1907 din primăvară până'n toamnă
Câteva note de I.L. Caragiale
În martie trecut, un scriitor român a dat pentru „die Zeit” un articol privitor la răscoalele ţărănești, pe care acel ziar l-a și publicat, suprimându-i, după convenienţele redacţiei, încheierea. Niște ochi deprinși înţelegeau asta îndată. Dar articolul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, și, probabil, rămânea uitat de tot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind, din strâmtul spaţiu al revistei d-sale literare „Convorbiri”, nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul românesc, măcar în bună parte. Astăzi, când oricine are dreptul a se preocupa de marile noastre probleme de Stat, i se pare autorului că n-ar fi nepotrivit să-și publice articolul așa cum l-a așternut el pe atunci, cu un adaus, ce se impune acuma, o jumătate de an mai târziu. Propunându-și a da la lumină încet-încet o serie de note asupra împrejurărilor la cari asistăm, el socotește să aducă un oarecare serviciu public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea, se gândește mai puţin la aprobarea multora dintre contemporani, decât la înlesnirea vreunuia, care va veni poate cândva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, și — precum se cuvine unui adevărat istoric — s-o povestească cu minte și cu inimă, limpede și frumos, la ai lui și pentru mai departe urmași Drept un simplu document, ca oricare altul, și fără altă pretenţie — așa apar rândurile de mai la vale.
BUCUREŞTI, Tipografia ziarului „Adevărul” str. Sărindar, 11, 1907
Capitolul 1
Europa era deprinsă de atâţia ani să știe că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizaţie între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înţelegere, atât în relaţiile claselor sale sociale, cât și în relaţiile internaţionale, — un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat atâta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru și fericit.
Firește dar că recentele răscoale ale maselor ţărănești, cari au luat proporţiile unei hotărâte revoluţiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoţiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi de-aproape organele acestui Stat și funcţionarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se 'ntâmplă, ci — dacă a existat (precum era îndreptăţit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puţin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparenţă, între fiinţă și mască...
Ţara românească este o ţară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producţie de avuţie naţională, într-o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pământul ţării este stăpânit:
de proprietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii proprietari particulari; de proprietarii mijlocii, și de proprietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împroprietăriţi de la 64 și de la 88.
Toţi ţăranii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăţi și proprietăţile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producţia proprietăţilor lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micșorat și se micșorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, — alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela ţăran la ţăran, — și se fragmentează în porţiuni așa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligenţă specială și de răbdare, ignoranţei metodelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit.
Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forţe pentru cultura lor extensivă decât braţele ţăranilor Aceștia solicită porţiuni de pământ pentru a munci și produc cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porţiunile arendate, ori în bani și 'n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, ţăranul muncește pământul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. ţăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpânește exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deși sunt obligaţiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorităţi, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desfiinţat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimeni nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun ţăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desfiinţarea constrângerii corporale prin lege, știind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desfiinţate și mai de mult, prin Constituţia din 1866).
Aceasta este generalitatea... Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puţini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulţi, foarte mulţi, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundaţiunile, pe cale de licitaţie publică, potrivit legii Contabilităţii Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuiește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la ţărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoie de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuiește mult mai puţin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai câţiva bani pentru sămânţă și pentru avansuri ca împrumut ţăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani Aceștia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor și până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, ţăranul îi cară întâi arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voie să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.
Să nu uităm a spune că ţăranii nevoiași, peste iarnă, când nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puţin infamă, tot de la arendași, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea ţăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminţi cu căciula-n mână pentru un nou împrumut... Și așa mai departe...
Concurenţa arendașilor a ridicat și ridică necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, și din aceasta, firește, crescânda îngreunare, pentru mulţimea plugarilor, a condiţiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurenţă din partea arendașilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendașilor mici, a plugarilor.
Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri — coarda s-a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată...
Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, — în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puţini români ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câștig, fără sentimente omenoase și lipsiţi de orice elementară educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate naţională, prin nesocotirea tradiţiilor și opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administraţiei publice, pe de alta protecţia or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianţe universale, și printr-un manifest dispreţ brutal faţă de ţăranul incult, umilit și îndelung-răbdător.
Ce a rezultat din această sistemă ? Iată:
Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranţa unei continue progresiuni a veniturilor;
Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporţionat cu o ţară agricolă; și
Mizeria ţăranilor.
Trebuia să fie așa Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a rezultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuţirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administraţiei publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului.
Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.
Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România.
Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „toţi, toţi, cum zice Antonius, sunt bărbaţi onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași și precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenţi electorali bătăuși; apoi productul hibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi și avocăţei, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiţi, învăţători analfabeţi — toţi teoreticieni de berărie; — după aceștia, mari funcţionari și impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi, români supuși unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale.)
După Constituţia și Legea electorală în vigoare, reprezentaţia naţională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de proprietarii mari și mijlocii și câţiva dintre comercianţi și puţini industriași români Imensa clasă a ţăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată ţara cam 20% din membrii Camerei deputaţilor Dar colegiul III votează prin delegaţiune, iar delegaţii sunt recrutaţi tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putinţă de împotrivire, maselor ţărănești Astfel dar, Camerele sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor Pe lângă agricultură deci, trebuie să-nflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.
Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziţie Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă... Plebea, clienţii, cu studenţii universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ţine piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să concedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor judeţene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, — care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.
Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentaţiei naţionale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puţin decât o legislatură întreagă... A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, și cea de Stat, și cea de judeţ, și cea comunală — de la prefecţi și secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliţie și până la moașa de mahala — se înlocuiește,... pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Și asta așa mereu și pe rând din trei în trei ani, ba și mai des uneori.
De la o administraţie astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începând de la arendașul care plătește milioane arendă și sfârșind cu micul precupeţ, care învârtește în mizerele-i daraveri abia câţiva lei, sunt rançonnés, în proporţie, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului român.
Și oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în așa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfială — poate nedreptăţi mare pe mic, poate înșela mic pe mare, — puţini reducând în mizerie pe mulţi Rar, din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer — cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s-a lăsat prea stângăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zâmbet plin de amărăciune, Românul numește ţara lui patria bacșișului și hatârului.
Cu așa parlamente se fac legi peste legi — cu așa administraţie se aplică.
Justiţia ?... Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanţă, afară de prezidenţi, sunt amovibili, ca și agenţii și funcţionarii ordinari. În justiţie, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiţie fără prestigiu și poporul sceptic, se răsfaţă formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaţilor — cea mai prosperă în România după a arendașilor mari. Avocaţii constituie grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaţilor de Stat.
Să vedem acuma cum se fac în Statul român educaţia și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, de la cele populare până la Universităţi — școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puţin d'emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi și funcţiuni publice. Astfel școala română, în loc de la fi un mijloc de educaţiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţenii, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel de sus, școalele sunt niște fabrici de funcţionari, de salariaţi publici și de avocaţi — o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numai decât onoruri cât de multe fără niciun merit și câștig cât de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpânește exclusiv ţara românească Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor și profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioţii, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltaţi, șoviniști, naţionaliști, iredentiști, antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândavei plebe, servanta oligarhiei Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, or din slujbe sau slujbușoare, or din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puţin ușor de mărturisit — toate aspiră, graţie școalelor naţionale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniștri... Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sunt amăgite.
Așa se recrutează oligarhia care stăpânește ţara românească Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, și puţintel noroc — și cariera strălucită e gata. Așa se face concurenţa; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române Astfel dar, niciun salt social de la o generaţie la alta, oricât de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de ţârcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri până ieri, iese un escroc, care moare victima viţiului, când a scăpat de pușcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr-un copil de cârciumăraș, un avocat ilustru, care, în câţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.
Asta, în ţara românească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică... Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă or de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește ţăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice” — liberal și conservator, — bande mai nesocotite decât niște seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.
Se-nţelege de la sine că tot ce spunem și aci privește generalitatea; firește, între politicienii români și în rândurile profesiunilor liberale, se găsesc și mulţi oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplâng, ca și noi, răul patriei; dar, pierduţi în mulţimea celor răi n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sunt ţinuţi captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale...
Iată ce se petrece deasupra; ceea ce se petrece dedesubt am spus, și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarhiei de strânsură din România, la catastrofa care era inevitabilă.
Care ar fi leacul la aceste adânci rele ?... Cu conștiinţa pătrunsă de nevoile mult-încercatei patrii române, răspundem.
Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluţia oarbă de jos s-a produs; era, cum am văzut, inevitabilă; ea își dă fără cruţare jertfele ei... Facă Dumnezeu să fie jertfirea cât mai puţin dureroasă !... Pentru ridicarea României la situaţia și dignitatea de Stat normal european, ar trebui numaidecât acum o revoluţie luminată și conștientă de sus... Și câţi aliaţi devotaţi n-ar găsii în captivii de cari pomenim mai sus, sătui de a-și călca mereu pe cuget și pe inimă, de a-și jertfi zilnic, pe altarul minciunii și inechităţii, convingerile lor adânci, dragostea de adevăr și de patrie !... Prinsă între două revoluţiuni egal de întemeiate și de puternice, oligarhia despotică de strânsură, ea singură vinovată și răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi ușor îngenunchiată și funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francă lovitură de Stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptăţirii raţionale și echitabile a producătorilor, și înfrânării speculatorilor de tot soiul. Altfel nu se mai poate liniște în ţară. Cele două facţiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe 'ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămânea; va coace, cu cât mai năbușit cu atât mai profund, și va izbucni periodic și din ce în ce mai grozav,până la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvârșit dezastru — fiindcă despotismul bizantin al oligarhiei de strânsură nu mai poate fi de suferit.
Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină așa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mâine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeași nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Și este unul care ar putea-o face... El ar avea tot prestigiul cerut în așa înalte împrejurări — Regele.
Da, El ar putea... dar ar trebui să și vrea...
Capitolul 2
Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor răsculaţi Pretenţiile lor, când, foarte rar, pe ici pe colo, și le formulau, erau exorbitante și imposibile de satisfăcut; iar furia de element orb cu care, fără a ști în genere ce vor, s-au pornit să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, și faptele la cari s-au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osânda Dar iarăși, oricare om cuminte peste putinţă să nu gândească.. Bine, așa de surda nu se ridică un popor tam-nisam, fără să aibă câtuși de puţin vreun cuvânt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n-ar putea spune lămurit pentru ce a pornit așa val-vârtej la pierzare... De unde să vie concertarea, solidaritatea ?... de unde acea comunitate vastă a unui fond parcă logic pentru săvârșirea unei astfel de nebunești acţiuni în masă ?... Când s-aprinde și arde un lucru, s-aprinde și arde nu numai fiindcă cine-știe-cum, ci și fiindcă, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Câţi tăciuni nu poţi arunca pe un morman de nisip ?... iar la o magazie plină cu iarbă de pușcă, o scânteia de nimic, de abia să-ţi pară c-ai zărit-o în beznă, prea destul...
Trebuia stins focul ? — Mai încape vorbă ?... Numai nebunii se joacă cu asta... Și ni se pare curată copilărie a mai sta cineva acuma să socotească cu de-amănuntul câte greșeli și câtă brutalitate gratuită s-a comis or prin exces de zel, or prin nedibăcie, or prin simplă cruzime, la năbușirea primejdiei... Când e foc, e foc; s-a isprăvit ! trebuie biruit cât se poate mai degrabă cu mijloacele de cari dispunem, bune rele... Trebuia stins !... Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cât posibil, responsabilităţile. Să vedem...
Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubiliare, se organizase mișcarea maselor ţărănești) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit Regele, firește, adânc îngrijat și bănuind, cu drept cuvânt, El care-și cunoaște bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul șefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare și majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, rușinaţi și îngroziţi de moștenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.
Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exhibiţiuni se numesc „scene înălţătoare”. Toată lumea a plâns, miniștri de azi, miniștri de ieri, deputaţi, senatori, publiciști, raportori și tribunale publice; și-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune și s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul — care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât „trădător de neam”, iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut”. Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de până ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ dușmane își dau mâna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deși dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se și el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul — tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.
Între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n-au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc Solidarizarea celor două facţiuni, adversare la cuţite până ieri — cu uitarea oricărei vechi dușmănii, cu călcarea peste scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală — trebuia firește să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei.. Așadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul cu mai multă autoritate și cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbușe; ne aflam în faţa războiului civil al maselor producătoare, — sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice, — contra oligarhiei uzurpătoare, — prea numeroasă și prea scumpă pentru a mai fi întrebuinţată, prea inică pentru a mai putea fi suferită.
Cum vine noul guvern, aruncă în ţară un manifest prin care imploră de la lume liniștire și promite solemn satisfacerea cât mai neîntârziată a revendicărilor celor răzvrătiţi — revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răzvrătiţi nu le știau formula. În vreme ce-n unele părţi trage cu tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s-au potolit și mai ales acolo unde n-au început încă, se citește lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic „al Regelui” și lumea crede); iar noii prefecţi convoacă la prefecturi pe reprezentanţii chip și seamă ai răzvrătiţilor, pe proprietarii și arendașii devastaţi sau ameninţaţi de devastare, pentru a dezbate împreună asupra amendării învoielilor agricole. Prefecţii, fără nici o atribuţie legală în materie, arbitri improvizaţi în mod arbitrar, obligă pe proprietari și arendași să admită numaidecât, făr' a crâcni, un oarecare regim de minimum de salariu și de maximum de dijmă; dacă nu, prefecţii declară, faţă cu ţăranii veniţi dela răscoale, că autorităţile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinii... Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice... Biruiţi în răsboiu pe câmpiile largi, ţăranii, în congresele din strâmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condiţiile păcii... Biruitor în răsboiu, guvernul capitulează în pace... S-ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic și consecvent cu principiul de Stat... „Se răstoarnă sacra sistemă !... Orice ! numai să salvăm pentru moment oligarhia de primejdia iminentă !”.
A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cât și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că „răscoalele sunt faptele unei mâini străine de undeva”. Imediat, de „undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, același guvern dezminte, iar sus și tare, prin legaţiunile regale, orice știre de așa fel ca o „curată născocire”. La un moment, oligarhia dă semne de curată demenţă: își închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel-de-fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu — mai știm de unde ? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândește decât să găsească pe instigatori — fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicienilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și-i caută explicaţia la kilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit așa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniștită pân-adineaori, într-o clipă cu josu-n sus !... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria șchioapă; când se răstoarnă tingirea-n foc, se crucește baba, și scuipă și caută-n spuză urmele Necuratului — care i-a răsturnat fiertura.
Dar orice am spune noi despre păcatele oligarhiei noastre și despre răspunderea ce cade asupra-i pentru câte s-au întâmplat și se mai pot întâmpla, nu ar avea nicio autoritate dacă un glas mai presus de orice bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare... În toiul răscoalelor, când toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegaţie vine să depună la picioarele Tronului doleanţele proprietarilor și arendașilor ameninţaţi cu ruina averii și pierderea vieţii Regele, într-un moment de profundă mâhnire, nu se mai poate stăpâni; îl biruie nevoia de a izbucni odată din fundul sufletului, de a spune în fine adevărul fără înconjur; situaţia este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atâta îndărătnică îngăduinţă, a tăcut îndelung tuturor:
„Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai — da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbaţii noștri de Stat de patruzeci de ani încoace !”[1]
Dar sinistrul s-a potolit demult... A trecut parcă un veac de astă primăvară !... Toate sunt cu totul uitate.
Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia și-a luat iar bunele clasice năravuri; a început iar jocu-i normal de cacialmale între fracţiuni, grupuri și grupușoare și în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Șoapte și intrigi de culise; sfori și sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg; emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă; concurs de pișicherlâcuri pe la spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi și cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neșovăire, pecetea sfântului adevăr...
Și câte griji pentru atâtea grave probleme publice !... De exemplu...
Un așa numit gheșeft (ce barbarism ! ce grozăvie ne mai pomenită la noi !) cu niscai furnituri publice;
după asta... o recidivă de indelicateţă sau de abatere dela seninătatea or gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde și când nu se cuvenea, să spună și el ce avea pe suflet;
pe urmă... trebuie sau să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ?
apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orășel de provincie, adăpostit în cine știe ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori și cu de vreo trei ori pe atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală !
dar în fine, instituirea Doctoratului în drept ! această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă ? această înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat ?...
nu sunt astea atâtea ș-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii ?
În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un mic souper fin se plătește cu preţul câtorva chile de mălaiu; în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe o săptămână; în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitașii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; — pe căile publice — la colţul bulevardului, sub splendoarea lampelor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits, în clasa a doua or a treia; — de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei — toţi roiesc și forfotesc... Șoptesc, discută, și perorează și izbucnesc și pun lumea la cale, — gândind la... persoane; vorbind de... persoane; aplaudând sau condamnând.. persoane; expulzând sau decorând.. persoane; exaltând sau calomniind... persoane !...Persoane și iar persoane ! Firește, sistema trebuie să fie consecventă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aci sunt slujbe pentru slujbași, nu slujbași pentru slujbe; bisericii pentru popi și paracliseri, nu paracliseri și popi pentru biserici; gâște pentru hahami, nu hahami pentru gâște; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aci e, în fine o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie...
Firește iarăși cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică și socială...
Acestea toate se petrec deasupra pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În același timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început și ele să lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor și destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra se 'nvârtește tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune; acolo, în adânc, gem uriașe nevoi materiale și morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român.. Acolo, în adânc, o lume care știe mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâncește: „Noi vrem acum nu doar pământ !... vrem și pământ și omenie !”.... Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal așteptând...
Să aștepte !
Capitolul 3
Încă puţine cuvinte deocamdată...
Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă așa numita reprezentaţiune naţională), ales în urma strașnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s-a dovedit în destul cât sufere ţara.
După cele ce vedem până în ultimele momente, toţi bărbaţii noștri de Stat, dela nulităţi până la somităţi, precum și toată presa noastră, urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică — adică ţara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât niște reforme economice... În adevăr, lucru de mirare ! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate ?... Cine ar putea tăgădui importanţa chestiunilor economice ? Dar de asta mai e vorba acum ?
Oricâte reforme s-ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decât altele — toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere ţara va rămânea, cum am mai spus, și va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cât pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăţi, cu cât echilibrul acestora se va repara provizoriu, cu atât nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare; — fiindcă tot răul vine numai și numai de la falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ţinea astăzi în picioare — de la deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; având pentru viaţa publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarhiilor senile și putrede și neavând vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice și sănătoase.
I-or fi trebuind firește ţării multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarhia noastră, cum o cunoaștem, ar avea interesul, și mai puţin capacitatea și autoritatea, să le facă dintr-o dată [2]; numai ţara însăși și le-ar putea face încet-încet potrivit trebuinţelor și intereselor ei. Pentru aceasta ea are acuma nevoie de o singură reformă — și precum zice un înţelept istoric, „când a ajuns neapărată o reformă, și i-a sosit ceasul îndeplinirii, nimic n-o mai împiedică; ba, totul o ajută” — o singură reformă:
Abolirea alcătuirii politicii de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boierești, fără boieri și boiernași număraţi, ci cu nenumăraţi ciocoi și cioclovine, — și intrarea întregii ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului și onoarei ei, asupra soartei și destinelor ei, după voinţa lui Dumnezeu, numai prin voinţa ei.
Atât mai rău pentru cine, orb sau orbit, amăgit de alţii or de sine, nu înţelege această supremă necesitate a existenţei Statului român !
Așadar, mai întâi; destul cu casta de strânsură din vârfuri până-n gunoaie ! destul cu mamelucăria inică ! destul cu absurdul anacronism, hibrida Constituţiune archontologică, pe care ar trebui s-o punem cu minte și cu liniște la arhivă, făr' a mai aștepta momentul când s-o vedem arsă cu un alai și cu o pompă mult mai puţin veselă decât cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul organic !
Și pe urmă ?... Pe urmă ţara întreagă, chemată să-și exercite dreptul ei sfânt fără da se ... Vază-și, după înţelegerea și judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoi ! Și dacă nu va ști deocamdată destul de bine, atunci... să înveţe ! să 'nveţe, cu necazuri și jertfe, cum a 'nvăţat toată lumea civilizată. Are pentru asta vreme destulă: Dumnezeu, fie lăudat numele lui ! n-a pus hotar viitorului...
Numai asta i-e leacul... Încolo degeaba orice și oricâte paregorice !... Iar bărbatul de Stat care, azi sau mâine, își va lua cu pieptu 'nainte eroica sarcină să aducă leacul va însemna în istoria Patriei un nume în adevăr măreţ și nepieritor între nenumăratele mititele, menite să fie uitate cu atât mai degrabă cu cât or fi fost mai importante, și or fi făcut mai multă larmă împrejurul nimicniciei lor !
1907, Octombrie
[1] Vezi ziarele europene de pe atunci, cum, d. ex., „Frankfurter Zeitung”, „Berliner Tageblatt” şcl. — Istoricul, chemat odinioară să povestească viitorimii necazurile vremilor noastre, nu poate desigur găsi pentru opera lui un mai nemerit motto.
[2] Cine nu știe obiceiul clasic al oligarhiei noastre ?... Când echilibrul vreunor interese economice trosnește de prea peste măsură încordare, — întâi, se adună în fuga mare teancuri de statistice și catagrafii mai mult sau mai puţin fanteziste; după asta, se numește o onorabilă comisiune, mai mult sau mai puţin competentă, și firește mai puţin sau mai mult numeroasă și retribuită, însărcinată să studieze numai decât chestiunea, cu mai multă sau mai puţină asiduitate; pe urmă onor. comisiune moţăie, pe vrafurile de dosare improvizate, mai multe sau mai puţine ceasuri, în mai puţine sau mai multe luni, și apoi, în fine, soluţia, potrivit elocvenţei cifrelor, este mai mult sau mai puţin gata: „Bine ar fi să nu mai fie rău !... Guvernul deci e rugat să avizeze.” — De prisos să spunem că-n vremea asta interesaţii au restabilit, cum au putut mai bine, echilibrul intereselor.
