Ion Luca Caragiale - Obligativitatea opiniilor

  
Aseară m-am întors acasă târziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată și cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întâlnisem după amiază cu un prieten, care-mi propuse să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate și am respins politicos invitațiunea. Dar infamul mă știa că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi, un mușchi de căprioară împănat, un cotnar original, mai știu eu ce...

Era peste putință să rezist până la sfârșit, și am cedat numaidecât.
Am plătit scump slăbiciunea mea...
Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea și vânatul, brânza, fructele, cotnarul și cafeaua. Dar...

Dar eram mulți la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o vie discuțiune „de omni re scibili et de...” [Despre orice lucru ce poate fi știut și despre... (lat)]. Am auzit trei ceasuri atâtea și așa opiniuni despre artă, mai ales despre artă ! că, intrând în casă, am dat un picior strașnic câinelui meu, care mă întâmpina după obicei gudurându-se. Îmi pare rău, dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva.

Câinele s-a mâhnit, firește, însă i-a trecut curând și a venit iar să se gudure lângă mine, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că nu înțelege pentru ce l-am pedepsit.

Atunci, scrâșnind enervat din dinți, l-am apucat cu amândouă mâniile strâns de urechi, i-am atras capul între genunchii mei și, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:

Câine ! Știi tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor ? De atâtea mii de ani îmi ești prieten credincios... toate te-am putut învăța, toate ! Te-am învățat să joci domino și șah; dar încă nu te-am putut face să înțelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor ! Totuși, n-am desperat: am să mai încerc înc-o dată. Ascultă bine.

Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieții sale sociale. Acestui principiu sfânt datorăm în cea mai mare parte bunul trai particular și liniștea publică.

A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creațiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, și tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, și principiul acesta nu-i scutit de o bubuliță — mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât să treacă neluată în seamă.

Regele creațiunii, reușind să-și recapete sceptrul, și l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât a ajuns să creadă că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creațiunii, afară de rare excepții de bravură, trebuia să-și ascundă bine coroana sub căciulă și să-și înghită sceptrul, astăzi toți regii creațiunii se cred datori a-și purta fățiș coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieții private și publice și a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci orice clipă de abdicare ar fi un act de extremă lașitate, și unui rege nu-i e permis să fie nici o clipă laș.

De la optsprezece ani, el își ia coroana — are o opinie ! — și sceptrul — are dreptul să și-o exprime ! Respect opiniunilor libere ! Libertate completă expresiunii oricărei opiniuni ! Ba se întâmplă cazuri frecvente, în care părinții să moară când moștenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el ? Să renunțe la titlul de suveran ?... Peste poate ! E dator să continue, deși încă atât de fraged, dinastia.

Privește tu, câine, străvechi prieten și totdeauna credincios supus al regilor creațiunii, privește imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana și sceptrul său, dacă nu de aur și de pietre scumpe, măcar de lemn și ciobulețe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de carton și peticele de hârtie văpsită. Între ei, nici unul mai mare: toți egal de suverani !

Vezi ce splendid cortegiu și ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură și nici un glas, în care nu mai poți ști cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mișcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios !

În afară de acest imens concurs de suveranități, puțini sunt acei regi ai creațiunii care să-și amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei și că nu e deloc în primejdie a se arăta mai imbecil renunțând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostentație bufonă; că ar fi în orice caz mai puțin ridicolă, și prin urmare mai demnă, o lașă abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabil covârșitoare suveranități.

Să merg și eu la mascarada regilor creațiunii ? Nu, câine ! Mai bine stau acasă.

În pădurea atâtor sceptre suverane, tot n-are să se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunț față cu imensa concurență, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor tăi galbeni și inteligenți. Simt o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mă în ochi-ți, în adâncul cărora văd bine că dacă botul tău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creațiunii.

Nu, câine ! Eu mă închin principiului sacru al libertății opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite și obligativitatea lor.

Mergi de te culcă sub pat !...

I-am dat încă un picior și ne-am culcat, fiecare la locul său.


Epoca, III, nr. 353, 17 ianuarie 1897