Acoperit de frunze veştede pe-o stâncă zace Pan.
E orb şi e bătrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi
căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.
Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îşi adapă zeul.
Ah, Pan!
Îl văd, cum îşi întinde mâna, prinde-un ram
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.
Un miel s-apropie printre tufişuri.
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie,
decât de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.
Tăcere.
În juru-i peşterile cască somnoroase
şi i se mută-acum şi lui căscatul.
Se-ntinde şi îşi zice:
„Picurii de rouă-s mari şi calzi,
corniţele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
— Să fie primăvara?”
