toate, când un bărbat serios face politică ani întregi cu un partid, facă acesta chiar greșeli, acel bărbat serios rămâne membru al partidului; în cazul chiar, foarte rar posibil, ca un asemenea bărbat pentru vreo cestiune personală să fie silit să se retragă din luptă, atunci se retrage cu desăvârșire din politică iar nu din partid; nici vorbă să scoată numaidecât pe seamă-i un petec de gazetă ca să insulte partidul din care a făcut până mai ieri parte, și cu atât mai puțin să pretindă că partidul a încetat de a mai exista ca atare, de vreme ce domniei sale nu i-a plăcut să mai facă parte din acel partid.
Este un adevăr à la La Palisse:
Te-ai retras dintr-un partid, — nu mai faci parte dintr-însul.
Oricum ar susține cineva contrariul ar spune o enormitate, și aceasta e în cazul nostru cu atât mai mare cu cât Națiunea, cu tonul ei foarte țâfnos și pipărat, susține că d-l Dum. Brătianu, omul politic fără grup, ieșind din partid, tot restul partidului fără d-sa se compune din gheșeftari și lefegii.
Dacă nu cumva însuși d-l Dum. Brătianu și-a scris notița de mai sus gratis, atunci credem și noi ca domnia sa că mulți bani trebuie să-l fi costând cei ce-și permit să-i scrie asemenea enormități.
Voința națională, II, nr. 284, 3 iulie 1885
Ion Luca Caragiale - À la Don Ranudo de Colibrados
Ziarul vechilor conservatori face în numărul său de ieri o meditațiune foarte hazlie asupra rezultatelor primului scrutin în Franța. În esență, meditațiunea României este cam aceasta: întâi, în Franța guvernul a respectat libertatea alegerilor, în țara noastră guvernul liberal național nu le respectă: al doilea, în Franța, în Belgia, în Englitera partidele liberale au pierdut încrederea publică și prin urmare partidele conservatoare au căpătat-o; la noi asemenea, atâta numai că guvernul nerespectând libertatea alegerilor nu lasă să se îndeplinească și în țara noastră același fenomen, adică venirea conservatorilor la putere.
Să ni se îngăduie a face asupra acestor două puncte oarecare mici observațiuni.
Asupra punctului întâi puține am mai avea de zis după câte am spus în această privință alte dăți. Este un colosal moft politic tânguiala veșnică, că alegerile nu au fost libere; e cel mai gogonat neadevăr că s-a atins de către guvern libertatea votului. Alegerile s-au efectuat cu pace și în cea mai mare liniște și ordine.
Alegerile viitoare se vor face tot așa, cu vot secret; n-au decât să meargă atunci conservatorii și să se aleagă în majoritate; dacă așa de mult contează dânșii pe opinia publică, dacă în adevăr, cum zic, guvernul acesta a pierdut încrederea țării și dânșii au căpătat-o, atunci ce mai vorbă lungă degeaba ! Că alegerile viitoare guvernul acesta are să aibă minoritate, conservatorii au să aibă majoritate și visul s-a realizat. Până atunci nu-i chip să ne înțelegem cu d-nii conservatori la vorbă. Pentru că ce vor dumnealor ? Nici mai mult nici mai puțin decât ca să se ia la serios tânguirile d-lor, să cadă guvernul așa fără altă cauză decât numai aceea că conservatorii afirmă cum că el nu se mai bucură de încrederea țării.
Ceea ce putem să afirmăm de pe acum vechilor conservatori și consorțiului dumnealor este asta: dacă și la alegerile viitoare se vor abține, supărați ca văcarul pe sat, atunci vor dovedi că toate afirmațiile dumnealor în privința sentimentelor ultra favorabile de care se bucură în opinia publică, au fost niște mofturi ce n-ar mai trebui repețite pe o altă perioadă de patru ani, căci atunci d-lor ar semăna foarte cu tipul caraghios din farsă, care crede, că dacă o avea el noroc, apoi câștigă la loterie și fără bilet.
Atât mai avem de repetat asupra afirmării vechilor conservatori, (al căror trecut ca partid de guvernământ în materie electorală e atâta de faimos), cum că alegerile sub guvernul național-liberal n-ar fi fost libere.
În privința mângâierii ce și-o fac cum că vântul ar bate în toată Europa la conservatori, — și că ar fi chemați și dumnealor, chip și seamă tot conservatori, de fatalitatea împrejurărilor să vie la putere, — și în privința alăturării și potrivirii ce o fac între partidele conservatoare din Franța și Englitera cu partidul dumnealor, avem de observat că această mângâiere și această alăturare și potrivire sunt de-a dreptul ridicole, ridicole până la a inspira milă.
Auzi dumneata hal de comparație !
Prinții, lorzii, ducii, pairii, marchizii, conții, blazonați toți de pe vremile întâielor războaie contra necredincioșilor pentru cucerirea Sfântului Mormânt, ramuri a căror tulpină a fost înfiptă în pământ cu blagoslovenia lui Petre Ermitul, — ca corp politic, întemeiat pe tradiția străveche națională, au un corelativ în țara românească ! și unde e acel corelativ ? Unde să fie ? La Clubul Mandi !
Blazoane ? Sunt la club destule: rigi, dame și fanți. Trăsuri cu roate roșii, verzi și galbene, livrele cu galoane late à la Don Ranudo de Colibrados, sunt asemenea.
Partidele conservatoare în statele vechi reprezintă agregațiuni de interese sociale, economice și politice, adunate în jurul unui sâmbure puternic, aristocrația, vestigiu al vechii nobilimi feudale. Ele au o programă hotărâtă, clară și cunoscută, care se rezumă foarte ușor în câteva cuvinte: apărarea tradițiilor vechi contra curentelor moderne democratice, la nevoie chiar concilierea acelor tradiții cu aceste curente. Astfel, conservatorii Franței au între alte puncte în programa lor, apărarea tradiției de indisolubilitate a familiei, pe care curentul modern a dărâmat-o, apărarea bisericii catolice contra curentului provocat de științele pozitive moderne, în orice caz concilierea ei cu acest curent, bazată pe îngăduirea reciprocă și posibilă între sentimentul religios și convingerea științifică.
La noi însă ? Vestigii feudale ? Aristocrație ? Tradiții bătrâne ? Când ? De unde ? Cum ?
Nu cumva archontologia grecească ar fi tulpina unei aristocrații feudale românești ? Nu cumva avocații ieșiți de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viața publică, dintr-o complectă nulitate politică de drept, prin mișcarea de la 1848, au luat la serios că sunt nobili de viță pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-și vopsească frumos o trăsură și să-i lipească la spate un blazon de operetă ?
Lordul Salisbury și nu știu care boieraș din mamă româncă și tată grec, fost arendaș mânăstiresc pe vremuri, tot una sunt. Ducele d'Aumale ori mai știm noi care prinț, cusut numai în scuturi și floroane medievale, și domnul cutare de la noi, fecior de preot pravoslavnic, românaș cinstit, cu barba lui, cu anteriul lui, cu potcapul lui, cu căldărușa lui regulat la zi întâi, om din popor get-beget — tot o apă: conservator prințul ori ducele, conservator și băiatul lui taica părintele.
Apără lordul, prințul, tradițiile, combate pe liberali și-i biruie: e neapărată consecința să le vie apa la moară și conservatorilor de la noi; că și ei luptă contra spiritului modern, contra ideilor subversive ale științei prea înaintate, contra curentului democratic, spre apărarea tradițiilor străvechi.
Tradiții străvechi de clasă în societatea actuală română ! Apoi de ! Poate cineva vorbi serios cu Don Ranudo de Colibrados !
Voința națională, II, nr. 359, 4 octombrie 1885
Ion Luca Caragiale - Cronica fantazistă
O sumă colosală de vase de comerciu, încărcate cu mărfuri de toate speciile, plutesc, în sus și-n jos, pe Dâmbovița canalizată; stradele, pavate cu tuci, sunt brăzdate, de la un capăt al cetății până la celalalt, de o mulțime monstruoasă de linii de tramways; pe deasupra capetelor bunilor cetățeni, se-ncrucișează-n aer, în lung și-n lat, după sistema engleză, șinele unui număr nenumărabile de căi ferate, și o sumă absurdă de fabrici, în întrul cărora mii de drugi de fier, milioane de roate cu dinți, funcționează necontenit cu o regularitate de desperat.
Sublimă civilizațiune !
Pretutindeni fier și oțel !
*
Trebuie să știți, doamnelor și domnilor, că nimic din toate acestea nu se vedea altădată pe aci. Capitala noastră nu era decât o imensă grămădire de case acoperite cu olane sau șindrilă, pardosite cu cărămidă sau pământ, urâte, ne-ngrijite și neconfortabile, așezate pe o vastă mocirlă când înghețată în gloduri de sărutările septentrionale ale crivățului, când înverzită de mucegai prin solicitudinea fierbinte a razelor solare.
Înainte de revărsatul zilei, cetățenii, îmbrăcați în maniera turcească, porneau de-acasă, încălțați cu picioroange. Străbăteau astfel nomolurile stradelor, purtând în mâna stângă un felinar cu vopaiță de seu, și-n mâna dreaptă un baston lung cu cioc de fier, cu care necontenit încercând pământul înainte, se fereau să nu dea cu picioroangele în vreun băltău prea adânc. Așa, ajungeau în piață. Aci trăgeau din brâu o pungă de piele de oaie cu șireturi, scoteau din ea două parale turcești și-ncepeau să-și târguiască. Apoi, se-ntorceau purtând la spinare, atârnată de ciocul bastonului, tradiționala lor basmà roșie cadrilată încărcată cu d-ale casei.
În așa stare mizerabilă se afla buna noastră cetate; așa trăiau nefericiții noștri străbuni. Să ne aducem aminte de dânșii cu pietate și.. să nu ne uităm vorba.
*
Necioplirea, uitarea de sine, sărăcia, barbaria domniră mult timp asupra acestor locuri; dar, în fine, luară fuga-nspăimântate, când prima locomobilă a doctorului Strausberg, urlând ca o turbată și aruncând, prin gura coșului ei funinginit, nori negri de fum și aburi, veni să ne puie pe brațe pe câțiva fii amabili ai preaiubitului Vaterland.
Să cetim cu respect această frumoasă pagină de istorie modernă; să ne amintim cu venerare d-acea minunată epocă, în care ni se dete să-nghițim şi-nghițirăm cupa delicioasă a civilizațiunei, întocmai cum li se dă să-nghită și-nghit copiii mici doctoriile de friguri. Să aruncăm privirile în jurul nostru, să respirăm cu sete aerul curat al civilizațiunei și să surâdem, tâmpiți de fericire, după obiceiul pământului !
*
Pe malurile lacului din Cișmigiu, cinci mii de lucrători, toți feciori de oameni cumsecade, descendenții pașnicilor neguțători cari odinioară își numărau boabele mătăniilor în ușa magazinelor; cinci mii de lucrători sunt la muncă de cum se face ziuă până-nnoptează bine.
Întocmai ca indienii de la Gange — care, sub jurisdicțiunea gârbaciului englezesc, lucrează la recolta indigoului, zaharului și bumbacului, — lucrătorii noștri sunt despoiați până-n brâu pentru a duce mai lesne la iuțeala arșiței solare.
Cu aceeași procedere cu care se pescuiesc și se prepară țârii pe ţărmii Mării Nordului, lucrătorii noștri pescuiesc și prepară broaștele din balta Cafegiului. Unii le prind; alții le apucă de labele dinapoi și le ucid bătându-le pe niște mormane de sare pisată; unii le usucă la soare; alții le-nșiră pe sfoară de Sibiu, pe când alții le așază în untdelemn în niște cutii de tinichea, pentru a fi trimise apoi la Berlin de către întreprinzătorul concesionar al pescuitului bălții, d-l Karl Scweinmann, ca conserve alimentare.
*
Ce tablou minunat ! Ce admirabilă mișcare de viață și civilizațiune !
Nu vă mirați, doamnelor și domnilor ! N-am ajuns acele timpuri; dar, bun e Dumnezeu, le vom ajunge curând.
Ghimpele, 28 iulie 1874
Ion Luca Caragiale - 10 Mai 1897
Ziua de 24 Ianuarie și cea de 10 Mai sunt cele două mari sărbători naționale. Ele amintesc punctele culminante ale istoriei noastre contemporane, care strălucesc cu atât mai puternic, cu cât, dindărătul lor, înspre trecut, se-ndesește negura atâtor vicisitudini seculare.
În mai puțin de patruzeci de ani, două țări surori, unite în fine, după o despărțire de veacuri, constituind un stat, își recapătă neatârnarea, se proclamă regat și devine una dintre garanțiile de ordine și de pace în orientul Europei.
Fără-ndoială, succesele politice, dezvoltarea economică, progresul nostru în general se datoresc tuturor forțelor poporului nostru. Acei ce au voit să facă din acest progres o legendă particulară, a unui singur partid politic, au fost niște șarlatani. Fără-ndoială că tot ce țara noastră a realizat ca propășire și morală și materială este datorit țării întregi; dar e tot așa de adevărat că nu puțin a contribuit la realizarea acestui bine concursul superioarei inteligențe, prudenței totdeauna deștepte, înaltei dibăcii politice a Regelui Carol I.
În mijlocul frumoasei parade de astăzi, e bine să amintim că acum douăzeci și șase de ani și două luni, exact, partidul politic care a tins mereu, de la o vreme, să-și facă din progresul țării noastre, o legendă particulară, hotărâse izgonirea tânărului prinț Carol I de pe tronul României, după de-abia cinci ani de domnie.
În noaptea de 10-11 martie '71, fiind prim-ministru răposatul Ioan Ghica, iar prefect de poliție Simeon Mihăilescu, prințul Carol I, obosit de agitațiile antidinastice ale partidului căruia îi încredințase cârma afacerilor publice, se pregătea să părăsească tronul și să plece.
Și ar fi plecat... Dar a venit atunci un bărbat politic lângă Majestatea Sa, și i-a spus cu hotărâre:
„Majestatea Ta, ai o legătură cu țara aceasta cu mult prea serioasă ca să o rupi într-un moment de oboseală și de dezgust. Țara aceasta mai are încă elemente sănătoase și cuminți, pe lângă elementele tulburătoare și smintite care vor s-o arunce la fiecare cinci ani în aventuri nebunești. Majestatea Ta, trebuie să rămâi !”
Și Majestatea Sa a rămas... Omul care vorbise astfel Majestății Sale era L. Catargiu.
Astăzi la 10 Mai 1897, ne întrebăm: ce s-ar fi-ntâmplat dacă scopurile și dorința agitatorilor s-ar fi realizat la 10 martie '71 ?
Desigur nimeni nu o poate spune. Dacă istoria lucrurilor întâmplate este așa de îndoioasă adesea, și, din nenorocire, adesea este așa de ușor uitată, desigur că istoria lucrurilor ce a fost să nu se-ntâmple, e cu atât mai greu de închipuit și nici nu trebuie să ne gândim la dânsa.
Fără a uita istoria celor întâmplate, mulțumim norocului că n-a lăsat să se întâmple altceva, și, ca Partid Conservator, care am ajutat la opera acestui noroc, salutăm din toată inima pe Majestatea Sa Regele Carol I, cu toată dragostea și respectul ce se cuvin unui suveran brav și înțelept.
Epoca, III, nr. 449, 11 mai 1897
Ion Luca Caragiale - Din cine e compusă opoziția ?
Am vorbit acum câtva timp despre un interesant studiu al d-lui Paulhan asupra „prostiei la om”; d-l Paulhan stabilește, după cum s-a văzut, că prostia provine mai cu seamă din pretenție.
Nu mai încape îndoială că un zidar, care se ține de meseria sa și nu se amestecă în lucruri pe care nu le poate pricepe, nu se va expune niciodată a fi tratat de prost; din contră, dacă-și va exercita meseria sa cu conștiință și cu iscusință, se va putea cu drept cuvânt spune de dânsul, că e un zidar inteligent. Îndată ce însă zidarul nostru se va amesteca în cestiuni înalte economice și va căuta să le dezlege fără a fi dobândit mai înainte cunoștințele trebuincioase, cu alte cuvinte, îndată ce-l va apuca boala pretenției, toată lumea va spune despre dânsul că e un „prost”.
După cum vedem, prostia e un lucru foarte relativ; un om e prost sau nu, după cum e plin sau lipsit de pretenție. Așa fiind, nu e de mirat că întâlnim prostia chiar la oameni de altminteri deștepți și înzestrați cu o cultură mai deosebită. Nimeni bunăoară n-ar îndrăzni să atribuie calificativul întrebuințat așa de des de d-l Paulhan unui mare număr de persoane, care fac parte din opoziție, dacă toate aceste persoane s-ar ține cu modestie de profesiunile lor și nu ar voi să iasă cu orice preț la iveală. Când mai toate aceste persoane însă nu strălucesc, în activitatea lor de toate zilele, prin nici un talent sau o însușire deosebită, e din parte-le o dovadă netăgăduită de pretenție, din momentul ce se aruncă în luptele politice, scot gazete și-și dau o osteneală nemaipomenită să convingă lumea că sunt oameni politici și că lor ar trebui să li se încredințeze frânele guvernului.
Pentru a face pe lume să creadă că ești om politic, nu e de ajuns să o spui singur, înainte de toate trebuie să fii un asemenea om.
Apoi de oameni politici e compusă opoziția de astăzi ?
Afară de câteva mici excepții, care se țin cu totul retrase din politica activă și pe care nu le vedem la nici una din întrunirile opoziției, restul sunt mai mult niște politicieni pretențioși, incapabili de a se uni în jurul vreunei idei comune, și ca atare demni de-a figura în vreuna din rubricile stabilite de d-l Paulhan.
Apoi oameni politici sunt cei de la România, care, neavând nici o idee a lor proprie, nefiind în stare să scoată din creierul lor un singur argument serios și original, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să plagieze pagini întregi din Laboulaye și articole publicate acum câțiva ani de alte ziare și să le servească apoi publicului ca ale lor proprii ?
Apoi oameni politici sunt cei de la Lupta, care nu au găsit în arsenalul lor altă armă decât insulta la Rege, insulta sistematică ?
Apoi oameni politici sunt cei de la Națiunea, care declarau acum câtva timp urbi et orbi că ținta lor este de-a face din România cel mai mare imperiu al lumii (textual) ?
Și oameni politici sunt oare urzitorii tuturor știrilor îndreptate în contra intereselor țării ?
Oameni politici sunt aceia care nu găsesc alt mijloc de-a combate guvernul decât acela de-a pune în circulație fel de fel de știri pline de neadevăr, menite a discredita nu numai guvernul dar țară întreagă ?
Oameni politici sunt acei care anunțau acum câtva timp că guvernul va revizui din nou art. 7 ? Că guvernul trebuia să convoace chiar în septembrie Camerele pentru a propune abrogarea legii privitoare la comerțul ambulant ? Că d-l Bleichröder s-a opus la contractarea oricărui împrumut al României în Germania ? Că guvernul are de gând să facă în străinătate un împrumut de 155 milioane ? Că negăsind 155 el se mulțumește cu 30 milioane ? Că negăsind nici această sumă, guvernul va scade toate lefurile funcționarilor cu 20 la sută ? Că d-l Grigorescu, șeful direcției contabilității din Ministerul de Finanțe, va pleca la Berlin, Viena și Frankfurt în scopul de-a plasa rentă 5 la sută română pe prețul de 75 suta ? Că guvernul a dat ordin să nu se mai achite nici un mandat la casieria centrală ?
Ar trebui să umplem mai multe coloane dacă ne-am da osteneala să reamintim toate născocirile puse în circulație de unele ziare din opoziție, care, dragă Doamne, au pretenția de-a reprezenta o direcție politică.
Când s-a adeverit că nici una măcar din aceste știri, de care toate ziarele din opoziție s-au folosit în timp de luni întregi pentru a ataca guvernul, când s-a adeverit că nici una nu e adevărată, cum rămâne cu pretenția acelor ziare că sunt serioase și că opoziția pe care o fac guvernului e întemeiată pe motive temeinice ?
Pretenții și iar pretenții, putând figura toate ca adaos la materialul adunat de d-l Paulhan.
Nu e de mirat acum că mai toate ziarele noastre de opoziție, începând cu România și sfârșind cu gazeta de mode și scandaluri, nu mai au cea mai mică autoritate și că strigătele și vaietele lor prefăcute răsună în deșert.
Voința națională, II, nr. 358, 3 octombrie 1885
Ion Luca Caragiale - Apelul la unire
Alegerea birourilor definitive ale celor două adunări s'a făcut. La Senat s'a ales prezident d. C. Bozianu cu 33 voturi contra 23, la Cameră d. C.A. Rosetti cu 71 contra 42. Amândouă aceste alegeri ne dau aproximativ raportul voturilor de care guvernul ar putea dispune în chestiunea revizuirii. Guvernul are majoritatea absolută în amândouă corpurile legiuitoare; prin urmare, până la deschiderea chestiunii israelite, poziția lui este asigurată. Care va fi însă poziția guvernului roșu când se va pune pe tapet această chestiune ? Și mai întâi de toate cine o va pune ?
După toate probabilitățile, guvernul nu are nici în Senat nici în Cameră două treimi, cari i-ar trebui pentru rezolvarea într'un sens sau în altul a cestiunii art. 7. Multe glasuri nu-i lipsesc, însă câte-i lipsesc nu le poate avea cu nici un preț, de oarece guvernul până astăzi s'a abținut de la rostirea unei păreri oarecare în cestiunea israelită.
Este cu putință ca guvernul acesta, care posedează toate datele și elementele necesare în cestiunea israelită, care știe mai mult decât oricine, sau care mai bine zicând știe singur, cum stau dispozițiile puterilor străine în privința aceasta, să nu aibă și dânsul o părere hotărâtă în această cestiune ? Care este această părere, care este, după părerea acestui guvern, limita concesiunilor ce s'ar putea face cerințelor manifestate prin tractatul de la Berlin, precum zice mesajul de deschidere ? Nu știe până acum nimeni. Guvernul nu numai s'a pronunțat în nici un sens, dar încă ar voi ca să se pronunțe mai întâi adunările și în deosebi minoritatea. Să vedem. O părere oarecare trebuie să aibă guvernul, măcar că nu o dă pe față Dacă părerea guvernului este în acord cu sentimentul țării întru cât privește limita concesiunilor, atunci nu se poate explica pentru ce guvernul, sau dacă nu guvernul, cel puțin organele partidului său nu vin să spună curat: aceasta este părerea noastră în privința art. 7 ? Ce nevoie au oamenii reclamei patriotice, mai ales astăzi când popularitatea le este zdruncinată din temelii, să tăinuiască o părere care le-ar reîntemeia această popularitate ?
Dacă însă guvernul are o părere contrară sentimentului public, și dacă dela această părere este angajat, față nu știm cu cine, d'a nu se abate, atunci cum crede că o va scoate la capăt neavând două treimi în adunările de revizuire ?
Printr'un fel de comunicat dat în vremea alegerilor, precum și prin mesajul de deschidere a Camerelor, guvernul a arătat că nu a prejudecat întru nimic rezolvarea cestiunii israelite. Aceasta nu avea guvernul nevoie să ne-o spună, afară numai dacă nu voia să ne asigure că dânsul n'a luat față cu cineva vr'o anume hotărâre în acea privință, căci a prejudeca într'o cestiune, va să zică a lua o hotărâre mai înainte de a asculta și alte păreri în drept a se rosti. Nimeni, mai ales acum, când voturile din ambele corpuri s'au cam cântărit, nu ar avea să se teamă de primejdia unei hotărâri nestrămutate a guvernului roșu convenită cine știe cu cine, — nimeni, decât numai însuși guvernul și partidul său. Nu e vorba prin urmare de prejudecare și hotărâre, e vorba de o părere, de un punct de plecare. Guvernul acesta are un partid, are chiar majoritatea în adunări; el este prin urmare dator mai înainte de toți de a veni și a-și arăta părerea, printr'un proiect în regulă, pe lângă care să caute dacă va putea să-și alieze două treimi ale Camerelor. De când s'a ridicat pentru întâia oară cestiunea israelită, partidul roșu n'a încetat un singur moment de a striga că partidele, lăsând d'o parte urile și pasiunile lor, trebuie să fie unite într'o cestiune care atinge nația întreagă. Alaltăieri, d. C.A. Rosetti, ales prezident al Camerei cu 71 voturi contra a 42, ocupându-și jețul, a chemat iarăși pe toate partidele la înfrățire și la unire, pentru scopul lăudabil de a câștiga admirația Europei.
Lăsând d'o parte a mai întreba ce a făcut guvernul și partidul roșu pentru a înlesni această unire; lăsând d'o parte a mai cerceta dacă procederea brutală a majorității roșie din Cameră și Senat, cu ocazia verificării titlurilor, este de natură a îndemna la unire cu dânsa pe minoritate, — întrebăm: voiți unire în privința cestiunii israelite ? unire — pe ce temeiul ? Arătați-ne temeiul pe care să se facă această unire, punctul ei de plecare. După cum se face apelul la înfrățirea partidelor, așa vag și fără enunțarea unui temeiul, unirea nu se poate înțelege a fi decât platonică, teoretică; ei bine această unire întru câtva s'ar presupune că există. Dar nu este vorba de asemenea lucru, este vorba de o unire de aplicare, care să ne ducă la o soluțiune practică a cestiunii. Partidul și guvernul roșu, neavând cele două treimi pentru revizuire, și având totuși majoritatea necesară existenței ministeriale, propun unirea; arată-și părerea, intențiile ce au în privința unei soluțiuni practice, pentru ca minoritățile să vază dacă poate fi sau nu vorba de unire. În amândouă Camerele, pe băncile minorității stau foștii miniștri conservatori, dați acum trei ani judecății de dd. Misail, Pătârlăgeanu și alții (vezi catalogul menajeriei). Aceiași oameni cari i-au dat acum trei ani în judecată pentru ca apoi să-i ierte fără să-i judece, îi cheamă pe foștii miniștri conservatori la înfrățire, la unire, spre a face împreună admirația Europei, după cum zice d. C.A. Rosetti. Foarte bine, conservatorii nu au nici o ură, nici o patimă contra purtării nebunești ce au avut radicalii față cu dânșii; afară de asta admirația Europei este un lucru foarte frumos și măgulitor pentru o țară mică și tânără cum este a noastră; însă — pentru ca unirea să se poată face, rămâne a afla minoritatea de la d. C. A. Rosetti ce înțelege d-lui prin aceste două cuvinte admirația Europei ? cât costă această slăbiciune a onor. prezident ?
D. C.A. Rosetti a umblat în lunile trecute prin tot apusul european, unde, după cât știm, numai admirație nu prea i s'a acordat. D-sa este mai bine decât oricare dintre bărbații noștri politici în poziție a-și fi făcut o idee despre prețul admirației europene, adică despre limita concesiunilor ce suntem chemați a face cerințelor tractatului. Arate-și părerea deslușit și limpede, și apelul d-sale la înfrățire și unire poate să aibă efectul, pe care până acuma nu l-a avut.
În scurtă vorbă, minoritățile din Camere nu trebuiesc și nu pot să arate o părere, pentru că cum stau astăzi lucrurile, cu zorul cu care suntem chemați să retezăm cestiunea, o părere arătată în Camere este o părere propusă, asupra căreia neîntârziat trebuie să se deschidă arzătoare dezbateri, și nu minoritățile sunt chemate a propune o delegare mai înainte de a-și fi dat guvernul și majoritatea părerea.
Așa stă lucrul, și de aci nu poate ieși guvernul și partidul roșu.
Timpul, IV, nr. 120, 2 iunie 1879
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
