Ştefan J. Fay - Sokrateion (fragment)

 

 

 

La ”Cartea a treia despre sărăcie şi despre moarte” a lui Rainer Maria Rilke a lucrat multă vreme.Pe când îi fişam biblioteca ştiu că i-am bătut la maşină pachete din versurile lui Rilke. Cred că nu a tradus poemul şnur, ci pe fragmente. Îmi amintesc de asemenea, că prin 1942, mergând cu Voica să-i facem o vizită la Ministerul de Finanţe, ne-a citit câteva fragmente din traducerea acestui poem. Mircea preţuia poemul lui Rilke în mod cu totul deosebit, şi-l aşeza în zona operelor esenţiale care s-au scris despre durere. Îl aşeza lângă Dante, lângă Cantico di Frate Sole a lui Francesco d’Assisi. Cartea a treia despre sărăcie şi moarte a fost pentru el o fereastră deschisă către drama omului. Este destul să citim poemul-are 554 de versuri-în întregime tradus de dânsul în timpul războiului, pentru ca să ni-l închipuim pe Mircea aplecat asupra fiecărui vers ca asupra fiecărei dureri pe care o lua şi o purta cu sine ca pe o obsesie, cântărindu-i spusa, cântărindu-i tălmăcirea- ca să ne dăm seama câtă vreme, cu ce preţ şi cu ce povară  a dus cartea despre sărăcie şi moarte în gândul său. Această lungă durată pe care şi-o asumase muncind cu migală la traducerea făcută doar pentru sine-şi desigur, pentru voi- ne îngăduie să înţelegem cât de adânc vroia să-şi asume în sufletul său drama sărăciei şi a morţii care se petrecea în jurul lui, înainte cu puţin de război, şi apoi în timpul războiului cu atât mai mult. El ştia că, prin harurile ce-i fuseseră date de soartă, era un privilegiat, dar ştia că privilegiatul inteligenţei, talentului, forţei de muncă îl obliga să meargă la un sacrificiu mai greu decât al omului sărac. Există câteva versuri care se află scrise de mai multe ori de mâna lui, pe acele cartonaşe, în chip de fişe, pe care îi plăcea lui să lucreze; nu ştiu în ce măsură făceau parte din variante pe cale de aflare a unei forme definitive, dar un vers îi revine sub creion de un număr extraordinar de ori-o puteţi constata-parcă nu doar un vers al lui Rilke, dar ca o teribilă rugăciune a sa:

„Dă fiecăruia , Doamne, moartea lui.”

 

Cunoscând tot ce a urmat, am senzaţia zguduitoare că prin acest vers scris şi rescris, de multe ori singur pe câte un carton, Mircea- ceruse să fie trimis pe front, acolo unde omul moare, ceea ce nu i se îngăduise-prin acest vers se ruga să i se dea moartea lui, poate prevăzând chiar moartea lui aparte, moartea mielului furat din stână şi înjunghiat pentru ospăţul barbarilor.

La proces a citit o altă traducere, făcută în închisoarea de la Aiud. E vorba de poezia Rugă Fecioarei  a lui Charles Peguy, erou francez al primului război mondial, mort, dacă nu mă înşel, la Marna. Mircea îşi asuma drama poemului lui Peguy, drama omului căruia nu-i este dat să aleagă, ca în faţa lui Dumnezeu, între bine şi rău, ci, în ordinea lucrurilor lumeşti, între două rele din care unul poate duce la căinţa, iar celălalt numai păreri de rău. Este ultima poezie tradusă de Mircea.

 

Când trebuie să facem popasul la răscruce,

S-alegem de căinţă, părerile de rău,

Când trebui ca viaţa să-şi afle cursul său,

La cheia îndoită a bolţilor în cruce,

 

Tu singură, Stăpână pe-al tainelor destin,

Ştiai că pe o cărare ne-aşteaptă impasul,

Şi cunoşteai pe aceea ce ne-au ales-o pasul,

Cum se alege cedrul şi lemnul unui scrin.

 

Şi nu de vrednicie, căci nu aveam putere,

Şi nici din datorie, pentru că n-o iubim,

Dar aşa cum dulgherii compasul în mână ţin,

Din setea de a pune la mijloc, la durere,

 

Pentru ca jalea lumii să o primim în piept,

Şi din nevoia cruntă de a nu te şti ferit,

De-a trage unde-i greul, chiar dacă e cumplit,

Şi de-a primi şi răul întreg, precum e drept.

 

Mircea a dus în moarte o figură ce s-a legendizat în viaţă. O figură de rară frumuseţe în echilibrul lăuntric, devenită hieratică în închisoare. Ochii lui, pentru cei care nu l-au cunoscut, îi asemui cu ochii atât de cunoscuţi ai lui Luchian, din autoportretul cu pensula lângă piept:fascinanţi, încărcaţi de-o viaţă plină de tensiune spirituală, luminoşi în dramatica lor gravitate.

Despre viaţa lui Mircea, viaţa lui adâncă, de cuget în creştinismul ortodox românesc, se pot scrie încă multe pagini, şi probabil, că se vor scrie. dar şi despre moartea lui va trebui într-o zi să se scrie pagini fără de care viaţa lui nu va putea fi pe deplin înţeleasă. Căci în destin, adeseori omul îşi rezumă viaţa prin moartea sa. Şi este cazul lui Mircea Vulcănescu, acela care a scris şi a transcris de nenumărate ori versul lui Rilke: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui”.Într-o perioadă a istoriei noastre, de cumplită strivire, moartea lui rămâne un model de nestrivire.

(Din vol. Ştefan J.Fay, Sokrateion, Humanitas, Bucureşti, 1991, pg.126-130)