Ion Luca Caragiale - Ofensă gravă

   
Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România într-un mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, și, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamț, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimis către Berliner Signale o corespondență despre starea muzicală a României — corespondență în care tăgăduiește cu sfruntare priceperea și gustul publicului român în privința muzicii și denunță Conservatorul nostru din București, acest templu-metropolă al Euterpei, Taliei și Melpomenei naționale române, ca o instituțiune lipsită cu desăvârșire de seriozitate.

Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe care le voi reproduce din acea corespondență, până unde a putut merge cutezarea acelui neamț. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:

„Acest institut muzical de educație ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. În lumea străină nu s-a prea pomenit de artiști români care să fi învățat arta în patria lor...
Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea și pătrunderea începătorilor noștri de astăzi.”

Vorbind despre producțiile muzicale publice la noi, iată ce zice:
„Prin cafenele numai și pe la așa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, și mai totdeauna în ritmuri de dans...

Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artiști mari din străinătate, rătăciți prin România, concertează și muzicanți negri, cerșetori muzicali și alți proletari artistici, care oferă pe bani scumpi plăceri ieftine.”

Străinul apoi susține că artiștii adevărați mari, care desprețuiesc reclama, nu pot avea sorți de succes față cu publicul român; dar că, în schimb, a obținut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte și despoiate într-un chip nerușinat, care au dovedit, numaidecât după prima reprezentație, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconașii și cu mecenații artei române.

A !... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Și dacă ar fi fost câtuși de puțin adevărate câte le spune ! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:

„Subsemnații profesori de muzică de la Conservator și particulari, în urma unui articol injurios apărut în Berliner Signale no. 2 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral și Conservatorului Național din București, precum și la adresa culturală a întregii țări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societății presei», am luat următoarele rezoluțiuni:

Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa a făcut cunoștință cât a stat în București ?
Să intervină pe lângă presa română (de urgență) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.”

(Urmează semnăturile)

Onoare lor ! Onoare acelora care știu să ia o așa bravă atitudine în fața ofensei grave aduse patriei și dreptului lor ! Însă, deși foarte tulburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aș avea ceva de zis în privința moțiunii d-lor profesori; tulburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moțiunii.

Asupra punctului întâi:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.

Zic eu: Redacțiunea sus-numitei reviste ori își va lua, ori nu-și va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieși redacțiunea sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualități posibile, din care ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relațiuni internaționale, mai presus de toate, se cere prevedere și prudență. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-și ia răspunderea. Atunci, ce putem face ? Să presupunem că-și ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut ?

Eu cred, și mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste și să rupem orice relațiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:

— Ei și ? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv. ?

Răspund:
— Dacă se respectă câtuși de puțin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, și mai ales în arte, stima oamenilor onești face mai mult decât își închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg — mai mult decât orice merit.

Trec la punctul al doilea:
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa (numitul doctor) a făcut cunoștință cât a stat în București ?

Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puțin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraș străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoștință cu fel de fel de persoane care n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamțul de a ne spune toate persoanele cu care a făcut cunoștință cât a stat la București. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Care sunt persoanele care dau tonul în muzică ?”. Dar și aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte ușor, mai ales că întrebarea e pusă de niște specialiști; străinul e în stare să ne răspundă zâmbind.

— Cum, d-voastră nu cunoașteți cine dă tonul în muzică ? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucății, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn — și asta într-un singur caz din douăzeci și patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceți d-voastră, latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebați, și cine dă măsura în muzică. Atunci v-aș răspunde: tot compozitorul, și tot la începutul bucății, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înțeles... La începutul fiecărei bucăți, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul și pe urmă măsura.

Care va să zică, și cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care și-a permis etc.

Să trecem dar la punctul al treilea al moțiunii:
D-l Cordoneanu să intervină pe lângă presa română de urgență, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.

Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenția cuiva pentru a releva insultele aduse națiunii de către străini ? Când, oare, presa română n-a fost la înălțimea ei, mai ales fiind vorba de artele naționale și îndeosebi de muzică ? Nu ! Fie siguri profesorii noștri că vom ști să ne facem datoria. Da ! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul și măsura. Vom dezvolta leitmotivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor și mereu crescendo, până ce vom atrage atențiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputația muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artiști europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, țigan român din Botoșani) și sfârșind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus” din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iași), și pe care i-a produs numai și numai școala noastră națională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradițiuni avem în țară. Vom face statistica tuturor pianelor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tuturor magazinelor de „Musicalia” imensa deosebire între consumul producțiilor clasice și al bucăților familiare ca, de ex. polci (Kreuz-oder Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanțe, canțonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdèrè etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă națională poate căpăta la noi, dacă reușește într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru ani, fiind plătită adeseori până la cinci, șase, chiar până la șapte sute de lei pe lună ! Vom dovedi, în fine, că aceeași primadonă, pe aceeași scenă, în fața aceluiași public, va cânta cu același succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoții, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust și pe Czipra din Zigeuner-Baron...

Cu acestea cred că-l vom înfunda pe d-l dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamțul de inferioritatea României în privința muzicii și instituțiilor de educație muzicală !



Epoca, III, nr. 479, 14 iunie 1897