Ion Luca Caragiale - Profesie de credință

   
Către cititori

În vremea caraghioasă și „de mare cumpănă”, prin care avem cinstea să trecem — când a ieșit iar la maidan chestia Orientului, și s-a tras a treizecea ediție a Hrismosului răposatului întru fericire ieromonah Agatanghel; când în București ies mereu la gazete și gazetuțe, cum răsar ciupercile pe gunoi după ploaie; când fiecare ciocoi ori ciocorofleac s-amestecă cu câte un petec de jurnal în cearta împărățiilor — de ce adică să nu iasă la lumină Claponul, buletin hazliu al întâmplărilor Orientului ?

Unde mai pui la urmă că Claponul (după cum se și vede din numele cu care l-a dăruit nașu-său Ștrul, hahamul din Belgrad) este un organ eminamente neutral, care nu ține nici cu rușii, nici cu turcii. Ce treabă avem noi cu împărățiile, și ele cu noi ? Împartă-și părul cu furca — noi n-avem să ne amestecăm.

De altă parte, opinia publică și-a încărcat stomacul cu sulițe, baionete, ghiulele, torpile, obuze și cu toate hapurile de soiul acesta; toate gazetele o îndoapă zilnic cu știri pozitive, care au băgat-o în draci. Claponul vine ca zaharicalele și cafeaua după-masă, să-i dreagă gustul.

Drept aceea, acest organ rococo s-a hotărât să apară meteoric în broșuri de 32 de fețe, în care un comitet de redacție (patruzeci fără unu de colaboratori) va înșira producții variate, prea nostime și caraghioase, ce desigur au să placă foarte mult, mai ales autorilor respectivi.

Pe urmă, Claponul ia angajament în fața cititorilor să le dea noutățile cele mai sigure de pe tot pământul, căci a trimis corespondenți în toate unghiurile lumii pe apă și pe uscat.

Publicitatea română de mult simțea — vorba ceea — o imperioasă necesitate de a poseda între organele ei o foiță așa nostimă, și opinia publică aștepta — vorba cealaltă — cu o legitimă nerăbdare apariția Claponului.

Această foiță — nu că să o laud — se va tipări în 33.333 de exemplare, și va fi citită și foarte prețuită chiar și de cei ce nu se pricep la citirea limbii românești.

În sfârșit și mai presus de toate, Claponul a găsit de cuviință a lua drept deviză:

„Ieftin și bun ! — 10 bani numărul !”.

Cumpărați, lume ! și, povestea vorbii, nu mă năvăliți, că vă dau la toți !


Claponul, nr. 1, 1877