...Păşiţi încet... se citeşte...
Ne vom lecui prin iubire
Toamna lipește frunze
pe fereastra nemărginirii
Nicio pasăre n-a mai trecut
să ne vadă
de la-nceputul mileniului
Niciun prieten nu s-a oprit
să-ntrebe
de ce ne-au închis
în acest diamant de-ntuneric
Ne vom lumina unul pe altul
ca doi arțari în octombrie
Umbli pe-aceleaşi drumuri pe care-ai mai umblat
Cu norii şi cu anii rămaşi în amintire.
Aproape înalt eşti de frumos băiat,
Adolescent ca lacrima subţire.
Cu capul în pământ bolborosind mereu,
Te poartă timpul cu o curea de mână,
Şi nu mai poţi să scapi de-un tren,
Şi nu mai crezi în steaua din fântână.
Umerii-ascuţiţi s-au domolit treptat
Sub fulgere şi bruma cea de toamnă.
Ploaia din geam n-o mai alungi cu-n gest,
Nesomnul mamei nu mai ştii ce-nseamnă.
Desculţ te-ar vrea călcâiul prin noroi
Pe umeri de copite către seară,
Dar strâng şireturile negre de pantofi
Şi degetele-ţi ard pe o ţigară.
Pe-o margine de apă te-ai dezbrăcat tăcut.
Şi nu te-ai dezbrăca de-o vârstă pentru una
Ce-a fost. Ori poate că n-a fost,
Dar vrei să fie-ntotdeauna.
Oricum, în fumul vremii desluşeşti
Un sat apus, un răsărit de lună
Văzute de-un copil apus şi el
Unde? şi când? – cu luna împreună.
Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu
adevărat.
La picioarele tale, iubito, prunul sălbatic a
înflorit,
colina întreagă e semănată de îngeri cu florile
ce s-au numit imortele. Din inima mea
un mac de câmpie s-aprinde o dată pe an. Este noapte,
şi la picioarele tale iubito, prunul sălbatic a înflorit.
Marea adânc priveghează tăcerile albe în care
s-a înecat graiul nostru, iar luna, ca-n vechile sfinte poeme
luminează zidirea în formă de crin. Un crin cugetând,
astfel am fost şi-am trecut noi pe ţărmul acesta
la marginea mării. Universul întreg e un crin.
Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu
adevărat.
dintru adâncuri
dă-mi hotărâre
că nu e nimic
în adâncuri…
că ochii ah ochii
nu ţin nimic
în adâncuri…
cum în oceane
nu pot să fie
ruini şi armade…
că nu e nimic
decât pletele blonde
care-s nimic…
că nu e nimic
în adâncuri
nimic.
Două
corpuri
se resping între ele
cu o forţă invers proporţională
pătratului distanţei ce le separă.
Astfel încât
fiece corp
având levitate
pluteşte
în jurul lui însuşi
pe o elipsă
interioară
Astfel încât
orice există
în Univers
e guvernat
de singurătate
Şi uşor se deduce
din asta
principiul
singurătăţii entropice
cu o mulţime de consecinţe
mai mult sau mai puţin previzibile
mau mult sau mai puţin raţionale
(Spiritele catastrofice
pot desigur extrage concluzii în
favoarea sfârşitului lumii prin
singurătate)
Şi desigur
se poate filosofa
cu nostalgie
şi scrie poeme
s’ar putea face
filme S.F.
despre lumi guvernate
de o stranie lege
a gravitaţiei
în care corpurile
având greutate
se atrag între ele
cu o forţă egală cu
etc. etc. etc.
Iar eu…
levitez, levitez, levitez
„Cât timp vei avea vreo umbră de speranţă,
să nu speri nimic; ci doar atunci când
cu adevărat
vei uita ce-i speranţa, poţi începe
să speri. Şi de îndată
pentru tine nu va mai fi vreo speranţă.”
Astfel îmi spuse Demonul, şi
plin de nădejde
lăsai orice speranţă când am intrat acolo.
Şarpe prea sfânt, înţeleptule.
Tu care la zidul pădurii, după ploaia de vară,
mi te-ai arătat în chip de balaur-copil pogorât dintru ceruri,
cu pletele albe ca spumele mării şi-ai spus: „Pregăteşte”
… Şi sfânt şi alb se scuturau salcâmii
pe urmele tale de purpură…
Tu care în chip de dragon cu trei miliarde de capete
mi-ai vorbit cu o mie de limbi despre Dânsa
şi despre graiul uitat,
protector celest al Misterelor, al seminţiei pontice,
iată acum înaintea culcuşului tău am venit dezbrăcat
şi din tot ce-i în lumea aceasta am luat numai
tracica lyră.
Sunt pregătit.
Iată ce-mi spuse. (Locul
predestinării voi toţi îl cunoaşteţi. Ca melcul urechii
e văgăuna aceea, în intermundiu, şi unii
socot că e însăşi Urechea. Fiecare
e slobod să creadă ce vrea în această privinţă.
Ceilalţi cu uşile.)
„Ţie
şi oricărui altuia. Pentru cel
care sânge nu a băut, inimi nu a mâncat
şi nici bob. Acela e fratele meu.
Saturn îşi întoarce albastra sa faţă
spre tine. De Pluton
te îndepărtează, oraşele subpământene
dă-le uitării. Iată ce’ţi spun:
Homunculus doarme în oul hermetic,
fără fiinţă. Oul acesta, pojghiţa căruia,
presărată de stele, e cerul, îl ouă
paserea Phoenix; totul e-ntr-însul, afară
e singură paserea. Fiece ou
este unic în sine, de nestrăbătut, de
necântărit, de nemăsurat. Pedeapsa şi graţia,
viaţa şi moartea, durerea adâncă
şi izbăvirea, începutul, sfârşitul
şi tot înţelesul viermuie-ntr-însul – vis fără goluri
al nefiinţei. El este totul. Homunculus doarme
în veci nenăscut, şi cu toate acestea,
ireversibil ceva se întâmplă, o cale
e străbătută, cea fără de-ntoarcere. Tu te bucuri
şi plângi presimţind-o aproape
de capăt. Vei trăi, vei muri,
de o mie de ori şi o dată. În oul hermetic
tu dormi nenăscut. Un ghem de mătase
albastră e oul acesta, sferă de aur
şi de azur, nemărginită şi totuşi
firul mătăsii are-o măsură ce e hotărâtă.
Tu asculţi ca prin vis,
Ursa Mare-o contempli, ciclul ei îl socoţi,
graţie multă primeşti, naşterea ta e la capăt. „
Lungă vreme-n tăcere am stat. Constelaţii multiple
săvârşeau căi simbolice şi de neînţeles. Am mai întrebat:
„Cine sunt?”
„Eşti oricare altul”, mi-a spus, „îmbrăcat
în oţel, în uraniu, în blănuri de fiare, inima ta
plânge cu dor după Dânsa, aceea pe care
nu o cunoşti. Firul de praf
peste care tronezi a fost leagănul Ei. Nu te ştii
şi nu-ţi poţi aduce aminte de tine, mereu
nenăscut. Pasărea Phoenix
cloceşte eonul rotund. În curând ai să fii.”
Constelaţia Lyrei şi Ursa
iluminau cu putere deasupra
văgăunii întortocheate. În intermundiu,
în văgăuna ca o ureche
am mângâiat asiatele strune, imnul străvechi
l-am intonat, şi la urmă
am auzit glasul Ei.
„Mai dulce ca mierea
este limba aceasta, Şarpe prea sfânt”, am vorbit,
„niciodată nu voi uita-o pre Dânsa…”
Am mai întrebat: „Tu eşti Pythagora?”
Nu mi-a răspuns.
„Tu eşti Ilie?”
Nu mi-a răspuns.
„Tu exişti?”
Tăcere.
Şi toate secundele mi le iluminează
neşansa,
o şansă eternă făgăduindu-mi.
Fără cuvinte, iubito, fără columnă de
bronz,
noi pentru noi ne clădim pe noi înşine-n
noi,
cu nemîntuire şi cutremurare
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.
Iată – ascult sub bătaia de suliţi stelare
vestea ferice a perfecţiunii
şi fruntea mea se înalţă din nefiinţă
aureolă ideală purtînd, întocmai ca
odinioară
sub astrul neşansei
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.
„De unde vii străine şi încotro te duci
Pe calea cu spaime şi cu năluci?”
„Din neguri vin, călătoresc spre ceaţă,
Trecui printr-o cetate cu numele de Viaţă;
Dar n-am stat mult, mă strigă glasuri
multe,
Tu n-auzi vraja unei alăute?”
În noapte, în noapte, în noapte
voi bate la uşile oarbe ale tăcerilor…
„Acestea sunt uşile tainei,
în număr de şapte,”
– Corăbierilor,
rătăcitori după Soare,
lăsaţi-mă singur…
Cutremurare-n afară, dar pace adâncă-n adâncuri,
cu degete palide, flori de iacint,
şi uşa dintâi s-a deschis scârţiind;
şi am stătut fără nume, neştiutor,
nespus de uşor,
neştiutor început,
fără trecut,
neştiutor viitor…
Şi am bătut – eram altul, cu floare de măr,
şi mere rodit-au într-adevăr,
o lume se-ncearcă în fiece măr
şi fiece măr e un un număr…
Cu degete arse şi ochi de scântei,
la uşa de taină cu numărul trei;
pe frunte-mi – frunza, una, de trifoi:
„Şi tot înţelesul, şi singurul sens
îl vei avea prin subiect, predicat
şi voluptoasa lor întrunire;
şi totul va fi înlăuntru-ţi,
şi totul va fi în afară-ţi,
şi tu între ele.
Şi vei pricepe şi apa ce curge
din deal către tine
şi de la tine la vale
în clipa de ieri,
în clipa de azi
şi-n clipa de mâine;
căci tot de asemeni, odaia lumii tale
e Înălţime,
Lărgime
şi Adâncime,
amin.”
Braţu-mi de bronz cu tărie bătu la intrarea a
patra,
în faţa statuilor goale mânat de destin.
„Mai stai puţin”
gânguri adormind Cleopatra.
În faţa uşii cinci
eram în opinci
şi nădragi:
„Oiţelor dragi,
sus la munte sus
doinind v-am adus
ca să vă ascund
dincolo de prund,
la iarba cea grasă,
în ţara frumoasă,
de Domnul aleasă…”
În faţa uşii şase
am tras la aghioase:
„Aghios, Aghios, Aghios,
tămâie, tămâie, tămâie,
momâie, momâie,
lălâie…”
„Părea
că prin nouri o poartă s-a deschis”,
adânca dintre porţi.
Şi în tăcerea tăcerilor
am zis:
– Corăbierilor,
lumină! Şi-am înviat dintru morţi.
O simțeam printre degete, în inimă, pe gene,
Când venea în odaie la mine seara;
Răsturnându-se pe masa de lucru, alene,
Părul ei semăna cu ceara.
Felină depărtată, totdeauna
Mai tristă, mai rece, până când, vai!
Prietena mea luna nu mai era luna-
Izvorau din ea alte lumi, alte luni, un alai.
”De fapt în artă războaiele se
pierd aproape totdeauna în spatele frontului. Nu în câmp deschis, ci în
defileele ceasurilor de singurătate pe care nimeni nu le vede și puțini le
știu. Pentru că în spatele frontului e totdeauna un om singur care-și caută drumul
spre semenii săi. M-ar ispiti să spun că scriitorul trebuie să îndure o lungă
tăcere pentru a vorbi. Dar aceasta ar putea să pară o vanitate. De aceea, nu
vreau să apăr singurătatea scriitorului decât de o vină pe care ea nu o are:
aceea de a semăna cu fântâna lui Narcis. Pentru că, în realitate, artistul se
află la polul opus. Vreți dovezi? Ele sunt, după părerea mea, evidente. Narcis
întoarce spatele lumii, pentru a renunța în cele din urmă și la sine, în vreme
ce artistul, explorându-și singurătatea, speră că va descoperi în ea lumea.
Unul se privește în oglindă pentru a muri. Altul, pentru a trăi și pentru a vorbi
despre asta. Pentru ca Narcis să se salveze, ar fi fost de ajuns să fi întors
capul. La un artist aceasta ar echivala cu un abandon. (...)
Nu putem da altora decât ceea ce
există în noi înșine și tocmai de aceea a fi singur din când în când e necesar,
probabil, pentru a fi solidar totdeauna. Dacă vreți, păcatul originar al unui
artist nu este atât singurătatea, cât dorința de a o face cu orice preț să
vorbească. El e ținut de aceea într-o ambiguitate care îl devoră în două părți.
Într-o parte se luptă cu îndoielile și cu spaima că nu va fi înțeles; din
cealaltă parte, aude reproșurile celor
care-l învinuiesc pentru jumătatea sa de singurătate. Astfel că singurătatea
unui artist este și povară și ogor. Și blestem și loc de muncă. Lumea este
pentru el un adevăr mereu pierdut și mereu visat strălucind la limita fiecărei
nopți, iar tăcerea ascunde o dublă amenințare. (...) În fapt, singurătatea unui
artist este totdeauna contradictorie, pentru că el se retrage în singurătate nu
pentru a tăcea. Și cu cât e mai singur, cu atât e mai însetat să o spună cuiva
contestându-și singurătatea chiar prin faptul că o mărturisește. Concluzia, mi
se pare, se impune: acolo unde singurătatea eșuează, triumfă arta. Nici un scriitor
nu s-a confesat pentru că a fost singur, ci pentru că în singurătate n-a
consimțit să devină mut, n-a renunțat la dorința de comunicare. În chiar momentul
când începe să scrie, el recunoaște că trebuie să iasă dincolo de limitele
sale, că nu poate trăi fără alții. Ce credeți că sunt în realitate invectivele
sarcastice aruncate uneori din singurătate de un artist-solitar? Eu vă propun
să vedeți în ele strigăte mândre de ajutor. Când nu mai are curaj să spună că
iubește lumea, artistul pretinde că o disprețuiește. Dar disprețul său nu e
decât un mod de a ascunde o iubire care sângerează. ”Eu sunt singur, în timp ce
ei sunt toți”, spune cineva în Dostoievski.(...)
O legendă din Mexic spune că
arborele universului are două brațe. Unul al dragostei, altul al durerii. Și mă
gândesc că poate artistul e un astfel de arbore. Pe de oparte singur, pe de
altă parte solidar, el își obține tocmai în singurătate dreptul de a iubi. Și
uneori se ratează nu pentru că n-a dorit să fie solidar, ci pentru că n-a
îndrăznit să fie singur, nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul său, fără
de care ar sfârși prin a repeta numai ceea ce aude de la alții. Problema cea
mai spinoasă a unui artist e tocmai aceasta, să țină o cumpănă dreaptă.
Întrucât, trăind la o răspântie, între eu și noi, el n-are voie să uite că rostul singurătății sale nu poate fi decât
o treaptă spre o solidaritate mai adâncă.”
(Octavian Paler, Artistul și arborele
universului)
Cândva, într-o câmpie legendară,
atît de puțin că prisosul inundă
atît de durabil că a și dispărut
ca gemenii-n nucă stau evii-n secundă
popoare întregi locuiesc un sărut
atît de tîrziu că e iarăși devreme
atît de oribil că e nespus de cast
un licăr mărunt ce burează în steme
confiscă distanța și-o umple de fast
atît de puternic că totu-i o rană
atît de banal că lucește ca nou
o! arie-a lumii absent suverană
pe cine-ntîlnești că te-ntorci ca ecou?
”Domnule,
Îl învinuiți, prin urmare pe
Platon pentru faptul de a-i fi izgonit pe poeți din cetatea ideală. Evident, la
aceasta nu v-ați gândit. Și nu sunteți primul care socotește gestul lui Platon
o crimă de neiertat. Cum, tocmai un filosof să facă asta, să alunge poeții ca
pe tâlhari, în vreme ce Nero a organizat concursuri de poezie? Victor Hugo
zicea poetul este un visător sacru, cu fruntea iluminată. Înțelegem de aici că
poezia face ca noaptea să fie mai puțină. Orice atac împotriva ei este, de
aceea, un fel de complicitate cu noaptea și nici lui Platon nu i-am putea ierta
o asemenea îndrăzneală. Precum observați, nu doresc să evit ceea ce ne îndeamnă
să fim prudenți cu discipolul lui Socrate. Dimpotrivă. Mi-aș îngădui, totuși,
să vă sugerez că de aproape douăzeci și patru de secole i se reproșează lui
Platon această intoleranță, neglijându-se un amănunt: ce fel de cetate era
cetatea ideală pe care o visa el. Era o cetate aristocratică și tiranică,
bazată pe inegalitate naturală și pe dreptatea impusă cu forța de ”înțelepți”
și ”paznici”. Așadar, fără voia filosofului, ostracizarea poeților ascunde în
realitate un omagiu, chiar supremul omagiu. Nimeni n-a spus atât de clar că
poezia este coșmarul tiraniei. Alungarea poeților dintr-o asemenea cetate, în
loc să-i jignească, le face onoare. Mai întâi că Platon ne lasă să înțelegem că
tirania nu s-ar baza pe poeți. Apoi, pentru că, spre deosebire de calomniatorii
poeților, care au insinuat că poeții pot fi corupți, el nu credea, probabil, în
această posibilitate din moment ce a preferat soluția radicală: tirania, pare
el să spună, n-ar fi fost desăvârșită câtă vreme poeții ar fi fost tolerați
între zidurile cetății sale, chiar tăcuți, ei ar fi rămas suspecți; chiar
supuși, ar fi rămas primejdioși. Ca atare, singura soluție este ostracizarea
lor. Eu nu cunosc un mai înalt elogiu adus poeziei decât această teamă.”
(Octavian Paler, Despre Platon cu
gândul la altceva)
Mai
înainte de orice altceva este nevoie de capacitatea aceasta, mărinimoasă și
nobilă: neteama de admirație. Cultura, inteligența și subtilitatea nu ajung
defel. Sunt prețioase calități intelectuale; deasupra lor stă admirația ,
care-i virtute morală.
Goethe: este tot atât de greu să citești o
carte bună pe cât de greu este să o scrii.
Rezultă
de aici că receptorul operei (contemplatorul, mai bine zis) trebuie să fie de
nu chiar la înălțimea operei, în orice caz (măcar) pe undeva prin apropiere.
Lumea crede îndeobște că operele clasice și capodoperele sunt ”greu de citit” E
o iluzie, o amăgire, un alibi. Nu-i vorba de o dificultate, ci de distanță.
Opera nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului
(receptorului) Piedica, de cele mai multe ori nu-i de natură intelectuală, ci
morală. (Lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea,
vulgaritatea cititorului). Vladimir Nabokov (în volumul de memorii): Într-o
operă de imaginație (ficțiune, adică) de primul ordin conflictul nu se produce
între personaje, ci între autor și cititor.”
(...)
Psihanalistului,
anglo-saxonii îi spun ”analist”. Într-adevăr, critica ori lectura aceasta chiar
fac: analiză.
Cititorul,
privitorul sau auditorul unei opere ”scandaloase” (”ultragiante”) se află în
situația duhovnicului care ascultă o spovedanie unde i se înșiră păcate
cutremurătoare, scandaloase, ciudate. E în situația lui Tihon căruia i se
mărturisește Nicolae Stavroghin. În realitate, orice autor și inovator e un
Stavroghin și oricare dintre cei care iau cunoștință de opera lui contestatară
e un Tihon. Întocmai unui bun, priceput și înțelept duhovnic, i se cade
partenerului (receptorului, adică) să dea dovadă de răbdare, atenție,
indulgență, minte deschisă, calm. Apoi, de lipsă de prejudecăți, pudicitate și
sfiiciune. Și să nu cunoască verbul a se mira. Și pravila dintâi să-i fie
smerenia.
Duhovnicul
bun se socotește întotdeauna pe sine cel puțin la fel de păcătos ca acel care i
se destăinuiește. Pripa și suficiența nu-s bune. ”
(Nicolae Steinhardt, Relația autor- contemplator, din vol
Monologul polifonic)
Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin
cenuşă,
mai bine să ne ducem departe
de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să
cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor
crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem
fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile
lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile
noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate
acestea-s fireşti.
Pe iazul plin
de broaște dolofane,
sub zumzete albastre de țânțari,
cine bătu lumina-n ținte mari
și-a răstignit-o-n candide piroane?
Când au ieșit din mâini de aurari,
din dălți subțiri și gingașe ciocane,
genunchi plăpânzi, călcâie diafane
și umeri goi de heruvimi amari?
Sau poate noi, iubito, cine știe,
cuprinși în brațe-ntr-un amurg de veac,
ne-am înecat pe-un fund de veșnicie
și-acolo unde ochii noștri zac
o taină, un crâmpei de duioșie
aprinse albe candele pe lac.
Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie
să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică
oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a
credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind
consecinţa harului prin esenţă selectiv.
Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn
În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui
organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi
este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de
bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de
bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai
beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să
le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e
sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face
nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce
se consideră mort, nimic nu-l mai poate speria, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu
mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din
lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul,
liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul
trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te
declari decedat, primeşti a te învoi cu morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te
poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere
morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la
denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.
Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia
stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are
acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate
goale şi o haimana. Traieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din
te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i
se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de
muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în
sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă
slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei
nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere,
sfârşeşte porcar. Nu, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată
pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor,
smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra
lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot
oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru
totdeauna a consimţit a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului
unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a
făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui
tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al
lui Matei Călinescu. E un iurodivâi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan
coborând pe acest pământ ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase
anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin
minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E
copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E
lupul din fabulă – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de
zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă,
scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf
şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar
eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“.
Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât
eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai
întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul,
întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai
inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai
dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare
euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale:
lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în
1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea,
nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu
deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin
bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă
voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o
concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o
voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că
presupune şi un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai
mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe
masură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în
ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare,
tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky.
Bukovsky povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a
putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii
sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar
Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se faca ziuă,
să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un
tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată
în lume. Şi mă întreb – nu pretind ca e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin,
mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu
toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii
fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul
acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea
măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea
aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre,
pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate
timpurile şi toate cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile
newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut
fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele, pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers
concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino,
labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de
şoareci, din orice coşmar fenomenal, nu ştiu să existe. Numai acestea trei.
Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea
consimtiţă, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia
însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă
daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de
fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus:
temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de
viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul
morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi
citit pe Igor Safarievici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e
atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât, mai ales,
manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot
încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.
(pg.6-9)
Nicolae
Niculescu*
* E inutil,
credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim. Reamintim că textul
fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrânse. E, de
asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele două
testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar o expresie a
faptei.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia)
Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile,
Am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel,
Nu-mi mai lipsește nimic.
Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic,
Voi porni singur la drum.
Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred,
Nu-mi lipsește nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta,
Dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
Și poate morile sale de vânt,
Dar nu-i nimic, le voi inventa și pe ele.
Am aceeași vârstă cu Don Quijote și drumul m-așteaptă
Și în afară de un scutier, de Rosinanta și de morile sale de vânt
Nu-mi mai lipsește nimic
Ba da, eu m-am născut după Descartes.
(Din vol Octavian Paler, Poeme,
Ed. Semne, 2008)
- Dacă ai timp, i-am răspuns. Dumnezeu a
zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea. Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc
iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd
banii pentru a-și recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul, iar astfel nu
trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muri
niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le
învețe copiii tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima
celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se
vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela
care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc,
dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi
oameni se pot uita la același lucru și ca pot să-l vadă în mod diferit; să
învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie
să se ierte pe ei înșiși.
- Mulțumesc pentru timpul acordat, am
zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.
Dincolo de cuvinte – e o ceaţă
în care uneori mă cufund.
Acolo, doar cu mine mă-nfrunt,
cu muntele meu ursuz, călător, de ceaţă.
Ca nişte păsări pierdute în nori,
cuvintele zboară uneori departe de mine.
E o toamnă, atunci, când soarele-i singur cu mine,
şi aştept marii, negrii tăi nori.
Întinde doar mâna, şi mă găseşti.
Întinde doar mâna, fără cuvinte.
Pe cărări ce înca n-au început să se zvânte,
dincolo, la rădăcina cuvintelor mă găseşti.
Numai cât te gândesc,
și sângele dansează în jurul inimii,
numai cât te aud,
și sângele se resfiră ca o harfă.
Poate nu știi, poate n-ai să știi,
dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,
și numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
și dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
și-aud în lacul neliniștit al inimii
un foșnet : se desprimăvărează.
„Frate
Vlahuţă
De
ce să ne facem spaimă si inima rea degeabă? La noi nu e nici mai multă nici mai
puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea
altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii
sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi
morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au
trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar
deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor,
pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu există pe pământ speţă zoologică mai
unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai
rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-şi găti
bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai
inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma
urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace! Aşadar, să nu ne mai
facem inima rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată
decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut
încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare
sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu
poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să
asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, sufla
şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel
încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună
apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.
În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiasca socotelile cu
„binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să
vină şi întelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei,
nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii
sunt astazi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi
aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea,
având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie
morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un
amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale si
altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila peceţie romanica, latină,
care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stapânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare
a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea
europeană. Și de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de
„înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului naţional”, de…
„pierderea românismului”!
Să
se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se
prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă
bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii
progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi
tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc
zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine
decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual,
ce-i place şi ce ştie face… Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau
altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede
înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte şi
stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a
face nimica, să ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că
alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; si,
mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe
de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt
spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei
prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără
socoteală. Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi
mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul
nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în
pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâția bătrâni tineri…
atâția zdrăveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţi
înainte de a fi legat rod… …
Să
se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Muresul
de-a’ndărătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc
tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când
să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât
va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om
învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot
în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia
nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc! Dumnezeu să te
ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu, Caragiale”
(I.L.
Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc)
”Un distins scriitor român îmi mărturisește de
curând:
-Nu-mi pot niciodată ierta că timp de treizeci de
ani am citit literatură.
Scriitorul acesta continuă totuși să scrie și să
publice. Nu e un renegat; nu și-a trădat vocația, nici nu și-a părăsit
profesiunea. A încetat, însă, să mai citească literatură.
Timpul de care
poate dispune îi este în întregime dedicat lecturilor substanțiale sau
documentare: istorie, biografii, geografie, știință.
Scriitorul român, în genere, descoperă destul de
târziu această insuficiență nutritivă a literaturii. De aceea se mai pot
întâlni astăzi scriitori care au citit mii de cărți, și care sunt totuși de o
profundă incultură. Au citit necontenit literatură. Au citit cu pasiune, cu
fervoare, cu încăpățânare- au citit mai ales cărți contemporane, fie străine,
fie românești. Dacă măcar a zecea parte din timpul dedicat acestor
impresionante lecturi l-ar fi petrecut recitind pe Dostoievski, Tolstoi,
Proust, Stendhal, Balzac, Goethe, Stern, Racine, Shakespeare, Dante, Cervantes
– ca să nu menționez decât câțiva dintre scriitorii evului creștin- mai precis.
Dorința, necesitatea de a fi contemporan, de a trăi în contemporaneitate, de a nu
pierde nimic din tot ce aduce-bun sau rău, prezentul- este mai puternică decât
orice disciplină. Scriitorul anevoie- și cu mari riscuri- se poate libera
de această necesitate. Este un instinct
de solidarizare cu tot ce se face într-un anumit ceas în țară; solidarizare cu
parlamentul, cu strada și cu vitrina. Cât ar fi de efemere și de inutile aceste
fulgurante evenimente- ele contribuie totuși la intuirea ”prezentului”. Și
scriitorului- mai mult decât oricărui intelectual- i se pare că a fi în prezent este cea dintâi datorie a sa.
Sânt multe de spus asupra acestui fel de a înțelege
necesitatea de solidarizare cu prezentul. Scriitorul ar trebui să se preocupe,
mai ales, de ceea ce e ascuns, de ceea ce e încă latent în jocul evenimentelor.
Scriitorul ar trebui să aibă rol de clarvăzător, de profet, de anticipator. Dar
problema aceasta e prea serioasă ca să o atingem în notele de față.”
(Mircea Eliade, Cultura scriitorului)
La ”Cartea
a treia despre sărăcie şi despre moarte” a lui Rainer Maria Rilke a lucrat
multă vreme.Pe când îi fişam biblioteca ştiu că i-am bătut la maşină pachete
din versurile lui Rilke. Cred că nu a tradus poemul şnur, ci pe fragmente. Îmi
amintesc de asemenea, că prin 1942, mergând cu Voica să-i facem o vizită
„Dă
fiecăruia , Doamne, moartea lui.”
Cunoscând
tot ce a urmat, am senzaţia zguduitoare că prin acest vers scris şi rescris, de
multe ori singur pe câte un carton, Mircea- ceruse să fie trimis pe front,
acolo unde omul moare, ceea ce nu i se îngăduise-prin acest vers se ruga să i
se dea moartea lui, poate prevăzând chiar moartea lui aparte, moartea mielului
furat din stână şi înjunghiat pentru ospăţul barbarilor.
La
proces a citit o altă traducere, făcută în închisoarea de
Când trebuie să facem popasul
la răscruce,
S-alegem de căinţă, părerile
de rău,
Când trebui ca viaţa să-şi
afle cursul său,
La cheia îndoită a bolţilor
în cruce,
Tu singură, Stăpână pe-al
tainelor destin,
Ştiai că pe o cărare
ne-aşteaptă impasul,
Şi cunoşteai pe aceea ce
ne-au ales-o pasul,
Cum se alege cedrul şi lemnul
unui scrin.
Şi nu de vrednicie, căci nu
aveam putere,
Şi nici din datorie, pentru
că n-o iubim,
Dar aşa cum dulgherii
compasul în mână ţin,
Din setea de a pune la
mijloc, la durere,
Pentru ca jalea lumii să o
primim în piept,
Şi din nevoia cruntă de a nu
te şti ferit,
De-a trage unde-i greul,
chiar dacă e cumplit,
Şi de-a primi şi răul întreg,
precum e drept.
Mircea a dus în moarte o
figură ce s-a legendizat în viaţă. O figură de rară frumuseţe în echilibrul
lăuntric, devenită hieratică în închisoare. Ochii lui, pentru cei care nu l-au
cunoscut, îi asemui cu ochii atât de cunoscuţi ai lui Luchian, din autoportretul
cu pensula lângă piept:fascinanţi, încărcaţi de-o viaţă plină de tensiune
spirituală, luminoşi în dramatica lor gravitate.
Despre viaţa lui Mircea,
viaţa lui adâncă, de cuget în creştinismul ortodox românesc, se pot scrie încă
multe pagini, şi probabil, că se vor scrie. dar şi despre moartea lui va trebui
într-o zi să se scrie pagini fără de care viaţa lui nu va putea fi pe deplin
înţeleasă. Căci în destin, adeseori omul îşi rezumă viaţa prin moartea sa. Şi
este cazul lui Mircea Vulcănescu, acela care a scris şi a transcris de
nenumărate ori versul lui Rilke: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui”.Într-o
perioadă a istoriei noastre, de cumplită strivire, moartea lui rămâne un model
de nestrivire.
(Din vol. Ştefan J.Fay, Sokrateion, Humanitas, Bucureşti,
1991, pg.126-130)
Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina
marilor bulevarde
adu-ţi aminte radiografiile, exasperarea,
jocul violent de artificii,
şi vorbele de piatră vânătă care îmi
distrugeau buzele la douăsprezece noaptea
când ştiam că eşti fecioara galbenă rudă
cu toate dezastrele dragostei
aşa cum valurile fierbinţi ale simunului
sunt rudă cu nebunia lentă a oraşelor africane
şi drapelul alb care se ridică deasupra
oraşelor asediate, cu paginile pline de sânge
ale istoriei.
Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu
sinuciderea
şi cu celelalte privilegii violente
ale dragostei şi ale biologiei
aşa cum ochii măriţi de groază ai marinarilor
sunt rudă cu valul uriaş care
în ultima clipă le înghite corabia.
(poem din antologia Cântecul omului de
vânzare, Tracus Arte, 2018)
Ascuns în desișul destinului meu
Ascut săgeți, ciocnesc fier și piatră.
Însumi amnar, visul cremene: limbi de curcubeu,
Herghelii de flăcări își țâșnesc nechezul pe vatră.
Singuratec în munți înțelepți,
Sihăstria mi-e împodobită cu jocuri.
M-am desprins greu din stânci, de brazii drepți,
Dintre urșii moșneni alungați de focuri...
Mă-nconjur de mine și-mi chem un contur.
Cobor spre argila din alba-mi structură,
Mă urc pân la aur, la spiritul pur.
Cuceriri, cuceriri. Dospiri în străbuni,
Corcituri. Strâng lacrimi. Culeg floare...
Lin licărind din văgăuni
Amforele gândului le înalț spre izvoare.
Iată văzui un nor senin. Cum? Nu-ntrebați.
Noi nu suntem copaci, frunza să ne cadă.
Slavă și aur, centauri fârtați,
Cu mine, peste plaiuri, cavalcadă.
Muntele cântă cu aurora-n gheare
Din toată roua codrilor de păsări și fiare...
Nu-i de ajuns tolba din care trageți:
Inima e o altă tolbă cu săgeți...
Curpenii jindului greu m-au încins.
Pâclele dorului stau lungi și grele...
Născut nu făcut. Cine mâna și-a-ntins
Pe țintarul cerului să se joace-n stele?
Nu-i chip? Nu-i slobod? Atunci aici jos,
Râvna. Gâtlej pururi uscat. Cât ne-o fi lerul
Tot ce-i mai mare, mai scump, mai frumos
Să bubuie sub noi pământul cum tună cerul,
Dâră
măreață, dâră de fapte,
Dureze punte peste zi și noapte...
Noroc, hoți de viață! Vreau destin umplut
Ochi, ca un chiup cu vin biruitor,
Ș-apoi, înapoi, în piatră și-n lut,
Urcior spart de tăria dorului după izvor.
Sbucnit de sub peceți, în pridvoarele lumii,
Privii dimineața peste umerii timpului gol,
Puterea nu-și află lăcaș în zidirile lumii:
Faptele sufletului și marea-n lăuntru, ocol.
Culmea vasală spre văi stă-nchinată.
Din tine spre tine nu poți să treci.
Stânca e de cărări însăilată,
Între carne și suflet nu bat poteci.
Cimbrul fu mai viteaz ca noi, cuceri văzduhul.
Dezleagă-ți mireasma din inimi tare,
Avântă-ți polenul și scutură-ți duhul.
Sângele -și trage obârșia din mările-amare!
Sirene rătăcite mai cântă încă în el
Și cormoranii roșii se sfâșie închiși.
Smulge-ți un schiptru-aromat, toarnă-ți inel.
Și-ncepe domnia din anii nescriși.
Așezări de-nceput, lăuntrice zidiri,
Căci orice stăpânire pornește cu cetate,
Șanțuri și lanțuri adânci pe simțiri
Metereze-n gând, porți cu-amintiri ferecate ...
Temelii de chin, cheamă uriașii să-ți ajute.
Sobolii vicleni au știința hrubelor crunte,
Blocuri de voință peste nămestii de virtute.
Bolți de dor, graiul zvârlit punte:
Nemuritoare, cetatea și-a înfipt aripa pe munte.
Dar alba semeție din care râd străjerii
Se sprijină-n adâncuri pe pârghia durerii.
Voievod rar îți vezi supușii trudnici în vale,
Vremea, vechil spurcat, îi mână la muncă,
Să scurme jos, răsturnând în ogoarele tale
Suflet negru, suflet rodnic, pământ gras de luncă.
Zăbavnic cați semne și păsări totodată,
Stau corbi-n norii negri ca schimnicii în străni
Și inima îți paște în pajiștea-ntristată
Un sânge ce se cere să gâlgâie prin răni.
Fiara zeilor, fiară trufașă murmură-n jug.
Sub măduva luminii mai lină ca un vânt,
Mângâierea morții trage alături cu ea în plug
Și sub copite sfinte plânge-ntâiul pământ.
Dibuire-n azur, iubire. Copcă în cer deschisă
Conac de luminăpe oarbe văi de nori...
Mă tulbură mintea-mbobocită-n clisă.
Văd fecioria lumii sub hoarda de fiori
Genuna dimineții cu alba ei răcoare
Se dezgheață-ntr-un iezer de aur zâmbitor.
Lin țurțurii somnului picurau lingoare
Topiți în abureală și adâncimi de dor...
Pândeau vânatul vânăt venind spre noi săgeată
În pajiște străină la margini de destin.
Foșnea tufișul soartei bănuitor și iată:
Mi-a izvodit din zodii în loc de ciută, o fată...
Călca pe flori de gânduri nălucă de senin:
Toți vulturii voinței-mi căzură în vâltoare
Și gândurile-mi toate picară în picioare,
Curate, scuturate de patimi și venin.
Domesticire în azur. Iubire. În carnea smerită
prag.
Între noaptea trupului și zorii sufletului
îngânare,
Mă îndrăgesc pe mine în tot ce-mi fuse drag
Și-mi trece îngerește vremea cea mare.
Amestec firi vrăjmașe, îmbunez duhuri rele.
Huma scoate răsfrângeri din lumea cealaltă
Un șarpe lunatic cotește între stele
Și broaștele cântă în cerul din baltă.
Lovit de dor scot sunet de aur greu
Și lumea toată-i numai ecoul meu:
Luceferi și gâze, cu păsări și pești
Plutesc analoage și- alături pe apă,
Oglindiri ideale, imagini cerești
Potrivnice în planuri, se strâng să se-ncapă.
Zăbovire-n azur...Iubire, ea mi-a zâmbit...
De sub cununița sprâncenelor ochii m-au țintit
Steme-albastre bătute-n cerul frunții -nalte
Fulger de sânge. Piatră suavă. Val de viol
încremenit.
Duh alb de adorare începe să tresalte,
Milă de boiul crud, milă de mâini, de mijlocul
subțire,
M-am atins de părul ei ca de-un viitor despletit
În care gurgură Sibila oracole de fericire.
Am dus-o până-n sat coborând în neștire.
M-a îndemnat să mai viu, zburător nezărit.
Varsă-ți noapte averile de argint înnegrit,
Întinde-ți beznă uleiul negru peste fire
Zbor și sobor în azur...Iubire, Iubire...
Suflet pe-o cruce din două suflete răstignit.
Caraula cerului, carul mare proptit pe Negoi.
Buciumul nu mai gomănă fără de-ogoi.
Stâna doarme. Pândar. Un foc de târși
Mocnind mistuit între bolovani.
Sub sarici, zgribuliți, păstori agatârși...
Ceas negru.
Tropot...Liniște-njunghiată...Dușmani...
Ce ne călcați tărâmul, mocani?
Iepele voastre scornesc gâdilări prin noapte,
Miresme alintate pe brațe moi de vânt
Ne pătrund în vintre ca niște șoapte...
Pofte-aprinse. Oi furate și coapte:
Nuntă de carne și jar îmbuibare și cânt...
Pământean dârz, scit ortoman buimac de somn
Jos măciuca! Ramăt și chiot în țarc?
Nu sunt urs jăcman, îți sunt domn,
Iau dijma cu braț încordat pe arc.
Dulăii, ulmași pricepuți, au tulit...
Surla răsturnată stă-ntr-un peș,
Ciobanii legați fedeleș...
Bâr-bâr, ciopor rășluit, cârlani și mioare,
Berbeci de soi cu păr ciufulit...
Bâr la frigări. Jeliți? Sufletul, înaltă erezie, nu
moare
Sus la căldarea zmeilor vei fi ciobănită bine
Pradă albă cu miros de lapte dulce,
Ugerul doldora de lumină al lunii pline
Ne luminează calea trecând să se culce,
Melcul nopții se târăște în coarne cu luceferi
bulbucați,
Stâncile rumegă liniștea ca zimbrii culcați.
Stâna mursecată mai tremură-n urmă.
Umbre cocoșate de greul poverii
Cotim...și deodată peste ciobani și turmă
Se prăvale iar namila nopții și-a tăcerii...
Ajunși, țărmul mâhnirii taie și desparte
Cu sabie-ncovoiată, biruința de biruitori;
Asta-i izbânda? Prada ce se-mparte?
Sus pavăza de gânduri între noi și moarte,
Nu vă priviți mâinile ziditori.
Trist în morile de vânt ale răsăritului, departe
Bezna se macină-n făina din zori.
