Gheorghe Tomozei - Cântec de sfârşit

  
Cenuşa eşti, a sângelui meu, tu,
sângele ars în ore de veghere,
sângele singur care străbătu
ca pântecul unei străvechi galere
alcătuirea pură care-am fost.
Din mine creşti, din mine te adapi,
îţi cauţi între coaste adăpost,
în mine calci, adânc, dar nu mă-ncapi.
Tot mai e loc pentru un trup la fel,
poate acela chiar, pe care-l jindui,
un trup pereche-nchis într-un inel
de nervi şi oase.
Lunecă argintu-i
în ţărmul spart de amintiri amare .
piele pe dinlăuntru tatuată
cu ierbi de zahăr şi cu flori de sare,
în mine creşti, făptură nechemată.
Din sângele pe jumătate scrum
te-nalţi ca din cenuşi de amintire,
femeia mea de frunză şi de fum,
de alcool, tutun şi amăgire…
Eşti şi nu eşti, eu sânt şi nu mai sânt,
rămân când mă alungi, mă-ntorc când pleci,
eşti poate eu şi te-ndrăgesc, pământ
pe care îl străbat, pe care treci…