O sumă colosală de vase de comerciu, încărcate cu mărfuri de toate speciile, plutesc, în sus și-n jos, pe Dâmbovița canalizată; stradele, pavate cu tuci, sunt brăzdate, de la un capăt al cetății până la celalalt, de o mulțime monstruoasă de linii de tramways; pe deasupra capetelor bunilor cetățeni, se-ncrucișează-n aer, în lung și-n lat, după sistema engleză, șinele unui număr nenumărabile de căi ferate, și o sumă absurdă de fabrici, în întrul cărora mii de drugi de fier, milioane de roate cu dinți, funcționează necontenit cu o regularitate de desperat.
Sublimă civilizațiune !
Pretutindeni fier și oțel !
*
Trebuie să știți, doamnelor și domnilor, că nimic din toate acestea nu se vedea altădată pe aci. Capitala noastră nu era decât o imensă grămădire de case acoperite cu olane sau șindrilă, pardosite cu cărămidă sau pământ, urâte, ne-ngrijite și neconfortabile, așezate pe o vastă mocirlă când înghețată în gloduri de sărutările septentrionale ale crivățului, când înverzită de mucegai prin solicitudinea fierbinte a razelor solare.
Înainte de revărsatul zilei, cetățenii, îmbrăcați în maniera turcească, porneau de-acasă, încălțați cu picioroange. Străbăteau astfel nomolurile stradelor, purtând în mâna stângă un felinar cu vopaiță de seu, și-n mâna dreaptă un baston lung cu cioc de fier, cu care necontenit încercând pământul înainte, se fereau să nu dea cu picioroangele în vreun băltău prea adânc. Așa, ajungeau în piață. Aci trăgeau din brâu o pungă de piele de oaie cu șireturi, scoteau din ea două parale turcești și-ncepeau să-și târguiască. Apoi, se-ntorceau purtând la spinare, atârnată de ciocul bastonului, tradiționala lor basmà roșie cadrilată încărcată cu d-ale casei.
În așa stare mizerabilă se afla buna noastră cetate; așa trăiau nefericiții noștri străbuni. Să ne aducem aminte de dânșii cu pietate și.. să nu ne uităm vorba.
*
Necioplirea, uitarea de sine, sărăcia, barbaria domniră mult timp asupra acestor locuri; dar, în fine, luară fuga-nspăimântate, când prima locomobilă a doctorului Strausberg, urlând ca o turbată și aruncând, prin gura coșului ei funinginit, nori negri de fum și aburi, veni să ne puie pe brațe pe câțiva fii amabili ai preaiubitului Vaterland.
Să cetim cu respect această frumoasă pagină de istorie modernă; să ne amintim cu venerare d-acea minunată epocă, în care ni se dete să-nghițim şi-nghițirăm cupa delicioasă a civilizațiunei, întocmai cum li se dă să-nghită și-nghit copiii mici doctoriile de friguri. Să aruncăm privirile în jurul nostru, să respirăm cu sete aerul curat al civilizațiunei și să surâdem, tâmpiți de fericire, după obiceiul pământului !
*
Pe malurile lacului din Cișmigiu, cinci mii de lucrători, toți feciori de oameni cumsecade, descendenții pașnicilor neguțători cari odinioară își numărau boabele mătăniilor în ușa magazinelor; cinci mii de lucrători sunt la muncă de cum se face ziuă până-nnoptează bine.
Întocmai ca indienii de la Gange — care, sub jurisdicțiunea gârbaciului englezesc, lucrează la recolta indigoului, zaharului și bumbacului, — lucrătorii noștri sunt despoiați până-n brâu pentru a duce mai lesne la iuțeala arșiței solare.
Cu aceeași procedere cu care se pescuiesc și se prepară țârii pe ţărmii Mării Nordului, lucrătorii noștri pescuiesc și prepară broaștele din balta Cafegiului. Unii le prind; alții le apucă de labele dinapoi și le ucid bătându-le pe niște mormane de sare pisată; unii le usucă la soare; alții le-nșiră pe sfoară de Sibiu, pe când alții le așază în untdelemn în niște cutii de tinichea, pentru a fi trimise apoi la Berlin de către întreprinzătorul concesionar al pescuitului bălții, d-l Karl Scweinmann, ca conserve alimentare.
*
Ce tablou minunat ! Ce admirabilă mișcare de viață și civilizațiune !
Nu vă mirați, doamnelor și domnilor ! N-am ajuns acele timpuri; dar, bun e Dumnezeu, le vom ajunge curând.
Ghimpele, 28 iulie 1874
