Alecu Donici - Ariciul şi cârtiţa

- Sunt liberă, am dreptul,

O cârtiţă zicea,

Pe sub pământ cu-ncetul,

Să scurm cât mi-ar plăcea.

Şi cine poate oare de mine să se lege,

Când eu mă cred în lege?

Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos

Şi-l fac moşinoios...

- Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,

Neîmpăcată ură

Asupra tuturor ca tine vietăţi,

Ce zac în răutăţi.

Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,

Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;

Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,

Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.

Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,

Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,

Iar nu pământ curat:

Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat...

După aşa cuvinte, ariciul iată, vede

Un moşinoi mişcând;

Cu armele-i întinse la dânsul se repede

Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând.

- A! Îmi căzuşi pe ace,

Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? —

- Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.

Oftând ea a răspuns.

- Ei fie! astă dată te las în bună pace,

Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc

Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!

Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc.

(Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).

Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,

Încât lor nu le place:

Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc. 

Alecu Donici - Adevărul sau cucoșul de la moară

Cucoșul, știți prea bine, că are însușire

De a ne da de știre

Prefacerile zilei ș-a timpului schimbări.

El, făr-a se supune

La reguli și cercări,

Când adevărul spune,

E ca un fabulist;

Iar când arată timpul e cam naturalist.

Știu dar că la o moară, cucoșul prin cântare

Morarului da veste la vreme de mâncare.

Însă-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind,

Și unda zgomotoasă, în roți cu-a sa iuțime

Izbea din înălțime

În aer spumegând,

Morarul simțea foame. Deci iese el din moară

Și vede cum cucoșul, sărind pe-o grindișoară,

În pene se umfla,

Din gât se încorda,

Ș-apoi, căscându-și pliscul, se pare că cânta.

Însă a lui cântare, de vuiet mistuită,

Era neauzită.

Morarul trist se duse în moară, așteptând

S-audă mai degrabă cucoșul său cântând.

Așteaptă, măi morare,

C-așa-i și-n lumea mare:

Când relele năravuri vuiesc neîncetat,

Atuncea adevărul nu este ascultat.

Alecu Donici - Vulpea duioasă

În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare,
Căci puii ei rămase sărmani în cuibușor!
Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere
Ei casc din pliscușoare, cer milă piscuind;
Cer hrană ș-aripi calde, pe mumă rechemând;
*

Dar muma nu-i!... Când, iată,
O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată
Și de sub cuib începe a predica așa:

— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa
Văzând aste ființe atât de neferice!
Voi, păsări ce zburați
În preajmă-le pe-aice,
Cum nu vă îndurați
Ca să le ajutați?..
Tu, cuculeț, vecine?

Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine
Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?
Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere
În leagănu-ți de zefiri... au, doar, nu simți durere
De ticăloasa stare acestor sărăimani?
O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună
Și adă viermișori
La bieții puișori.
Iar tu, privighetoare,
Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume... adoarme-i și pre ei
În melodii plăcute, în desfătări de zei.
Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,

Voi veți asigura
A lor viitorime,
Și când ei vor zbura...
Atunci un vântișor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botișor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește;
Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește
Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat!
Și oamenii, adese, în fapta generoasă
Sunt vulpea cea duioasă.



Note * Această fabulă au fost compusă la anul 1847 și dedicată unui mare vânător de epitropii, care, ca și vulpea noastră, au smuls ades tiuleile orfanilor, căzuți sub epitropia lui.

Alecu Donici - Poetul şi bogatul

Un sărăiman poet odat-au reclamat
Asupra unui om prostuț, dar prea bogat;
Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
Și preste zei mai mare zeu,
O, Joe preaslăvite!
Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:
Cu ce ți-am greșit eu,
De mă găsesc atât
De soartă prigonit,
Încât nu am nici casă,
Nici lingură, nici masă.
Și singura-mi avere
E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,
Bogatul în trufie,
De-a lui închinători fățarnici ocolit
Și pentru interes adesea măgulit,
În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros și sănătos;
Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime
Prin care, cum au zis un frate-n poezie,
Nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul! Am înțeles,

Lui Joe au răspuns,
De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales
Din bunurile lumii
Al slavei falnic nume,

Și scrierile tale în veacuri viitoare
Vor fi nemuritoare;
Iar desfătarea lui e numai pe viață.
Și când el ar avea o minte mai isteață,

Atuncea ar cunoaște
Și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;
Fiindcă cel ce naște
Plăcuta poezie
E mult mai însemnat
Decât un nătărău bogat.

Alecu Donici - Dlui Grigorie Alexandrescu

La hărăzirea fabulei
"Râul și heleșteul"
Nici gândeam ca pentru versuri să iau în mână condei,
Când țintirea-mi aici este la un altfel de idei,
Care nu cer epistole, nici fabule de glumit,
Ci protesturi, reclamații dreptului de sprijinit.*
Dar dorita întâlnire-ți mă făcu să stau un ceas,
Și din cuprinsul Temidei să mă cațăr pe Parnas.
Rodul astei întreprinderi e fabula ce-ți închin,
Scrisă cu o grabă mare, într-un stil nu prea senin;
Dar a mea dorință este ca tu să fii vecinic râu
De poezii curgătoare, de talentul cel mai viu;
Să scrii pentru-a noastră slavă, ca toți să ne lăudăm,
Câți o limbă românească astăzi întrebuințăm.
Știi prea bine că talentul este de la ceruri dat
Și oricare-și va da sama cum în lume l-au tractat.
Talentul tău este mare și sama-ți va fi mai grea,
Când din orice întâmplare a-l părăsi tu vei vrea.
Toți poeții cearcă-n lume feluri de nemulțumiri,
Dar din ele scânteiază cele mai vie simțiri.
Ațâțați de-mpotrivire ei se luptă ne-ncetat,
Și izbânda le e slava cu care s-a-ncununat.**
Scrie! scrie! iată-ți legea ce trebuie să urmezi,
Pentru ca să fii ca râul și-n viitor să viezi.

 * Mă aflam la București în pricini de judecăți.
 * * Precum Tasso.

Alecu Donici - Greierul şi furnica

Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.

Furnica l-au ascultat,
Dar așa l-au întrebat:
— Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei?

— Eu cântam
În petrecere cu toți.
— Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.

Alecu Donici - Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;

Ci singur el, mereu
Se puse să-l cârpească.

Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au tăiat ca o a patra parte

Și antereul l-au gătit

Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.

Văzând aceasta el, au zis în gândul său:
"Lăsați, că doar nu sunt așa de nătărău,

Vreun lucru mare nu-i
Să-mi tai eu poalele de pe la antereu
Și mânecile să le pui
Mai lungi decât era".
Au zis și au făcut.
Dar lumea se mira

Că antereul lui era acum prea scurt,
Și nu asemăna nici cu un bun mintean.

Se-ntâmplă și boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeași minte,
Să o îndrepte vor
Și fac ca și Arvinte.

Alecu Donici - Biografie

 

Născut în. 1806, corn. Bezin (azi Donici-Orhei, Republica Moldova) - mort în 20 oct. 1865, Piatra Neamt.

Traducator si fabulist.

Fiul clucerului Dimitrie Donici si al Elenei (n. Lambrino) si nepotul renumitului "pravilist" Andronache Donici. isi face studiile la un pension din Petersburg. unde se familiarizeaza cu literatura rusa. in acelasi loc absolva si scoala de cadeti, devenind, pentru scurt timp (1825-1826), ofiter in armata nisa. Dupa stabilirea la Iasi (1835), apoi la Piatra Neamt (1841), intra in magistratura. Considerat de contemporani unul dintre cei mai de seama literati, DONICI debuteaza la 1837 cu trad. poemului Tiganii de Puskin. Colaboreaza la Dacia literara, Albina romaneasca, Propasirea, Zimbrul, Romania literara s.a. Opera care il consacra este culegerea de Fabule (1840). Ea avea sa devina titlul de referinta al lui Eminescu pentru recunoasterea si definirea fabulistului:"Donici, cuib de-ntelepciune".

De mica intindere, creatia lui D., alaturi de aceea a lui C. Stamati, marcheaza un moment important in evolutia relatiilor literare romano-ruse. In ordinea aceasta, prioritatea e detinuta de traduceri. Exceptand poemul Tiganii, elocvent, prin arta traducerii, pentru adanca patrundere a textului original, DONICI scoate in 1844, in colaborare cu Costache Negruzzi, Satire si alte poetice compuneri, transpuse intr-o frumoasa limba romaneasca din Antioh Cantemir. Aceeasi predilectie pentru literatura satirica este relevata de culegerea de Fabule din 1840. Amplificata si reeditata in 1842, ea ii aduce autorului faima de mare fabulist. Alecsandri il considera "un veritabil La Fontaine"; Negruzzi releva insusirile stilului - precizia, simplitatea, armonia; Kogalniceanu il vede superior celorlalti creatori de fabule. Dupa un obicei admis in acest gen - cum remarca G. Calinescu referindu-se la Alexandrescu -, prin motivele celor 87 de fabule, DONICI este tributar unor fabulisti rusi, precum; A. E. Izmailov, de la care imprumuta tema din infiintarea fabulei, teoretizare in versuri a speciei, I. I. Dmitriev si. mai cu seama, I. A. Krilov. Lipsit de originalitate in inventie, poetul roman dovedeste in schimb un interes particular pentru localizarea si adaptarea subiectului. Fabulele reflecta astfel societatea romaneasca a vremii in trasaturile sale generale, dar si in notele specifice, lasand adesea impresia de atmosfera romaneasca. Satira tinteste viciile marilor boieri, justitia nedreapta, abuzurile car-muitorilor si ale functionarilor, dar si cosmopolitismul, nepotismul, superstitiile, laudarosenia, neunirea etc. (Ursul la prisaci. Vulpea si bursucul, Lupul la pieire, Lupul nazar, Momita la bal masche, Musca, Mustele si albina. Doua poloboace. Jderul si cacomul. Racul, broasca si o stiuca s.a.). Inferior ca arta lui Gr. Alexandrescu, dar cu o individualitate marcata totusi, care-1 impune ca fabulist, DONICI aduce in creatiile sale un umor discret, o mare concentrare si simplitate stilistica, o limba romana curata, impregnata cu zicale si proverbe populare, si o anumita sfatosenie si intelepciune batraneasca (Petrenii si Bistrita, Greierul si furnica, Turma si cainele, Capra si iada, Lupul si cucul, Mora-riul, Lupul si lupusorul, Stiuca si motanul). Asemenea insusiri, atestand legatura profunda cu spiritualitatea populara, explica receptarea larga a fabulisticii si locul important ce-i revine scriitorului in cadrul generatiei pasoptiste.

OPERA

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.; Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a. Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936; Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842); Fabule, ed . ingrijita de V. Ciobanu, cu o pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II, 1956; ed. III, 1958). Traduceri: A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837; Satire si alte poetice compuneri de printul A. Cantemir, trad. in colab. cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).

REFERINTE CRITICE

N. Iorga, Istoria, II; P. V. Hanes, Histoire de la litterature roumaine, 1934; G. Calinescu, Istoria; G. Bogaci, I. Grecul, Alexandru Donici, 1966; /. L. R., II; DONICI Popovici, Studii, II; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, I, 1982; Sanda Radian, Mastile fabulei, 1983.

Alecu Donici - Capra şi iada

   
Ţăranul între vitişoare
Avea şi o căpriţă.
El o numea leliţă,
Îi da adese tăricioare.
Şi bine o ţinea.
Ea însă un nărav avea:
De câte ori ţăranul intra pe zi în casă,
Căpriţa după dânsul pe-o laviţă sărea,
Apoi şi peste masă...
Stăpânu-i suferea,
Căci aştepta să vadă
Curând, pe lângă capră, şi o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferinţă
O poartă, mulţumit,
Vânând a lui dorinţă.)
Nu după multă vreme ieduţa se născu.
De aldămaş ţăranul la crâşmă petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Şi în proverb a zis:
— Căpriţa sare masa,
Ieduţa — casa!
E prea adevărat,
Că viţiul din născare
Nu e vindecat,
Şi a naturii lege îşi are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
“Părinţilor viaţa, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuşi în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moştenesc.”

Alecu Donici - Cheltuitorul şi rândunica

   
Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moştenire,
În vreme de un an, rămase pe uşor,
Şi tot ce mai avea acum era o blană,
Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învăţat
În blană foarte crede.
Dar într-o zi mergând după împrumutat,
Din întâmplare el o rândunică vede.
Găseşte-ndată negustori
Şi ia pe blană bănişori.
Căci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însă au uitat proverbul bătrânesc:
Că-o floare nicidecum nu face primăvară.
Şi iată, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afară;
Pe uliţi scârţâie omătul făinos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâieşte;
Şi cel mai sărăiman la foc se încălzeşte.
Iar tânărul meu, trist, flămând şi friguros,
Porneşte în surtuc de-acasă
Să capete vro masă.
Dar cum la uliţ-au ieşit,
Pe rândunică el o vede îngheţată
Şi, tremurând de frig, îi zice: “Blestemată!
Pe faptă-ţi ai pierit!
Aşa ţi se cuvine;
Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine.”
Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult mă mir în sine:
De ce, tot omul, când greşeşte,
Asupra altuia se dezvinovăţeşte?

Alecu Donici - Carele cu oale

    

O tabără de care mergea la târg cu oale
A unui neguţător.
El însuşi cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Moşi s-adune folos însemnător;
Dar trebuia să treacă o renumită vale,
La care cărăuşii-ndată ce-au sosit,
Aşa s-au sfătuit:
Ca să pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul după urmă să facă înainte,
Căci boii ce-l purtau,
Deprinşi fiind şi maturi, mai vrednici s-arătau;
Şi în adevăr, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije şi frământat de ani.
Dar o pereche de juncani
A căror venea rândul,
Pe boii bine învăţaţi
Îi criticau de moarte:
— Uitaţi-vă, boi lăudaţi!
Vedeţi — ziceau — neghiobii, un car nu ştiu să poarte,
Ia uite la Boţolan!
Se târâie ca broasca... Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasă;
Ar vrea din el să iasă.
O, Doamne! Şi ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar căra gunoi,
Sau ar şedea la bragă, pe somn şi pe mâncare...
Ia să ne vadă şi pe noi!..
Cu-aşa ocări, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasă;
Ei să oprească vor,
Şi-n dreapta se cam lasă;
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc,
O culcă drept pe fugă, cât le lua piciorul,
Răstoarnă oalele... şi în râpă se opresc...
Încât neguţătorul,
Cu mâinile crucişe, la hârburi se uita
Şi foarte greu ofta.
Eu nu ştiu cum s-a întâmplat,
Ţiu mult cu viitorul,
Căci de trecut m-am săturat
Şi nu-i păstrez amorul;
Dar vreau s-arăt la unii noi,
Cum ei în timpuri grele
La alţii văd numai noroi
Şi numai fapte rele;
Iar când s-apucă singuri ei
De trebi, ca oameni grei,
Răstoarnă carul drept de râpă
Şi tot încă mai ţipă.